Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Poeme de Vasile Popovici: ETER(NUL) ETER și DOINĂ

Etern(nul) eter

 

Etern eterul mă înconjura
şi-ntregul univers
citea din carte.
Eram în fiecare-atom
şi nu era
pe nicăieri aproape ori departe.
 
Ca funigeii, foi rupte printre
căi lactee
zburau, oprindu-se prin galaxii
cu stele.
Mă cuprindea un dor
de ducă după ele,
cercam să plec spre-acel necunoscut,
dar pe pământ
mai aveam treburi de făcut.
 
Visam…
 
Visam c-aproapele de lângă mine
pe care l-am iubit
precum şi el pre mine m-a iubit
ca pe-un aproape,
din dragoste de-aproape m-a ucis
şi m-a făcut o carte.
Cât un Larousse de groasă,
şi cu tartaje groase,
şi pusă cartea la vedere
lumească.
 
Pe-un raft, dintr-un stejar cioplit,
alături de-alte cărţi tot de-ale mele
pe care nimeni nu s-a sinchisit
să le citească.
 
Iar oameni buni,
eu nu-i vedeam,
dar îi simţeam
că erau buni,
mă îngropau la loc de vază-n ţintirim,
râvnit de morţii
de la margini.
 
Eu mă uitam cum îmi îngroapă cartea
cât un Larousse de groasă,
dar nimănui, pe-obraz, nu-i apărea
nici o grimasă
de păreri de rău.
 
Iar cartea eram eu.
 
Simţeam eterul încărcat
de entităţi pe care eu nu le vedeam,
dar le simţeam.
Şi mai simţeam
pe carte lutul apăsat.
 
Şi-atunci, alţi oameni,
oameni răi,
eu nu-i vedeam,
dar îi simţeam
că erau răi,
mă dezgropau
şi m-aruncau
la margine de ţintirim
pe unde nu treceau
decât doar oameni răi.
 
Şi-atunci,
am început să strig,
să mă trezească cineva,
că-n marginea aceea
era frig,
dar nimeni,
nimeni nu mă auzea.

Doină

 

Nu te mai fluieră românul,
doină,
din frunza ruptă dintr-un ram,
de parcă nu ai mai avea
vreo noimă
în fizionomia-acestui neam.
 
Te-au fugărit din ţară
ca pe-un câine,
bătând la porţi străine şi pustii.
Te strig, te chem
să vii din nou la mine,
dar drumul de întoarcere
nu îl mai ştii.
 
Şi lucrul cel mai rău din lume
e că nu am nici o putere
să te-ntorc acasă;
din fluier şi din frunză
să te strig pe nume,
să-ţi pun petale-n cânt
şi să te fac mireasă.
 
De aş doini nostalgic din frunză
ori din tulnic
durerea vremurilor
care s-au schimbat,
un râs machiavelic mi-ar spune
ne-ndoielnic
că am ieşit din timp
şi sunt cam demodat.


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5