Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Poeme de Vasile Popovici: ETER(NUL) ETER și DOINĂ

    Etern(nul) eter

     

    Etern eterul mă înconjura
    şi-ntregul univers
    citea din carte.
    Eram în fiecare-atom
    şi nu era
    pe nicăieri aproape ori departe.
     
    Ca funigeii, foi rupte printre
    căi lactee
    zburau, oprindu-se prin galaxii
    cu stele.
    Mă cuprindea un dor
    de ducă după ele,
    cercam să plec spre-acel necunoscut,
    dar pe pământ
    mai aveam treburi de făcut.
     
    Visam…
     
    Visam c-aproapele de lângă mine
    pe care l-am iubit
    precum şi el pre mine m-a iubit
    ca pe-un aproape,
    din dragoste de-aproape m-a ucis
    şi m-a făcut o carte.
    Cât un Larousse de groasă,
    şi cu tartaje groase,
    şi pusă cartea la vedere
    lumească.
     
    Pe-un raft, dintr-un stejar cioplit,
    alături de-alte cărţi tot de-ale mele
    pe care nimeni nu s-a sinchisit
    să le citească.
     
    Iar oameni buni,
    eu nu-i vedeam,
    dar îi simţeam
    că erau buni,
    mă îngropau la loc de vază-n ţintirim,
    râvnit de morţii
    de la margini.
     
    Eu mă uitam cum îmi îngroapă cartea
    cât un Larousse de groasă,
    dar nimănui, pe-obraz, nu-i apărea
    nici o grimasă
    de păreri de rău.
     
    Iar cartea eram eu.
     
    Simţeam eterul încărcat
    de entităţi pe care eu nu le vedeam,
    dar le simţeam.
    Şi mai simţeam
    pe carte lutul apăsat.
     
    Şi-atunci, alţi oameni,
    oameni răi,
    eu nu-i vedeam,
    dar îi simţeam
    că erau răi,
    mă dezgropau
    şi m-aruncau
    la margine de ţintirim
    pe unde nu treceau
    decât doar oameni răi.
     
    Şi-atunci,
    am început să strig,
    să mă trezească cineva,
    că-n marginea aceea
    era frig,
    dar nimeni,
    nimeni nu mă auzea.

    Doină

     

    Nu te mai fluieră românul,
    doină,
    din frunza ruptă dintr-un ram,
    de parcă nu ai mai avea
    vreo noimă
    în fizionomia-acestui neam.
     
    Te-au fugărit din ţară
    ca pe-un câine,
    bătând la porţi străine şi pustii.
    Te strig, te chem
    să vii din nou la mine,
    dar drumul de întoarcere
    nu îl mai ştii.
     
    Şi lucrul cel mai rău din lume
    e că nu am nici o putere
    să te-ntorc acasă;
    din fluier şi din frunză
    să te strig pe nume,
    să-ţi pun petale-n cânt
    şi să te fac mireasă.
     
    De aş doini nostalgic din frunză
    ori din tulnic
    durerea vremurilor
    care s-au schimbat,
    un râs machiavelic mi-ar spune
    ne-ndoielnic
    că am ieşit din timp
    şi sunt cam demodat.


    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5