În  ultima vreme, au apărut în revista Luceafărul mai multe poeme scrise de Jan Tristea (pseudonim, desigur). Fiindu-mi elev în anii liecului, îmi amintesc că la orele de Limba și literatura română, uneori mai evitam să-l scot la lecție, deoarece zilnic îl vedeam la treburile câmpului. Acesta este și motivul de a mă opri la lectura poemului „Tu ești al viei bun destin”, poem care stimulează gândirea, curiozitatea, îți trezește noi senzații și te face să respiri cu plăcere. Titlul poemului  este incitant, versurile sunt reflexive, cu tonalitate adâncă, vibrație interioară și respect pentru valorile tradiționale specifice satului. Se vede că poetul este un bun observator al vieții în care oricine trăiește cu dorința de a avea un viitor mai bun.

Cupilăria i-a oferit prilejul de a se reîntoarce la această vârstă: „eram copil cu ochi senini, / prin roua blândețelor grădini,/” iar vița de vie era pentru el un lucru sfânt: „Iar via-mi sta ca un altar,/ unde cerul vechi rămas hoinar (…)/”.

Iubita sa este via care îl inspiră, bucurându-se de roadele ei: „mustul ca mierea din povești,/ curgea spre beciuri bătrânești/ Iar vinul, sânge de rubin,/ visa sub ger și cer sublim.”
Regretă faptul că tatăl său era bolnav, dar prin „glasul său” care „era ca un izvor” a primit multe sfaturi punându-i în palmă viitorul.

Este mândru de tatăl său de la care a primit multe îndrumări privind lucrările ce se fac primăvara în vie: „Lasă trei muguri pe rod,/ spunea încet, cu blându-mi ton,/ (…) și fiecare coardă de vie, cinci la butuc, sfântă prorocie.”

La întreaga muncă din vie participă  și fenomenele naturii: „Sub foarfec rece și lumină,/curgea timpul prin grădină,/   iar soarele urca ușor/ pe scara-albastră-a norilor//”.

Natura și timpul formează un ecou în care s-a născut poetul, iar via este pentru el un legământ:  „Timpul, râu cu frunze moarte,/ curgea tăcut printre butuci,/ anii au trecut ca frunze-n vânt,/ dar via-mi este legământ./”

În întregul poem găsim imagini care impresionează pe cititor prin frumusețea lor: „curățam butuc după butuc,/ ca timpul însuși să-l aduc,/ din rădăcini spre viitor,/ prin seva tainelor de dor./”.

În concluzie, remarcăm că Jan Tristea este un elegiac, un poet fin stăpân pe o tehnică impecabilă.