Poetul
E cel ce stă cu capu-n mâini ,
Un sfânt în veşnici rugăciuni
Pictat de pe icoană .
Şi într-a nemuririi ramă
E luminat jur împrejur
De cîte-n mintea-i se destramă
In firul de gândire pur .

El n-are zi în calendar ,
De viaţa lui n-are habar ,
Şi n-are clopot de vestire ,
Intreaga lui bună cinstire
E slova ce în urmă lasă
Brodată-n firul de gândire .

In vremea lui, nu-i de-nţeles
Căci e a timpului ce vine ,
Gândirea lui e mereu mâine
Cătând un adevăr în rime
Ce-n astăzi nu-l poate găsi .
Căci astăzi e, mâine speranţă ,
Ce idealul poate fi .

A murit poetul

A murit Vieru , a murit poetul
Reîntregirii noastre româneşti ,
Te rugam pe tine , dragă Eminescu
In iubirea-ţi sfântă să ni-l ocroteşti .

Fii acolo frate celui ce-n iubire
Ţi-a urmat cărarea Marii Românii
Pentru care însuţi ai plătit cu tine
Jocului politic, falsei nebunii .

A murit poetul visurilor noastre ,
Visuri de iubire şi de preamărire
Şi-i jurăm la criptă pe pământ şi oase
Că ni-o arde veşnic visu-i de unire.

A murit poetul într-un miez de noapte
Pentru al privi cerul plin de stele
Şi ai lumina drumul lui apart
In a veşniciei noapte printre ele .
………………………………
Ştefan doamne , ocroteşte
In domnia-ţi moldovană ,
Fiu de neam ce te iubeşte
Biet răzăş, Vieru-l cheamă .

Frate fii pentru Vieru
Neam de răzăş Moldovan ,
Şi mai trage-odată fieru
Contra vânzător de neam .

Fă hotarul înc-odata
Ca în vremuri de domnie ,
Adă frate lîngă frate ,
Scoate glia din robie .

Şi-ţi jurăm la căpătîiul
Fratelui neam moldovan ,
Să păstrăm neatins hotarul
Ci-ocroteşte al nostru neam .

De demult

Mărită doamnă, eu îţi scriu
Nu să înviu clipele rele,
Ci vrerea mea e să te ştiu
Părtaşa gândurilor mele .

Apoi să ştii că sunt prea bine
Doar dorul iarăşi m-a cuprins ,
Căci veni toamna şi la mine
Şi părul mi-i aproape nins .

Dar gândurile tot m-alungă
Prin cele timpuri de demult
Şi-ncepe chinul să m-ajungă ,
Nu scap de ce m-am tot temut .

Azi e tîrziu , chiar dac-aş vrea
Să iau viaţa de-nceput ,
Nu te-aş afla alăturea
Că toate-au fost cândva , de mult .
……………………………
Alese-s dorurile mele
Pentr-o iubire de-nceput
Ce hoinărit-a printre stele ,
Chiar dacă fost-a de demult .

La moartea poetului
Adrian Păunescu

Aprinde candela române
Oriunde-n lume te-ai afla ,
Pentru poetul ce-i rămâne
Memoria în memoria ta .

După ce ai scris de noi
Şi în cânt ne-ai desfătat ,
A venit ziua deapoi
Cînd la ceruri te-ai urcat .

Tu poete răstignit ,
Om de mare omenie ,
Cîţi din cei ce te-au hulit
Se închina astăzi ţie ?

Aşa cum ne-am închinat
Domnului ca să te ţie
Cu curajul neîntinat
Să mai scrii o poezie .

Să laşi carte peste veacuri
Despre evul ce-a trecut ,
Despre moartea fără leacuri
Şi poporu-n luptă frânt .

Cartea ta , o alinare
Cu mult greu puteai s-o iei
Cînd scriai cît e de mare
Dureros , suta de lei .

Cîţi părinţi n-au plâns ,
Poete
Pe cerneala slovei tale
In acele nopţi de veghe
De durere şi încântare ?

Vestitor de eră nouă ,
De Crăciun însângerat ,
Fostai pentru ei himeră
Şi-n nescris te-au exilat .

Ai rămas cu a tale slove
Strâns lipite de popor ,
Care va putea să-ţi cânte
Sus, în ceata sfinţilor .

Căci acolo întâlnivei
Eminescu şi Coşbuc ,
In durerea poeziei
Marilor care se duc .

Iară noi, în urma voastră
Vom căta să mai veghem
Ca la rându-ne neştearsă
Urma voastră s-o lăsăm .
……………………….
Dormi în pace drag poete ,
Cartea ta de lacrimi plină
Ii vom pune o pecete
Şi-o vom da din mână-n mână .

Orâduirea

In lumea asta zbuciumată
Ce văd îi fără de-nţeles ,
Văd ţarina ce nu-i lucrată
Şi toamna ce nu-i de cules .

Văd moşii gârboviţi de şale
Cătând la roada muncilor ,
Dar nici pe deal şi nici pe vale
Nu văd codane-n munca lor .

Şi nici feciorii văd pe câmpuri ,
Nu cântă-n deal şi nici pe vale ,
Nu chiuie ca-n alte timpuri
Codanei ce căta în cale .

Nu-s carele de roduri pline ,
Nu-s satele de altădat ,
Iar casele-s posomorâte
De parcă-s scoase la mezat .

Ograda-i plină de tăcere
Nu sunt nepoţi în joaca lor ,
Pe trunchiul mucezit de vreme
Infipt e ruginit topor .

La culmea şurei stă să cadă
Coasa lăsată în rugină ,
Pustiu e-n pod şi în ogradă
De bălării grădina-i plină .

Coteţul câinelui pustiu e
Doar lanţu-nfipt e în pripon ,
Vecinii sunt într-o pustie
De parcă-n veşnicie dorm .

Uitat e lacătul pe uşă ,
Nu intră şi nu iese nimeni ,
Străbunilor nu le mai pasă
Până în ziua de armindeni .

Cînd vor lua în mâini toporul
Şi coasa vor lua în mâini ,
Cu a lor schelete zdrenţuite
Vor pune lanţuri iar pe câini .

Numai atuncea valea , culmea
Vor răsuna iar de cântat
Si curtea , casa şi grădina
V-or semăna din nou a sat .

Apoi mormintele s-o-nchide
Pe osemintele obosite
Şi-or adormi ca mai-nainte
Străbunii noştri-n cele sfinte .