Primit pentru publicare: 08 febr. 2017
POETUL  MIHAI M. MACOVEI  PREZENTAT  DE  MARIN  IFRIM
Publicat: 08 febr. 2017
Redactor de ediție: Georgică MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

 

 

MACOVEI, M. MIHAI

S-a născut la 8 februarie 1951, în comuna Suharău, judeţul Botoşani. Locuieşte în Buzău din anul 1972, a fost tehnician la S.C. GEROM S.A. Buzău. Este absolvent al Liceului Teoretic din oraşul Darabani, Botoşani.
A debutat cu poezie în revista acestei şcoli, Hyperion, (nr. 4/1970), avându-l ca mentor pe profesorul de limba latină Ion Dumitru Ciubotaru. Editorial, a debutat la Editura „Litera”, în anul 1987 cu volumul de versuri După ochiul trecerii, urmat în 1996 de Ziua în care plâng poeţii – (Editura Porto-Franco, Galaţi).
A colaborat la revistele Hyperion şi Cronica, precum şi la ziarele Viaţa Buzăului, Munca, Muntenia, Pagini literare, Observator buzoian. Antologat în diverse culegeri de versuri, este unul dintre membrii de bază ai Cenaclului “Al. Sahia” al Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău. Referinţe critice: Tematic şi chiar stilistic, M.M. Macovei pare a continua genul de poezie practicat de Ion Stanciu, fără vitalitatea şi frenezia acestuia, însă cu un surplus de precizie în reperarea locurilor poetice favorabile temperamentului său.
În anul 2009, la Editura „Omega” i-a apărut volumul de versuri, „Actorul, otrava şi pâinea”.  

Mai jos, câteva poeme din viitorul volum de versuri ce va apărea în acest an:

 

Te rog, fără cuvinte mari

eu sunt doar un nasture Inana
dacă ai o cămaşă de zi
şi dacă mai ai şi o cămaşă de noapte
mă poţi schimba adică seara să mă coşi
şi dimineaţa să mă descoşi
atunci vei vedea dacă în locul în care am fost
au rămas urme de zâmbete de lacrimi
sau de mici şi profunde săruturi
de puţin „ce” în care să te ascunzi la nevoie

ştii sau nu ştii pasărea verde
a rămas lângă izvorul pe care n-ar fi fost rău
să-l asculţi şi tu
eu sunt doar un nasture Inana
mă coşi mă descoşi dar mai sunt şi râu
şi fluviu mai sunt
acum nu ştiu ai să treci cândva
beată de rouă să mă vezi
eu te rog rar dar te rog
să mai treci prin livezile cu mere dulci
chiar dacă o să mă găseşti că nu mai sunt.

 

Dacă nu vom scrie

cuvintele vor adormi pe vânt
şi grădina dimineţii noastre
în ploaie plâns şi nelumină
grăbind sosirea uitării
puţine vor rămâne cu noi
liniştind cearta vârstelor
singuri niciodată nu vom şti
să uităm clipa tăcerii
şi niciodată fără cuvinte
nu vom îmbătrâni frumos

 

Bucuria rodirii

mă face să uit trecerea anilor
şi te rog nu uita duzii bunicilor
lasă-i pe dinăuntrul meu să rodească
dacă vrei
rămâi aici până mă-ntorc din mine
să ai grijă ca fructele să moară
în lacrima toamnei
pentru seminţe

 

Acasă la noi

n-am tăiat niciodată
un pom din grădină singur
cu tata-i tăiam
în fiecare iarnă îmi spunea
pe acela din colţul drumului
îl mai lăsăm
poate fructele nu vor cădea iar
înainte de coacere
mult mai târziu
am înţeles că pomul acela
eram eu

 

Somn de rană

Acasă într-o ramă am găsit o fotografie –
fotografia avea o rană – m-am uitat pe rană
şi am văzut ce am văzut
am închis ochii şi am văzut ce am văzut
am luat apoi rana şi am sărutat-o
între timp venise noaptea –
trebuia să dorm într-un somn de rană.
am uitat să spun:
rama era împletită din fire de stuf
fiecare tulpină avea unduirea ei
fiecare tulpină avea istoria ei
erau tulpini cu zâmbet de stele
şi erau tulpini cu buze de melci…
bine-ar fi fost atunci/ o noapte stelară să fie
prin care cântecul bălţii
să fie inconfundabil în mine închis
nu mai există ieşire – am zis
şi totuşi uşa s-a deschis/ şi am trecut dincolo
dincolo în camera de oaspeţi.

 

Timpul are gură şi limbă de şarpe

eu am ceva comun cu drumul
cu drumul ce duce spre voi
spre voi cei adormiţi în
dimineţile
în care teii se înfrunzeau în plopi
în sălcii şi în stele

timpul are gură şi limbă de şarpe
ieri a trecut pe lângă mine
plânsă
avea şalul pe umeri şi mâinile le
ţinea ridicate spre cer
în ochii ei se vedea că doar El
a rămas o curgere albă o curgere
veşnică.

azi am văzut cu totul altceva
Momoţ şi Emin se preumblau
spre pădurea cu luceferi
mâine aş vrea să-i revăd
dar ştiu că timpul are gură
şi limbă de şarpe.

 

„Voia să aibe şi bucuria de vierme”

Nichita

hrănindu-se din aroma mărului
la vreme de seară se numea gând
în noapte somn iar dimineaţa lumină
mai toţi ne dorim ca atunci când
soarele ajunge în dreptul inimii
să respirăm adânc adânc atât
de adânc încât o parte din noi
să poată rămâne în bătaia vântului
şi să fie dusă prin văgăunile închipuite
ale neînchipuitului
prin văgăunile la care ajungi numai
dacă răbdarea nerăbdării naşte prunci
prunci cu ochi de melc – antelele
acelea care ştiu că înaintele nu poate
fi niciodată înapoia înapoiului.

 

Pasărea Na

pasărea în zborul ei
e un drum e un gând e un vers
e un spaţiu e lăcomia spaţiului
e dulcea rămânere
rămânere atunci când
din plecare îţi face un şir de cuvinte
pe care dacă le rosteşti vor fi auzite
şi vor fi rostite şi de alte păsări
în zborul lor
le vor ciuguli le vor bea
până când vor seca – vindeca
rana nemărginirii!

 

Un alt fel de urlet

de mii de ani mă urlu şi te ţip
numai ţipare şi urlet sunt
tu adică eu ca râia ţip
în mohorâta mea de vreme
dus-întors de neîntors am venit
şi de neîntors am plecat
peri albi mi-a scos pădurea mea
din lipsă de secure mă doare
numai în gând venirea ta
fără plecare tu cămaşă
brodată din vremea când
veneai ca un fulger rătăcitor
pe gleznă şi te lăsai dusă de vezi
unde ars de viu am să rămân
– îi mai faci de bine lui
tăiatului dintr-o secure –
a ştiu mă urli pe scări
cu uşa deschisă cu uşa închisă
dar cine închide cine deschide

p.s.
să mă colinzi iubito fără moarte

 

Venirea

tot ce am scris până azi
tot ce-am scris până ieri
era poezia din care venea
omul ascuns
în nesupunerea lui în lacrima
ascunsă de vrabia rea
de vrabia buna de vrabia lună
nu-mi cereţi tăcerea din
humă doamne spune-mi
unde-i tăcerea rea
unde-i tăcerea bună
Eu vă chem să veniţi
veniţi
aşa rău cum sunt
lăsaţi-mă
lăsaţi-mă să ard liniştit
lângă voi

 

Am voie să te uit

chiar azi m-am apropiat
de braţul tău care se îndepărta
fulgerător de mine

chiar azi zâmbetul tău
sens giratoriu fiind
l-am uitat în mine

ai voie să mă uiţi mi-ai spus
cine  e mai tare în mine
decât uitarea

Tu?

 

Iar m-ai sărutat

e toamnă
şi n-am spus eu asta prima oară
e toamnă
şi bruma a sărutat şi mărul în care
viermele îşi făcuse culcuş
se mai întâmplă se mai întâmplă
chiar şi-n livada din mine

cineva a dat iama
îmi lipseşte cel mai frumos măr
merele (a se citi iubirile) stau să cadă

e toamnă
şi bruma iar m-a sărutat.
*
dacă n-ar fi fost acul
n-ar fi fost haina

dacă n-ar fi fost litera
n-ar fi fost cuvântul

dacă n-ar fi fost cuvântul
n-ar fi fost poezia

dacă n-ar fi fost poezia
n-ar fi fost poetul.

 

Feciorul cu părul cărunt
in memoriam Gheorghe Ene

„ca restul de eu târziu în acum” încerc
să mă privesc dintr-un
adânc spre voi, spre voi cei rămaşi să-mi desluşiţi cuvintele;
să mă desluşiţi în dor de cuvinte când nu mă tuşiţi.
alături de voi vreau să
înţeleg de ce am fost un timp călător dincolo de
pod şi, acum, sunt călător dincoace de pod.
„mă văd văzut văzându-vă” cum staţi cu palma la gură ca ţipătul
din voi la mine să n-ajungă, să nu mă sperie,
să nu mă trezească în azi,
să nu mă trezească în mâine.
ştiu, sunteţi rămaşi în mine singur
şi, şi poate mai mult decât puţinul din ceva trecător.
„îmi e totuna dacă aştept ori privesc înainte”,
eu, Gheorghe Ene,
vă rog să aveţi grijă de voi. în acest timp ascuns
sub o mască de ceară,
sub o mască de lut, sub o mască de cine.
numai aşa veţi înţelege de ce
s-a strecurat prin hornul luminii mireasma casei în care am dormit –
şi-am adormit pentru totdeauna.
vâjâie-vântul-vrăjitor-vrăjit pentru un musafir
poftit sau nu la
tronul, la mas cu miros de oase. o fi venind din stele?
vorba prieteni! textul acela n-a fost o făcătură.
a fost textul
(text)ură pe care l-am dăruit înţeleptului cu
mândria şi onoarea
feciorului cu părul cărunt. lui şi numai lui.
navetistului! când
dincoace, când dincolo. dar, dar, mi l-am dăruit şi mie!
slujbaşul care a ţinut între degete creionul
albastru, creionul
roşu, creionul cu gust amar.
na, acum îl las şi pentru voi, pentru voi cei care
mă voroviţi, mă
vorbiţi prea devreme. prea târziu. prea nu ştiu cum.
în ăst timp
îngheţat de cremene.

 

Nu fără motiv

nu pot să-mi amintesc de mine
despărţindu-mă
trecerea are în ochii ei fulgerul nevăzut
prin care navigăm frumoşi şi tăcuţi
neînţeleşi şi uitaţi
de propriile noastre fiinţe