Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

POETUL CUNOAȘTERII DE SINE ÎN CURGEREA TIMPULUI

CONSTANTIN MĂNUȚĂ

 

POETUL CUNOAȘTERII DE SINE ÎN CURGEREA TIMPULUI

Studiu cu referire la opera poetică
pe baza reluărilor din recenziile anterioare

 

Ilustrul pedagog și scriitor Vasile Fetescu, ajuns la vârsta matusalemică a omului trăitor pe pământ a creat o operă bogată și complexă, formată în general, din două dimensiuni ontologice care i-au marcat și luminat viața: pedagogia și literatura.

Cum cele două discipline nu se pot despărți în cazul unei asemenea personalități pline de amprenta harului incendiar „îngăduie-mi iubite cetitorule”, a-ți face parțial cunoștință cu unele opere literare și pedagogice.

Mai întâi pe cerul existenței lui Vasile Fetescu au răsărit operele pedagogice, ca rod al unei bogate experiențe didactice timp de aproape jumătate de secol, Domnia Sa, fiind un dascăl de excepție în domeniul învățământului și apoi după vârsta pensionării, în pragul celei de-a „treia tinerețe”, cea literară.

Nu putem continua fără să enumerăm câteva opere din ambele domenii scrise de pedagogul exemplar Vasile Fetescu, într-o „viață de om așa cum a fost” după celebra sintagmă a lui Nicolae Iorga.

Opera în domeniul pedagogiei și al didacticii începe cu cele două volume publicate: Preocupări pedagogice, publicate în două ediții 1982 și 1995, Lumina educației, două ediții, 2005 și 2007.

După 1990 Vasile Fetescu scrie următoarele volume de versuri, proză, cugetări, aforisme: Flori târzii,(2002), Parfum de spini,(2003), Educator adevărat,(2004), Toamnă la Copou,(2005), Vâslaș în luntrea vieții,(2006), Stropi de înțelepciune-aforisme, cugetări, gânduri,(2006), Trompeta cu surdină-versuri,(2008), Poeme pentru veșnicie,(2009), Testament-versuri,(2010), Cântecul lebedei,(2010), Clipe de infinit,(2011), Dincolo de timp, (2012), Duminică,(2012), Chemarea amintirilor – proză scurtă – două ediții,(2013).

Prezenta antologie lirică cuprinde volumele de versuri: Trompeta cu surdină, (2008), Cântecul lebedei, (2009), Poeme pentru veșnicie, (2009), Testament,(2010), Clipe de infinit,(2011), Duminică, (2012), Dincolo de timp, (2012) și Inedite din 2013.

Trompeta cu surdină,(2008) cu o Prefață semnată de eruditul scriitor Nicolae Busuioc are cinci capitole interesante: Frământări interioare,Consonanțe lirice, Accente educative, Eseuri în versuri albe, Fantezii cosmice care dau nota de originalitate a volumului purtând amprenta scriitorului „Eu agreez singurătatea”.

Cu toate că poetul a fost și este toată viața un luptător, se pare că singurătatea este marca lirică a volumului după cele două întâmplări tragice din existența sa, în calitate de locuitor al Planetei pământ. „Singurătatea a devenit/ o povară prea grea/ pentru un suflet îndurerat/ cu leziuni adânci/ care nu se vor cicatriza/ niciodată.” (Confesiune)

Chiar dacă omul este supus tuturor intemperiilor fizice și psihice și singurătatea este însoțită de deprimare și de izolare, poetul transformă pesimismul în optimism, pedagogul liric se vrea un descoperitor al pietrei filosofale a existenței, aidoma adolescenților din poezia Cu o ușoară nostalgie de Nichita Stănescu „Vreau să descopăr/ piatra filosofală a existenței,/ misterul neființei,/ sfârșitul infinitului,/ abisul necuprinsului.” (Ipostaze)

Timpul ca temă fundamentală și universală care se află la baza spiritualității lumii este prezent în toată opera lui Vasile Fetescu atât pedagogică cât și literară, văzut în dimensiunea cosmică a încremenirii sale ca în poeziile: Cronofagia unde abordează foamea de timp, sinonimă cu titlul poeziei și Martor, iar poezia Prezent, secvențial apare și pe coperta a patra a cărții, Acorduri pe strune de suflet: „Timpul nu mai aleargă,/ nu se mai scurge,/ nu se mai scufundă în trecut./A încremenit./ Trăiesc într-un nesfârșit Prezent./ I-au întrerupt fuga/ vântul, ploile, și rugăciunile mele./ Plouă cu gânduri,/ cu duhuri,/ cu stele,/ cu petale de flori/ nemuritoare./ În aer plutesc/ fulgi de adânci/ neînțelesuri și de întuneric/ abisal./ Sunt martor/ al acestor fenomene/ fantastice.”(Martor)

O catedrală uriașă este sufletul poetului plină de idei și simțiri așa cum frumos spune în poezia Catedrală, neuitând de „accentele educative” adresate copiilor, părinților, bunicilor, tinerilor care ar trebui să vegheze la instaurarea adevărului și dreptății în România „Sfântă dreptate,/ oare te vei înstăpâni/ vreodată/ și în România mea?”(Dreptatea) dorind instaurarea binelui și frumosului pe întreaga planetă: „Aș mai vrea/ să fiu o lumină/ mai puternică decât a astrului/ zilei,/ să pătrund adânc/ în tenebrele răului planetar,/ să-l ard cu laserul/ înțelepciunii/ și să instaurez binele/ și frumosul uman.”(Aș vrea)

De o deosebită frumusețe este poezia Scriu semnalată și de Nicolae Busuioc în Prefața prezentului volum cât și pe coperta a patra a volumului Poeme pentru veșnicie: „Mi-am făcut condei/din oiștea de la Carul Mare,/ cu peniță din geană/ de soare,/ ca să scriu./ Scriu cu cerneală/ din pulbere de stele/ pentru a da strălucire/ și veșnicie/ cuvintelor dăltuite./ Scriu cu litere/ de luceferi,/ pe felii de Lună,/ ca să luminez calea/ gândurilor mele./ Scriu pentru/ a consona cu lumile ce populează/ alte astre din galaxiile/ Universului./ Scriu…

Cântecul lebedei este al doilea volum de versuri din antologie, apărut la Editura Cronica, Iași, 2009, la care am semnat prefața cu titlul Cântecul lebedei nemuritoare. Cartea cuprinde cinci secvențe lirice: Trebuința de poezie, Miraculoasa lumină, Timpul- motiv de nostalgie și de poezie, Speranțe spulberate, Virtuți și metehne.

Poemele vădesc o cultură filosofică bogată, o operă de spirit și de reflecție adâncă unde accentele dramatice se interferează cu cele lirice. Convins de forța creatoare a cuvântului, poet matur pe deplin format, Vasile Fetescu scrie cu o surprinzătoare vitalitate adolescentină, abordând cele mai diverse și complexe teme lirice și filosofice: viața, trecerea ireversibilă a timpului, iubirea, creația, istoria, logosul, toate abordate cu un ochi critic insolit.

Aflat mereu într-o stare de grație, specifică ciocârliei și privighetorii, cântecul de lebădă al poetului sondează imperceptibile forme ideatice, aflate sub zodia benefică a științei și învățăturii, după un parcurs existențial definit ca flacăra unei vieți împlinite într-o trăire și o energie totală. Realitatea și imaginarul coexistă în toată opera gânditorului, făcându-se un portret avizat al logosului pendulând între gravele dileme existențiale care separă omul comun de omul metafizic.

Poetul își cercetează propriul univers din mai multe unghiuri de vedere. Ca un adevărat mesager artistic, într-o empatie totală cu cititorul avizat în aventura sinuoasă și dilematică a vremii, Vasile Fetescu poate fi asemuit alergătorului de cursă lungă, printre hățișurile și obstacolele vieții, aflându-se în zodia  senină a senectuții fericite. Simțind nevoia explicării parțiale a vieții, trebuința de poezie reflectă starea poetică a unui om iluminat la capătul drumului: „Către universul poeziei/ mă îndrept/ cu sufletu-mi la capăt de răbdare;/ Putere multă nu mai am/ S-aștept/ inspirația divină spre/ străluminare…”(Trebuința de poezie)

În toată poezia lui Vasile Fetescu întâlnim armonia intra și transtextuală, poetul fiind mereu imprevizibil, chemat de un glas ancestral, din chiar clipele iluzorii și dramatice ale unui strat ființial de nedefinit, receptat doar în interiorul ființei umane cu anume pecete.

Introvertit și profund reflexiv, ipostazele eului poetic apar în toate splendorile și dimensiunile gândirii creatoare.

Lirica se îndreaptă spre zonele meditative, împânzite de semne și simboluri, sintagme obsesive și asocieri conotative care dublează trăirea afectivă. Considerând creația literară patimă a subconștientului (Destăinuire), profesorul-poet își migălește cu multă acribie poemele care par adunate ca-ntr-o corolă:„Idee cu idee…/ Imagine cu imagine/ îmbinate…/ Gând cu gând/ însoțit…”(Floare pentru suflet și cuget)

Imaginea visătorului, ca la L.Blaga ori mai actualul Corneliu Sturzu, se desprinde tot din febra creației: „Am pus frâu gândurilor/ fugare…/ pentru a le da limpezime/ și strălucire.”(Creație), amintind de cele două slove argheziene, slova de foc și slova făurită, într-o tentantă aventură lirică spre un cosmos hieratic, bântuit de neliniști celeste și metafizice.

Poetul trăiește tumultuos, contrazicându-și idealurile din poezia Speranțe spulberate: „Dezamăgirea/ este speranța/ trăitorilor de rând…” Autorul se simte legat prin fire nevăzute de pământul străbun asemenea eroinei din romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade: „Mă închin pământului,/ care mă suportă, mă hrănește și mă primește/ în sânul lui/ pentru veșnica hodină…” (Închinăciune), „Nu este meritul meu că/ m-am născut” afirmă Vasile Fetescu în poezia Hazard și destin, dar marele merit al pedagogului și scriitorului este că a sfințit acest loc de suferință și izbândă al srămoșilor, ca pe o veritabilă punte de comunicare între generații.

De la Șendriceni- Botoșani în urmă cu 66 de ani a pornit, împreună cu mulți fii de țărani din toate satele României, și tânărul Vasile Fetescu animat de dorința de a deveni învățător, dar noi credem că Domnia Sa, pe lângă prestigiul de pedagog și educator adevărat a devenit și scriitor adevărat.

O viață de vis a avut și are ilustrul pedagog și scriitor Vasile Fetescu. Drept mărturie stă în acest sens volumul de versuri Clipe de infinit,(2011) al cincilea din creația sa lirică și al treilea din prezenta antologie. Așa cum am mai afirmat Vasile Fetescu reprezintă  aproape un fenomen liric, apărut cu grație și discreție prin pedagogie-dragostea sa cea dintâi, ori prin literatură, scriind cu o vervă de netăgăduit proză, poezie, aforisme, eseuri,etc.

Volumul Clipe de infinit cuprinde șase cicluri poetice: Poeme aforistice, Gânduri și simțiri ascuțite, Anotimpurile vieții, Poeme în crochiuri, Curtoazie astrală, Chemarea tăcerii. Volumul aste prefațat de autor cu un poem intitulat Odă Poeziei, gratulându-o cu epitetele „frumoasă”, „mireasă”, „rugăciunea lumii închinată divinității și naturii”, încheind astfel:„ poeții te caligrafiază/ cu aur de cuget și de suflet/ curat/ și te slăvesc/ pentru că tu/ i-ai creat.” Zicere ce ne aduce aminte de afirmația lui Goethe „ nu eu am făcut poeziile, ele m-au făcut pe mine”, convins fiind de faptul că orice poem își naște poetul.

Pe parcursul unei vieţi îndelungate, bogate în experienţe şi trăiri personale cu tentă pedagogică, eseistică ori poetică lui Vasile Fetescu nu numai că o voce sau un glas divin i-au dictat poeziile ci însuşi poetul este un glas tainic înaripat dătător de sugestii şi forţă creatoare, dacă l-am parafraza pe Platon.

Titlul volumului Clipe de infinit sugerează veşnicia, eternitatea naturii, a materiei în general, în comparaţie cu efemeritatea existenţei umane.

Experienţa trăită şi sugerată de activitate didactică şi pedagogică poate constitui o alternativă viabilă la conturarea unui univers artistic inconfundabil.

Temele şi motivele poetice sunt bogate şi diverse: evocarea anotimpurilor, natura în diferitele ei coordonate, iubirea, satul, părinţii, trecerea inevitabilă a timpului, singurătatea, călătoria astrală (un ciclu de poezii poartă titlul de Curtoazie astrală),etc.

Sintagma „clipe de infinit” evidenţiază deviza oricărui poet de a ridica la rang de eternitate clipa, poezia având aproape oricând valoare simbolică, reprezentând o transfigurare artistică a realității.

Există anumite tendinţe reflexive și filosofice în poezia lui Vasile Fetescu săpate „În adânc de cuget/ Omenesc/ Acolo unde tăcerile/ Vorbesc…” afirmă în Filosofie  convins fiind de faptul că şi Socrate altădată că “Poezia se află deasupra filosofiei” şi poate şi deasupra pedagogiei am sublinia noi, dacă ne este permis.

Desigur, la vârsta senectuţii poetul se poate considera un om împlinit, în postura înţeleptului deoarece „înţeleptul este un om/ împlinit/ pentru că/ oportunitatea/ şi retorica/ tăcerii/ şi le-a însuşit:”(Om împlinit)

Tema timpului este prezentă în multe poezii din acest volum, dacă am cita doar poeziile: Zi, Asemănare, Parte cuvenită, Timp contra timp, Timpul îndrăgostit, Ştiu, Nu ştiu,etc.

Poezia Nedespărţire apare şi pe coperta IV a volumului unde se încearcă a se da o definiţie existenţei umane pe pământ, încoronată sub sceptrul eternităţii: „începutul/ este viaţa,/ moartea,/ inevitabilul/ sfârşit./ eternitatea/ în nedespărţire/ le-a unit”.

Creator de o inestimabilă formaţie pedagogică şi didactică Vasile Fetescu nu uită de idealurile kantiene de bine, frumuseţe, adevăr, caracter, aşa după cum apar ele în poezia Valorizări: „Frumuseţea şi valoarea/ Poemelor/ De conţinutul de idei/ Şi de hainele stilistice/  Le sunt date/ Oamenii se definesc/  După rotunjimea/ Caracterului/ Şi după fapte.”

Poetul a învăţat pedagogia singurătăţii ca nimeni altul, acum la crepusculul creaţiei artistice şi al vieţii, cum spune în altă poezie „Mi-am împodobit/ Singurătatea/ Cu flori de gânduri/ Nenăscute”(De învăţat)

În Parcurs anevoios, poetul este preocupat de momentul când Dumnezeu l-a propulsat pe pământ , gândurile şi sentimentele exprimate fiind de-o sinceritate dazarmantă:„Am intrat în viaţă/ Într-un decembrie/ De gheaţă/ În familia-mi lipsită/ De avuţii/ Dar cu o casă plină/ De copii.”

La data de 12 făurar 2011 cu ocazia apariţiei revistei Cronica veche, Vasile Fetescu scrie poezia Dezgropăciune, titlul destul de sugestiv de a-i evoca pe corifeii de altădată, astăzi „ciocli supraveţuitori”.

Vasile Fetescu scrie şi poezii politice în care dezvăluie cu vehemenţă corupţia, hoţiile, sărăcia, dezamăgirile care ne-au cuprins timp de 22 de ani, deplângând speranţele stinse ale românilor.

În poezia Recunoştinţă poetul mulţumeşte tuturor care i-au susţinut scriitura, devenind eroi, considerând poezia o „aventură a cuvintelor”(Nichita Stănescu), poetul însuşi fiind „un mag al cuvintelor” după cum afirmă V.Hugo.

Credem cu toată fiinţa noastră că nu greşim cu nimic dacă-l considerăm pe Vasile Fetescu un aventurier al întâmplării lirice, așa cum reiese și din poemul Dorul de dor: „Viaţa se călătoreşte/ Ca un nor/ Iubirile se nasc/ Trăiesc/ Şi mor/ Doar timpul îmi poartă/ Dorul de dor.”

Volumul Poeme pentru veşnicie este organizat pe şapte secţiuni poetice: Măria sa, poezia, Viaţa înveşmântată în poezie, Poezia timpului, Lirica speranţelor, Universul poemelor, Creaţia poetică, Poeme în unghi ascuţit.

Temele şi motivele poetice abordate sunt eterne şi universale: trecerea ireversibilă a timpului (fugit irreparabile tempus), în ipostaza colocvială, monologică a eului poetic cu sine însuşi, soarta schimbătoare (fortuna labilis), trăieşte-ţi clipa (carpe diem), cunoaşterea, moartea, rolul poetului şi al poeziei în societate, iubirea, natura.

Dacă facem o aruncătură de ochi repede peste subtitlurile volumului, observăm că poetul aduce un ardent elogiu poeziei (Măria sa, poezia), corporalităţii ei (Viaţa înveşmântată în poezie), timpului poetic şi creaţiei poetice, astfel încât toată substanţa acestui volum se vrea a fi o adevărată artă poetică. Aşa după cum afirmam şi în prefaţa la volumul Cântecul lebedei, poetul Vasile Fetescu reprezintă un adevărat fenomen liric, scrie cu o surprinzătoare vitalitate adolescentină  şi, dacă l-am parafraza pe Lucian Blaga: „Poetul scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie”–poetul trăieşte febril o astfel de ipostază, într-o zodie benefică, pragmatică şi axiologică, metalimbajul poetic fiind mereu în stare de vis.

„Opera de artă este un trădător periculos al autorului chiar dacă el nu vrea asta”, afirma T.S. Eliot, şi Vasile Fetescu, fără a-i desluşi semnele înfăţişării fizice, se descoperă în totalitate prin cărţile sale.

Convins de forţa kalokagathonului grecesc, posesor al idealurilor kantiene de Bine, Frumos şi Adevăr, stil simplu, clar şi reflexiv, poetul crede în cele două surori gemene: poezia şi filosofia, dar am adăuga şi pe a treia – pedagogia, intuind ca şi Fr. Schlegel că „poezia şi filosofia trebuie să se reunească”: „poezia / şi filosofia / sunt surori / îngemănate” (Surori îngemănate).

Căutând catharsisul în eul său poetic, lumea, omul în general purificat prin creaţie şi contemplaţie va supralicita conceptul artei ca mimesis într-un consens al răsfrângerii şi reflexivităţii imaginare a universului.

„Poezia este o răsfrângere a eului gânditor şi imaginaţiei asupra lumii” (Platon).

Triada trecut-prezent-viitor este în atenţia sa într-un testament literar „pentru cititorii/ de azi/ şi pentru cei ce/ au să vie” (Ziditor de poezie). Poezia se scrie singură, afirmă poetul imaginându-şi că s-a molipsit de „boala poeziei / fără de leac”, frizând ludicul, „gâlceava” dintre speciile lirice sau chiar dintre astre.

Traversând o existenţă furtunoasă cu suişuri şi coborâşuri, poetul cântă viaţa  dintr-o „strămătură de cuget”, cu toate ipostazele ei: copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi senectutea. Revenind la sintagma de „viaţă frumoasă” crede că ea este „frumoasă doar în poezie”, meditând îndelung la trecerea inexorabilă a timpului. Scrie cu har incendiar, hălăduind „fără ţintă/ printre aştrii gânditori/ cu inima atârnată/ în oiştea de la Carul Mare” (Neşansă). Convins fiind că ideile şi simţirile sale vor contribui la înălţarea Catedralei sufletului său, lui Vasile Fetescu îi place viaţa pe care o trăieşte în sânul mamei naturi privind telescopic astrele, cu ochi de ierburi şi suflet de copil, îmbătat inegalabil de parfumul florilor de tei (poetul fiind, de altfel, un locuitor al Copoului din Iaşi!) pe care îl primeşte în dar în fiecare an în luna mai : „M-a îmbătat, în somn,/ parfumul florilor de tei (…)/ pe care Natura/ mi-l oferă/ an de an,/ la mijloc de Cireşar” (Parfum de tei).

Teiul, copacul drag altădată lui Mihai Eminescu, este martorul sincer care-i străjuieşte odaia de scris, iar timpul şi vântul cos „în poeme filigranate,/ parfumate” armonia versurilor sale (Poeme parfumate).

Nu rareori poetul se întoarce în timpul mitic ca un supervizor şi simbol al condiţiei umane, efemere, păstrător şi transmiţător ale celor trei coduri: etic, estetic şi filosofic, nebănuit alchimist şi hermeneut al fragilităţii perisabile, în starea gravitaţională a aştrilor.

Preferă să-şi numere doar primăverile dezavuând fastul toamnelor-prinţese: „Eu prefer/ să-mi număr/ doar primăverile” (Preferinţă).

Ideea tonică, plină de vitalitate a poeziei este prefigurată de optimismul omului Vasile Fetescu, la a cărui nuntă cosmică nu a căzut o stea, şi care nu se resemnează fatalist, precum ciobanul moldovean din Mioriţa, ci din contra, universul tot s-a bucurat de un astfel de spectacol liric: „Sunt fericit/ şi încântat/ că la nunta mea/ întregul univers/ s-a distrat” (La nunta mea).

Ideea de educaţie este convertită liric cel puţin în două poezii, Magnifica diplomă şi Educaţie, ochiul magic al educatorului recompune alfabetul vieţii, literele semnificative (a, b, c, d, e), înscrise de educatori, de părinţi, „pe Diploma,/ magnific intitulată,/ cei şapte ani de-acasă” (Magnifica diplomă).

„Omnia mea mecum porto” este proverbul care-i poate schiţa portretul fizic şi liric al scriitorului şi pedagogului Vasile Fetescu, căruia nu întotdeauna ataraxia sau starea apolinică îi conferă un plus de lejeritate terestră, ci dionisiacul îl împinge într-un război total cu sine însuşi: „Am fost/ într-un aprig şi necontenit/ război/ cu mine însumi” (Împăcare).

Un perpetuu visător condamnat „la veghe/ nocturnă” (Visător), „pescuitor de stele”, cum, de altfel, se autointitulează, rostuind parabolic cuvintele, inclusiv pe cele care privesc globalizarea (Cuvinte (ne)rostuite), purtându-şi umbra („Orice om / se naşte cu umbra lui”), convins de faptul că „Lacrimile sunt roua/ sufletului îndurerat”(Lacrimi), Vasile Fetescu,  crede în „pulverizarea deschiderii operei” (Umberto Eco), ne lasă pagini scrise de o delicată şi sensibilă stare lirică.

Volumul de versuri Testament cuprinde şase cicluri poetice: Poezia vieţii, Izvor de amintiri, Cuib de fum, Timp trecător, Cântec de anotimp şi Universul în poezie.

Titlul volumului aminteşte de poezia Testament, arta poetică a întregii poezii argheziene, care face trimitere la imensa moştenire spirituală a lumii.

Nu se poate vorbi, nu se poate scrie, mai precis despre poezia lui Vasile Fetescu, fară a aminti, măcar în treacăt, despre opera didactică şi pedagogică, afirmând mai răspicat că Vasile Fetescu nu poate despărţi poezia de pedagogie–ştiinţă şi pasiune, care i-a marcat toată viaţa.

Aşa cum am afirmat în prefaţa la volumul de poezii Cântecul lebedei, Cronica, Iaşi, 2009 şi în recenzia Poezia harului incendiar despre volumul de poezii Poeme pentru veşnicie, apărut în revista Academia Bârlădeană, 2(39)2010, Vasile Fetescu scrie cu o surprinzătoare forţă juvenilă, având o arie complexă de teme şi motive poetice din domeniile pedagogiei, filosofiei şi poeziei. Este poetul cu un univers artistic bine articulat, surprinzătoare fiind activitatea sa literară între anii 2002-2010, publicând proză, poezie, aforisme, eseuri, etc.

 Volumul de poezii Testament al lui Vasile Fetescu debutează cu un scurt exordium Fără prefaţă, în care răzvrătit, poetul ca şi ilustrul său înaintaş Tudor Arghezi „În  seara răzvrătită care vine…”ia în răspăr, oarecum, lumea literară, afirmând că întrebarea care şi-a pus-o este aceea, de ce altcineva trebuie să-i prezinte cartea, printr-o prefaţă, însăilată în unele cazuri din generalităţi şi din trimiteri savante la operele monştrilor sacri ai poeziei şi prozei universale, pentru a-şi etala erudiţia filosofică şi literară,(Marinică Popescu!) când ea, cartea, se autorecomandă prin valoarea ei intrinsecă? Şi celor care scriu cu peniţa înveninată după cum afirmă poetul le dedică următorul catren: „În viaţă mi-am făcut un crez/ Pe care neabătut îl urmez:/ Nu mă sperie picăturile de ploaie/ Şi lătrăturile de potaie.”- amintind parcă de fabulele lui Grigore Alexandrescu, unde Răutatea îi transformă pe oameni în animale. Am făcut o astfel de mică digresiune, deoarece cele spuse şi scrise de Vasile Fetescu, un om aflat la vârsta olimpiană a senectuţii, reprezintă o serioasă luare de atitudine literară.

Poetul se vrea un fel de  „uomo universale”- fiu al universului/ fiinţial/ printre astre terestre/ aruncat” (Sunt), sintagma astre terestre şi nu cosmice dă consistenţă şi strălucire valorică vieţii.

Parafrazându-l pe R.Frost şi Vasile Fetescu este dispus să creadă că „Poezia este un mod a lua viaţa de gât”, deschizând uşa prin care ne vedem, uneori, sufletul, dacă admitem Soma sema în care corpul reprezintă temniţa sufletului, justificând din plin noţiunea de testament al volumului ca o eliberare interioară de acel catharsis purificator despre care mereu se vorbeşte în poezie.

În cadrul universului poetic există un timp interior al trăirilor momentane cu ample reverberaţii în trecut în versurile poetului Vasile Fetescu, timp ipostaziat între barierele trecerii vieţii aşa cum remarca scriitorul şi filosoful Nicolae Busuioc în articolul De la timpul dramatic la căderea în extaz, în revista Cronica, Nr.2, februarie, 2010, la rubrica Fascinaţia lecturii „Timpul interior al omului se zbate furtunos între cercul luminos al existenţei şi ceaţa compactă a amurgului ce va să vină”, „Cât timp sufletul este în trup, doarme un somn adânc”(Platon).

Locuind în pitorescul Copou al Iaşului, poetul visează permanent sub privirea oblăduitoare a florii de tei, argintate de razele lunii care pătrund printre ramuri noaptea cu neasemuitele vibraţii ale vrajei eminesciene.

Poezia gnomică, aforistică, uneori surprinde prin simple sintagme, definiţii, anumite segmente de viaţă: „Viaţa omului/ este doar/ o fărâmă/ de eternitate/ consumată/ între naştere/ şi moarte.” (Definiţie)

Aceeaşi preocupare de definire axiologică a „vieţii pasagere” o întâlnim în Viaţa în definiţie: „O iluzie este viaţa” cu bucuriile şi nostalgiile ei, în poezia Trepte unde se prezintă duritatea vieţii: „Mi-am clădit viaţa/ În trepte de stâncă/ Pe care le-am urcat,/ Anevoie,*/ Şi le mai urc./ Încă.”

Poetul optimist din fire caută viaţa dintr-o „strămătură de cuget/ şi dogoare de suflet”, cu toate ipostazele ei: copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi senectutea.

Culcat într-un lan superb de flori, imagine de sorginte blagiană, a trăit ori trăieşte adevărate clipe de fericire, în paradisul naturii, spunând în poezia Nu uit că evocarea casei părinteşti, a mamei, a şcolii în care a învăţat, a dragostei dintâi, ca şi I.Creangă, altădată, dar în versuri, reprezintă lucruri esenţiale, care perpetuează memoria…Lirismul, uneori împovărat de vremea amintirilor dobândeşte câteodată accente dramatice, poetul fiind în  dizarmonie cu vremurile pe care le supravieţuim: „Nu sunt născut/ pentru aceste vremuri/ năuce” iar în poezia Descoperire stabileşte: „că arşiţa devastatoare/ a iubirii/ stă alături/ adeseori/ cu otrava/ urii.”, pornind bineînţeles de la păcatul biblic al Evei din poezia (Femeie…), poezie pe care o redăm în întregime pentru adevărul mitic incontestabil: „câţi bărbaţi aşezaţi/ ai sedus/ câte căsnicii fericite/ ai distrus/ câţi copii fără taţi/ ai lăsat/ de pripas/ câţi feciori neîmpliniţi/ ai bărbăţit,/ inocenţele le-ai răpit/ şi-n iadul desfrâului/ i-ai zvârlit/ câte Eve au uitat/ menirea sfântă ce li s-a dat/ copii sănătoşi să nască/ şi-n cuibul familiei/ să crească…”

Pedagog vestit şi poet remarcabil, Vasile Fetescu se plimbă cu graţie prin multe domenii ale artei şi ştiinţei, neocolind metaforele, lirismul profund, plin de rezonanţă al reverberaţiilor sufleteşti. În poezia Zbor soarele este prezentat ca Împărat al luminii având ca satelit pe floarea-soarelui.

Schimbând registrul ideilor, nota sarcastică persistă şi în poezia Procesiune unde poetul îşi imaginează că: „Pe un dric cernit/ cu flori de moarte/ Împodobit/ Zac fără suflare” toate valorile autentice „Ale spiritualităţii româneşti: Cinstea,/ Dreptatea,/ Omenia,/ Demnitatea,/ Cultul muncii dăruite/ Şi rodnice,/ Cultul pământului,/ al familiei,” iar „Prohodul este cântat/ De demnitarii/ Ce s-au succedat/ În fruntea ţării.”

Nu lipseşte timpul din acest volum de versuri, dictonul fugit irreparabile tempus, fiind mereu prezent în poeziile: Timpul, Măria–Sa, Timp trecător, Jaf, Timpul meu.

Încercând o definiţie a poeziei, această „fiică a uimirii” cum o numeau anticii poetul afirmă în poezia Dacă… fără şi-ul eminescian: „Dacă poezia/ nu s-ar fi/ născut/ viaţa ar fi fost/ orfană…”

„Un poem îşi mai merită numele doar în măsura în care emoţionează”, afirma E.A.Poe în Principiul poetic şi noi credem că toată opera lui Vasile Fetescu emoţionează din plin, fie ea didactică sau poetică.

Pentru a argumenta demersul de mai sus redăm în întregime poemul Prea târziu: „E prea târziu/ Să mai uzi florile/ După ce s-au uscat./ E prea târziu/ Să reînvii iubirea/ După ce s-a stins./ E prea târziu/ Să admiri argintul lunii/ După ce a apus./ E prea târziu/ Să te bucuri de viaţă/ Abia atunci când/ A mai rămas/ Doar o fărâmă/ Din ea./ E prea târziu…”

Titlul volumului Duminică este simbolic ce amintind de cea de-a şaptea zi a săptămânii când Dumnezeu s-a odihnit după desăvârşirea Creaţiei Sale, autorul invitându-ne la o lectură plăcută într-o astfel de zi.

Din punct de vedere compoziţional cuprinde şapte secţiuni poetice: Poezia în rochie de gală, Creaţia, Măria Sa, Glăsuind tăceri, Poemate cugete, Anotimpuri în stihuri, Cânt de cosmos, Poeme piezişe.

În primele două secvenţe ale cărţii Poezia în rochie de gală şi Creaţia, Măria Sa Vasile Fetescu este preocupat de tema universală a menirii şi definirii poeziei, precum şi de rolul poetului în cadrul societăţii.

Se cunoaşte faptul că din Antichitate şi până la noi, poezia nu a putut fi definită, în totalitate, ci păstreză fiorul sacru care-l bântuie pe creator, în procesul de creaţie, numit atât de frumos de Aristotel, catharsis, creatorului oferindu-i-se darul de a locui în chip poetic pe pământ dacă ar fi să-l parafrazăm pe Hölderlin.

Şi totuşi Platon afirmă că:„Poezia este o răsfrângere a eului gânditor şi imaginaţiei asupra lumii.”

„Poezia se află deasupra filosofiei” – Socrate, „Poezia este un absolut real” Novalis, „mijloc de cunoaştere paraştiinţifică,” după Arthur Rimbaud ori este „Înger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc de icoane şi cu glasuri tremurate/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea/”(M.Eminescu – Epigonii)

Nichita Stănescu considera poezia o aventură a cunoaşterii şi afirma: „Am sentimentul că mă nasc cu fiecare cuvânt pe care-l rostesc.”

Tânărul de numai 21 de ani „albatrosul ucis” căruia i s-au frânt aripile în timpul zborului spre astre, Nicolae Labiş, anunţa cu har profetic complexitatea, dar şi ameninţarea iminentă a creaţiei de hăţişurile şi capcanele vieţii. „Deşi-i de implicaţii şi rămurişuri pure/ Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,/ Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure;/ Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup.”(Nicolae Labiş – Poezia)

La Vasile Fetescu 14 poezii fără titlu care încep cu eşti( prezentul verbului „a fi”) încearcă să definească poezia, „această fiică a uimirii” după cum o denumeau anticii: eşti „răsăritul incendiar/ apusul sângeriu/ pajiştea înflorită…// trilul ciocârliilor/ adresat neantului/ în zori /de ziuă…// luceafărul sfânt/ al creaţiei/ eminesciene…// rugăciunea lumii/ adresată vieţii/ şi Naturii…// eşti România mea/ magică/ şi unică…// Tătăneasă în cânt/ Mireasă de vânt/ strugure de nor/ Cer de cocor”/…ori „Lumină blajină/ Înserare lină/ Cer însângerat/ în apus scăldat.”

La vârsta înţelepciunii depline, poetul este un „cocor de vis” care doreşte să vrednicească, să zidească „Statuie vie/ pentru poezie…”(Monument liric), dăruindu-se total, Creaţiei, Mariei Sale, „vorbe” într-o „înserare fierbinte,” „pasăre de gând,/ izvor de cuvânt”, (Aproape de noapte),  iluminat „Din înţelepciunea experienţei/ de a pătrunde/ în tainele/ Cunoaşterii”/ convins fiind de faptul că  „Orice idee mare/ Poartă pecetea/ Unei minţi/ Sclipitoare.”(Iluminare)

În formula compusă a Spaţiului – timpului” din fizica modernă când „cele superioare, le informează, le conţin şi le mişcă pe cele inferioare.” (Albert cel Mare- Despre destin), Vasile Fetescu aplică dihotomia din planul cunoaşterii pedagogice – poezia, dualitatea care vizează, atât forma, conţinutului cât şi forma expresiei.” (M.Raymond) „Învăţăm / să trăim/ ca să/ ştim// să/ murim” (Viaţa sincopată), cu toate că într-o altă poezie afirmă că: „viaţa merită trăită”. Poetul descrie şi frumuseţea anotimpurilor, văzând poezia ca pe o „fereastră deschisă spre eternitatea lumii” ori „formă de protecţie a vieţii”, toamna apărându-i poetului „…gătită şi făloasă/ Ca o druşcă/ Aşa cum se răsfăţă Ea/ În mirificele picturi/ Ale neîntrecutului zugrav/ Eugen Ştefan Bouşcă. (Toamnă târzie) Alteori toamna îi apare ca o fiinţă plină de vanitate şi îngâmfare când „…viţa sălbatică/ Pe gard/ – pare însângerată – încât „Fructele roşii în livezi/ Nu mai ard…/ (Caleidoscop autumnal). „Toamna arogantă/ îşi mai poartă încă/ trena înflorată/ peste iarna/ întârziată.” (Iarnă întârziată)

Poetul care „nu face parte/ din tagma/ lui Ion Pribeagu/ ce îşi uită/ repede/ neamul şi meleagu’”(Eu) se apleacă asupra sufletelor inocente cu multă căldură, ca-n poemul arghezian Creion :”Fă-te, suflete copil”, Vasile Fetescu afirmă că :”Orice copil/ Este/ O întreagă lume/ Şi un univers/ În acţiune” (Copil)

„Trăim în lume pentru a ne uimi” afirma Goethe în Anabasis şi poetul se uimeşte de tot ce-i iese în cale.

Credem că Dumnezeu a creat măcar o parte din lume poetică iar ilustrul pedagog şi scriitor Vasile Fetescu face parte din ea. Uneori poezia împrumută filonul popular al versului filtrat prin propria-i imaginaţie poetică, văzând „viaţă ca o sambă/ fluture de nalbă/ gând de măcieş/ suspin de cireş/ fulg de cucuruz/ verde de auz/ soare alcalin/ dulce de pelin” (Verde de auz) sau „floare de senin/ fior de sublim/ cântec de abis/ strop de paradis” (Zbor).

Aflat la vârsta senectuţii, inima poetului bate în ritm accelerat, are mereu câte ceva de spus, plin de vigoare şi optimism, rareori vedem câte o undă de nostalgie pe chipul poetului ca-n poezia Ploaie acribie: „…plouă tânguit/ şi cernit/ peste sufletu-mi/ pustiit”, ci din contra ţinteşte la „femeile mortale” după cum însuşi mărturiseşte în poezia Octogenar, un fel de „La donna é mobile.” Dacă Eminescu credea că: „Viaţa noastră este o eroare perpetuă”, poetul se iroseşte întru poezie, iar Vasile Fetescu este…”oaspetele vieţii/ Sosit/ Într-un decembrie/ Geruit/ Cu soare hepatic/ Şi placid.” (Oaspete), are o zi de naştere benefică (chiar de copilăria i-a fost un refugiu prin părţile Munteniei) care poate contrazice citatul lui Leopardi ”E funesto a chi nasce il di natale” („Ziua de naştere este funestă pentru cel care se naşte”).

„Lumea nu-ţi datorează nimic. Există dinaintea ta” afirma Mark Twain, iar poetul „posedă o mistică a cuvântului, cuprins de îndoiala carteziană” după Nicolae Busuioc.

Sigur Vasile Fetescu nu se îndoieşte totuşi de un lucru, că-i datorează toată fiinţa sa Marii Regine a Poesiei.

Era sfârşit de august şi început de septembrie a anului 2012 când scriam o recenzie sub titlul Timp luminat pe care am și publicat-o într-o revistă de prestigiu din Bârladul vasluian, loc drag autorului acestei antologii, Vasile Fetescu, şi după o vară infernal de călduroasă, primele semne ale toamnei s-au instalat mai întâi, în natură şi apoi în sufletele noastre..

Fiecare frunză căzută din arbori este o consecinţă a arderii furtunosului soare, încă destul de orbitor şi potopitor. Pe cer se arată o lumină scăzută, potrivnică omului şi păsărilor călătoare, despre care eu cred, că au plecat demult de pe meleagurile noastre.

Poate fi cineva de vină, că timpul curge implacabil şi asurzitor, mai ales în degringolada evenimentelor sociale de la noi?

Credem că nu, şi fiecare dintre noi ar dori să oprească această stare denumită Timp.

O astfel de aventură a cunoaşterii de sine şi a curgerii timpului din jurul său încearcă să o facă ilustrul pedagog şi scriitor Vasile Fetescu, prin editarea celui de-al şaptelea volum de versuri Dincolo de timp, apărut la Editura PIM, Iaşi, 2012, după Trompeta cu surdină, Cântecul lebedei, Poeme pentru veşnicie, Testament, Clipe de infinit şi Duminică.

Omul, pedagogul şi poetul Vasile Fetescu locuieşte în cartierul ieșean Copou, străjuit de mireasma îmbătătoare a teilor, pe „Insula fericiţilor”(Platon) şi nu se sfieşte în cărţile sale de versuri să exprime adoraţia faţă de arborele sfânt al marelui Eminescu, arbore ce poate exprima antiteza dintre eternitatea naturii (arborele, codrul) şi fragilitatea şi efemeritatea vremelnică a omului „Amândoi suntem fii/ Ai naturii/ înfrăţiţi în existenţa trecătoare” (Fratele meu, teiul), motiv elogiat şi-n alte volume de versuri.

Volumul este organizat pe patru secvenţe poetice: Cânt de poezie, Drum spre început, Poeme triste, Cugete înţelepte.

Tema fundamentală a poemelor este Timpul, trecerea sa inexorabilă–fugit irreparabile tempus, maximă asociată cu panta rhei, în poezii ca: Timp miraculos, Străjer, Dincolo de timp, Însoţitor, Niciodată, Melancolică, De timp erodat, etc.

„Aştept ca miraculosul/ Timp/ Să îmbrace/ Zilele fiinţării/ Cu sfinţenia/ Binelui/ Şi frumosului.(Timp miraculos)

De la o vreme poetul este preocupat de rolul poetului şi al poeziei în societate, prima poezie a volumului purtând titlul În loc de prefaţă, Poezia, la naştere): „Te naşti/ Din furtuni de gând/ Şi văpăi de suflet/ Arzător/ Cu idei inedite/ Înveşmântate în cuvinte/ De aur sclipitor./ Metaforele, rimele, armoniile/ Vibrante/ Îţi sunt dăruite de muze inspirate/ Şi galante./ Albul imaculat al hârtiei/ Îţi deschide/ Liber drum/ Şi te aşază, cu gingăşie,/ În volum./ La dragostea fierbinte/ De autor/ Ţi se adaugă emoţia estetică/ De cititor.”

Într-o altă poezie Cântec pentru suflet vede poezia ca o melodie, o excepţională simfonie a sufletului uman, pe care o cântă în fel de fel de ipostaze şi situaţii: „Marea / Şi adevărata/ Poezie/ Nu se rosteşte,/ Nu se citeşte,/ Nu se scrie./ Ea se cântă/ Cu sufletul/ Ca o armonioasă/ Melodie.”

Transpunându-se în postura unui amant, cred că inspiraţia l-a găsit pe el fericitul (Speranţă) pentru a transforma poezia într-un cântec: „Poezia este cântec/ Interpretat de poet,/ Pe armonii de versuri,/ Pentru iubitorii de creaţii/ Lirice./ Muzica sublimă/ A cântecului poetic/ Încălzeşte,/ Până la incandescenţă,/ Inimile sensibile/ Ale cititorilor.(Cânt de poezie)

 „Încântătoarea Doamnă Poezia” – aşa după cum atât de frumos o numeşte în poezia Destine unite îi va transforma pe poeţi în: „Magicienii cuvântului/ Nu mor/ Ei pleacă să scrie/ Pentru îngeri” (Magicienii), idee care transpare şi din poezia Poetul.

Afirmând o atitudine stoică, de detaşare olimpiană asupra vâltorilor vieţii, ţintind spre ataraxie, Vasile Fetescu este mai mult un apolinic decât dionisiac, poezia fiind  subdivizarea retragerii contingentului prin transcendent.

Sentimentul de îndulcire a traiului zilnic este dat de traspunerea unei instanţe imaginare în reliefarea picturală a poeziei naturii, structura rematică vizând starea hipertextului poetic în poezii ca: Suvenire, Autumnală, Autumnal paradis, Plimbare în parc, Toamnă princiară, Sfârşit de toamnă, etc. „Frunzele copacilor/ Diversificat colorate/ În tonuri cromatice/ Multiplicate/ Pe pământul dezgolit/ Şi trist/ Aşezate/ Alcătuiesc un covor/ Pastelat/ Cu parfumul Toamnei/ Îmbălsămat./ Păşesc alene şi bucuros/ Îmbătat de inegalabilul/ Miros/ Şi de înconjurul/ De vis/ Devenit/ Autumnal paradis.”(Autumnal paradis)

Nu lipsesc motivele simboliste împletite cu cele romantice, structurile metaforice care conduc la ideea unui spirit lucid, având aceea Weltanschauung, concept şi viziune care reliefează împăcarea cu sine şi cu lumea din jur.

Vasile Fetescu este un cărturar prudent, cu un deosebit respect faţă de inefabila putere a cuvântului în chip didactic, moralizator, sugerând dezvoltarea unei poezii gnomice – maxime, aforisme, sentinţe, reflecţii, precepte morale, cu subtile nuanţe…poate şi din auzul colorat de care dispune, prin detectarea parfumului, culorii şi a sunetului arborilor din paradisiacul parc Copou.

Am numărat peste treizeci de astfel de poezii pe care cititorul le poate descoperi, lesne la o primă lectură, ceea ce trădează ilustra profesiune de pedagog, de-o viaţă a autorului: „Nu are puterea/ Să iubească/ Cu adevărat/ Cel ce în sine/ S-a întemniţat.”(Fără putere) sau „Nu am nevoie/ De lupă/ Ca să descopăr/ Prostia/ Şi aroganţa./ Ele sunt/ La vedere.”(La vedere)

Există şi unele trăsături postmoderniste, ce-i drept puţine la număr cum ar fi imanenţa „the growing capacity of mind to generalize itself through symbols”- „capacitatea din ce în ce mai crescută de a se genera prin simboluri.”

Au răsărit Flori târzii/ din Cutia Pandorei/ în mijlocul orei/ înţepată de crini/ din Parfumul de spini/ Un Educator adevărat/ la chip luminat/ de-o Toamnă la Copou,/ de Lumina Educaţiei,/ poate şi a ecuaţiei/ Vâslaş în luntrea vieţii/ în soarele dimineţii/ creează ca dintr-o minune/ Gânduri diamantine/ şi Flori de înţelepciune/ inspirat de Trompeta cu surdină/ într-o zare senină/ din gândurile Evei/ în Cântecul lebedei/ lasă Testament şi scrie/ Poeme pentru veşnicie/ într-o splendidă Duminică…/ Zorii s-au ivit/ în Clipe de infinit…./ Rămânând în eternitate/ un nume pe o carte/ în Marele Olimp/ Dincolo de timp…/ în nemuritoarele lui zile/ visează în Copou/ cu nuanţe subtile/ ilustrul scriitor şi pedagog/ Fetescu Vasile.

Ineditele adăugate de autor la prezenta antologie tratează teme, motive poetice asemănătoare celorlalte volume, scrise în același stil ce poartă marca inconfundabilă-Vasile Fetescu.

Există și persistă în același timp o temă amintirilor în toată creația autorului, o recuperare de altădată: „Amintirile dorm/ trăite-n uitare(Geneze) Și amintirile dor ca titlu de poezie „ sub flăcări de dor/ chiar și amintirile dor.” Este vorba de amintirile pierdute„de început”, după cum afirmă și-n poezia Tezaur.

Poezia anotimpurilor este și ea prezentă în Inedite, tânjind după o toamnă autentică sau o iarnă acerbă, vizând tema existenței, când:„Timpul joacă prinsa/ Cu apocalipsa.”(Joc)

Despre opera literară și pedagogică a lui Vasile Fetescu au scris printre alții: acad. Alexandru Zub, Nicolae Busuioc, Ioan N.Oprea, Dumitru Ivan, Marinică Popescu, Petru Bejenariu, Valică Mihuleac, Mihai Munteanu, Gheorghe Clapa, Alexandru Mănăstireanu, Dorin Baciu, Petruța Chiriac, Constantin Mănuță.

„În poemele lui Vasile Fetescu regăsim gânduri, experiențe de viață, fapte importante, idei care se leagă sau se ramifică precum explozia vegetației primăvara” afirmă Petru Bejenariu în Note de lector din revista Academia Bârlădeană, Anul XV,3(32), Trim III, 2008 iar filosoful Marinică Popescu în postfața Sub semnul reflexivității diamantului sau dialog între aforisme de la cartea Gânduri diamantine opinează „În opera pedagogului și scriitorului V.Fetescu găsim noțiunea de adevăr ca acceptabilitate socială. Înțelegerea adevărului se dovedește astfel o experiență hermeneutică, o practică de interpretare și totodată de rigoare normativă specifică domeniului etic. Transferul paidetic ca interpretare (cultură vie, cu intimitatea autor-autor) operează găsirea soluției în chiar problema ce definește entitatea umană subiect-comunitate, antrenând în rezolvare respectiva entitate ce-și cultivă identitatea.”

Drum întortocheat și lung a avut și mai are încă de străbătut Vasile Fetescu, iar acum la vârsta tuturor împlinirilor, se întoarce spre satul Dorobanți, de pe plaiurile Botoșanilor:„ Spre natalul meu sat,/ Dorobanţi,/ soarele este însoţit/ de gândurile,/ dorurile/ și amintirile mele./ acolo le depune,/  luminoase şi vii,/ aşa cum au fost/ dintotdeauna” (Dintotdeauna).

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Magistral! O strângere de mână!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5