În decembrie, de care ne-am despărțit nu de mult, stihuitorul bistrițean a scos două reușite poetice care plantează câteva borne ale drumului său literar și existențial. 

• Cea dintâi e „Tăcutele frământări”, care marcheaă o reîntoarcere la apolinismul volumelor dintâi, inclusiv clasicismul formelor (Editura Grinta,2023). Sunt alte motive și teme acum, cu accent pe social și evanescente adieri  de lirism.
• A doua plachetă, la aceeași Editură, „Tăcutele torente”, duce mai departe preocupări tenace din zona unor mai recente performanțe lingvistice de ordin tehnic: poezia coercitivă, cu constrângeri autoimpuse. E un segment de literatură „extremă”, unde  puțini „alergători” îndrăznesc să ia startul.
• Ne aducem aminte de volumul anterior, o mică bijuterie editorială, „ADN poetic”, apărut în 2017, (consemnată ca un record național) ce conținea câteva poezii  pentru fiecare literă a alfabetului național, cu vocabule având ca inițială numai litera A, apoi numai cu B, cu C și celelalte, până la epuizarea alfabetului. Ne vom ocupa întâi de „Tăcutele torente”.
• La prima vedere, s-ar părea că aceste constrângeri lingvistice exclud orice posibilitate de intercomunicabitate, ca să nu mai spunem de crearea unei atmosfere sau de o anumită doctrină estetică. Sagacele „explorator” bistrițean probează,  performant chiar, că se poate.
• Ei bine, volumul acesta conține poezii rimate clasic și cu vers alb, consacrate integral consoanei „T”. Vocabulele unui volum întreg încep, așadar, cu „T”(”Taul” grecesc, precursor al semnului Crucii, care se află pe o frumoasă copertă cu acest „Tau”, o clepsidră și un fond deșertic).
• Autorului i se face onoarea unei prefețe de înalt nivel, academic, a distinsului prof.univ.clujean, dr. Ștefan Borbely, scriitor și critic literar recunoscut de multă vreme ca o autoritate literară în plan național.
• Domnia sa a confirmat, în mod independent, desigur, că ,,Gh. Mizgan rămâne  (în acest domeniu-n.n) un maestru greu de egalat”.Distinsul prefațator constată că:
• -avem  o performanță lingvistică ,,coercitivă, prostetică” și că
• -autorul bistrițean Gheorghe Mizgan adaugă, superlativ, capacitatea de a  da sens, inteligibilitate și estetică acestui gen atât de dificil. Spune domnia sa:
• „Lexicul acesta particular, specific, este  îndeajuns de sugestiv și de variat pentru a oferi sinestezii complexe, capabile să sugereze /…/o stare de spirit marcată preponderent de anxietate, înșirată de-a lungul întregului diapazon sufletesc, care începe cu „tăcerea” și sfârșește cu „teroarea.”
• Distinsul Profesor  universitar decelează cu acribie ceea ce este particular volumului de față:
• „..dincolo de bravura tehnică de a combina tautograme încât acestea să facă sens și să se încheie într-o sintaxă  intelectuală specifică, miza principală a acestui fel de a scrie restrictiv prin juxtapuneri lexicale modulate subtil, o reprezintă conturarea unei atmosfere.”
• Se consemnează „…sentimentul unei „decadențe prelungite în apocalipsă” și că „în cei șase ani care au trecut de la „ADN poetic ” și patru de la „Croaziera cuvintelor”, lumea din jurul nostru pare să se fi ticăloșit îngrozitor, fiind cu neputință ca această degradare de ordin general să nu treacă prin conștiința poetului și să-i amprenteze selecția lexicală.”
• Parcurgând volumul, distinsul critic literar clujean constată că „zeul tutelar discret al volumului, e Chronos, Timpul, care macină, ruginește, distruge vieți și speranțe. Timpul toacă lucrurile și ființele, „tăcerea toarnă-n timpane” nu calmul reculegerii de sine, ci  inexorabilul ticăit al trecerii. Întrucât trăim un timp tardiv, de crepuscul, de sfârșit de ciclu cosmic și de civilizație, în care „tăcerea taie tinere talente”, asemenea unei seceri insensibile.”
• Subsecventent acestei stări generale, viețuim -spune domnia sa-„depersonalizat, mimetic și adaptativ; ne uităm la telenovele, fentăm și plătim „taxe, tastăm telecomanda televizorului” pentru a ne bucura de „o înțelepciune calpă,”/ de robotizarea generațiilor ce vin…și care cred că lumea pentru care se pregătesc u cea virtuală, de pe telefoanele mobile sau de pe tablete, complet amorală și deresponsabilizată. „tinerimea tastează tastele/ tasează touchuurile/ tatonând terenul, tendințele tehnicii/, terorizând traiul tihnit.”
• Un alt palier din această lume de coerciții matriciale îl constituie trecutul din urma a trei decenii, cu „tâmpenia” indusă colectiv, efect al unui program de abrutizare prin regresie civilizațională.”
• Poetul scrie despre  „tovarășul tălpos, trompetist” își face un titlu de glorie în a strunji o societate cuminte, obedientă și aplaudacă, „trombonită” consecvent cu arma  boantă a ideologiei, a propagandei. ”
• Cu simțul infailibilității de critic literar, Ștefan Borbely, revelează motivul  predominant al culegerii în „oximoronia” din titlu. Impresia de prăbușire a torentelor este virtualizată, asfixiată de „tăcere”. Selectăm pentru iubiții noștri cititori un fragment din poezia ”Tăcere”(pag.52):
• „Trece Timpul ticăind tăcut
• Ticăitul transmite trecerea, tăvălind trăirile-n tăcere.
• Trag tirbușonul, torn tăcând.
• Ticăitul Timpului toarnă-n timpane.
• Toastez.
• Tălpile tasează trambulina trecerii, trimițând Timpu-n trecut
• Tac. Trebuie!
• Tineretul tace.
• Toți tăcem!
• Tăcere tenace, tăcere tămăduitoare, tăcere târzie,
• Tăcere trecută-n taina teluricului,
• Tăcere totală,
• Tăcere târâtă-n tărâmul tăcerilor.”
• Rămâi uluit că autorul găsește atât de multe cuvinte cu inițială „T” și mai ales că le dă sens sintagmatic sau propozițional.
• Se pare că această consoană a alfabetului are cele mai largi posibilități lexicale pentru un așa demers. Va cuteza oare autorul să alcătuiască  asemenea opuri și pentru alte litere? Este un orizont ce se deschide pentru dânsul. Sperăm, vom aștepta și vom vedea.
• Oricum, cele mai înalte aprecieri. Piscurile atinse de poetul Gh. Mizgan în acest domeniu sunt cu adevărat „greu de egalat”.
•                                                     X
• Cealaltă plachetă, „Trecutele frământări” cu versuri în senssul comun, marchează o reîntoarcere la tărâmul formelor clasice, cel care i-a fost „iubirea dintâi”, unde exploratorul de idei era într-o formă debordantă, optimist, pururi cutezător, neînfrânt. Desigur, spiritul interior al oricărui creator  iradiază spre ceea ce el făurește, fiind  oglinda sinelui, recognoscibil, transgresându-i voința. Deslușim astfel, congruențe între creator și ceea ce consemnează stihuitor.
• Heraclitian vorbind, poetul bistrițean este el și totuși, un altul, mai retras în sine, mai reflexiv, într-o poziție defensivă, constatativă. De nicăieri nu mai avem impresia că vrea, ca altădată, să schimbe Universul, preferând „Contemplarea”:
• „Pe prispă, pe-un scaun, stau blând și privesc
• Cum zarea-i curată și sfântă.
• Mă simt ca-mpăratul pe tronul domnesc:
• Grădina cu flori mă încântă.”
•   Un sfat de sirenă marină ar  fi vrut poate altceva „Te rog să scrii despre „absurd”/ Un vers și chiar o poezie…”(Pentru Corina), dar fantasmele virtuale par să se fi ascuns.
• Realitatea terifiantă și degradantă  în care ne cufundăm este cea a distrugerilor, a amoralității, fugii de responsabilitate. Deși nemenționat direct, intuim că războiul din proximitate apasă hipnotic conștiințele. „Molozul”, „ruinele” „tenebrele”sunt laitmotive care  ne translează într-un Harkov, Dnipro, Kahovka sau altă urbe (sugestionabil) ucraineană.
• „Peste orașul zdruncinat,/Fantome-s grele, tenebroase./ Molozul mult, aglomerat,/ Acoperă cu colbu-i  oase./…/Un câine rătăcit în zare,/imense blocuri la făraș, un cimitir și focuri, care/ Se-ntind mocnind peste oraș.”
• (Furia Terrei)
• Tonalitatea plachetei este, „pourtant” una monocordă, în pofida unui vocabular cu neologisme din destul, iar clasicismul versificației și atitudinea general-defensivă în fața existenței marchează o staționare a evoluției proprii, ca și cum filonul aurifer de cândva al făuritorului de vers  își are firesca epuizare. Simțământul final e acela că autorul moaie  clasica pană de scris într-o călimară uscată.
• Domnia sa încearcă însă  și alte frontiere și cu destul succes: postări pe Youtube, pragmatisme…Îl felicităm pentru spiritul neliniștit ce îl animă, pentru fervoarea artistică și cu deosebire pentru „ascensiunile” pe un munte atât de dificil ca cel al poeziei coercitiv-prostetice.
•                                                                             Prof. Vasile Găurean