POEZIA MARIEI BLAGA
sau
CÂNTECUL SIMPLITĂȚII UNEI ÎNTREGI VIEȚI
__

Moto:
„Când sunt lovite, sufletele tari
nu sângerează, ci luminează ”
Andreea Trifu

Cel mai adesea, unii se întreabă de câtă rezervă de intelectualitate, erudiție, știință de carte, cultură, trebuie să dea dovadă cineva, pentru a se putea numi pe sine „creator” de poezie, „poet” sau „artist” în adevăratul sens al cuvântului? Dar, oare, nu ne dovedim astfel prea îndrăzneți, eludând cu bunăştiinţă nepătrunsele taine ale firii umane? Nu perorăm astfel o retorică pleonastică, fără nicio legătură metaforică, de genul: „izvorul care curge își poate recunoaște apele limpezi?”, „marea își poate cunoaște valul?” sau „pescărușul poate fi stăpânul propriului zbor?” 

Putem spune că am întâlnit diferite tipuri de creatori de poezie. Pentru unii, poezia înseamnă trudă și efort, pentru alții însă, poezia înseamnă firesc, natural, curgere lină a fluviului de sentimente dinspre sufletul său, spre însetatul suflet-țărm al cititorului. Este foarte ușor să judeci înainte de a cunoaște, să anatemizezi înainte de a te ilumina, să calci în picioare demnitatea ori curajul semenului tău, înainte de a te dovedi tu însuți curajos, ignorând axioma conform căreia: „Critica este o prejudecată: trebuie să citim nu ca să-i înțelegem pe alții, ci ca să ne înțelegem pe noi înșine” ( Emil Cioran). 

Tocmai de aceea, având în vedere starea de fapt a lumii contemporane, când procesul de dezumanizare este agravant, când ochii „văzători” nu mai au puterea de a zări lumina, când urechile „deschise” închise sunt muzicii astrelor, trebuie să rămânem oameni – ființe „superioare”, dacă ne este permis să spun așa – să avem capacitatea de a conviețui în Lumină pentru totdeauna. E ușor să tragi pe cineva în jos, să îi ponegrești viața, opera, activitatea, aruncând de fapt asupra respectivei persoane, mizeria propriei ființe defăimătoare, uitând că: „Nu am dreptul, prin orice spun ori fac, să înjosesc o ființă umană în proprii săi ochi. Ceea ce contează nu este ce gândesc despre ea, ci ceea ce gândește ea despre sine însăși. Să subminezi autorespectul unui om este un păcat.” ( Antoine de Saint-Exupery)

E tot mai greu, însă, astăzi, să recunoști frumusețea, să redescoperi simplitatea aducătoare de liniște și armonie, să priveghezi cu candela sufletului tău aprinsă, precum cele cinci fecioare înțelepte. În literatura lirică a debutului de mileniu al treilea, se scrie mult, curg râuri de poezie, mulți dintre cititori experimentând, în mareea de poezie contemporană, o lipsă pregnantă de sentiment, inexistența unei străluciri, a unei raze de speranță, care să motiveze pozitiv măruntele căi ale vieții. Cu toate acestea, rar, dar apăsat, unii dintre muritori îndrăznesc să calce țărâna în drumul lor spre Olimp, să-și ridice fruntea îngândurată spre zări mai senine, să se încarce și să încarce cu energia lor pozitivă, să dăruiască din iubirea sinceră și nobilă, fără a pretinde nimic în schimb. Mai mult, acești muritori visează să guste infinitul, să-și facă din trăirea fiecărei clipe o oază de fericire, tocmai pentru a se desprinde de rău, de urât, de durere și suferință, de tot ceea ce le-a marcat negativ existența, să se ridice pentru a merge mai departe în pofida oricăror obstacole, să se redescopere triumfători, să se reinventeze cu dedicație și curaj. 

Un astfel de poet este și artista populară, om de televiziune, moderator de emisiuni folclorice, promotor cultural și descoperitor de noi și valoroase talente, d-na MARIA BLAGA. Fără a urmări în mod expres promovarea propriei opere sau fără a-și aroga merite speciale, poeta Maria Blaga recunoaște, cu simplitate și modestie, că nu ea a ales poezia, ci poezia însăși a ales-o pe ea, să îi șoptească la ureche melodiile inimii, susurul pădurii, bogăția iubirii, pe care să le aștearnă pe hârtie sau pe portativ, să le îngâne cu glasul duios al cântecului ardelean. 

Prezentul volum, frumos intitulat CONDEIUL IUBIRII, s-a născut din dorința sa de a-și proteja creațiile, multe dintre versurile Mariei Blaga fiind „furate” de unii poezei din social-media, însușindu-și-le fără drept. Deși „acuza” adusă Mariei Blaga este simplitatea compozițională, versurile sale au o multitudine de cititori, tocmai această naturalețe în exprimarea sentimentelor fiind cheia cu care se descuie inimi. 

Despre ce scrie Maria Blaga? Despre toate „zăcămintele” aurifere pe care omul le poartă în suflet – bunătatea, iubirea, credința, sacrificiul, prietenia, respectul, noblețea, dar și despre carii care rod până la osul ființei – durerea, iubirea neîmpărtășită, regretul, apăsarea, dezamăgirea. Cui se adresează poezia Maria Blaga? Opinăm că tuturor celor care se recunosc în scrierile sale, care își pot găsi alinare, leac și balsam în firescul unei vieți întregi, pusă în slujba dorului de tot ceea ce este frumos, până în fibra ființei umane. Ce este de remarcat în scrierile sale? Cu adevărat simplitatea compozițională, aparent naivă, dar curată prin stil și emulație lirică. Pentru cine are deschiderea să-și însușească mesajul liric, poate constata cu ușurință prozodia, în care fiecare silabă creează muzică, versul de întindere medie, ritmic, fără sincope, iată câteva dintre trăsăturile prozodice adecvate cântului popular, ca bogăție de necontestat a neamului românesc: 

Puterea sufletului meu
E să iubești cum iubesc eu!
Vei răsfoi în cartea mea
Ce-a însemnat iubirea ta?

Vei pune preț pe ce-am trăit,
Mă vei iubi cum te-am iubit,
Vei recunoaște de trecut,
De ziua când ne-am cunoscut?

Vei ști de clipele de dor,
De nopțile când nu am somn,
În mine poți trăi mereu
Să simți și tu ce simt și eu? 

Am pagini în sufletul meu
Am scris cât pot iubi și eu,
Las un chenar acolo sus,
Să-i dai sufletului un răspuns! (Puterea sufletului) 

Axa care străbate fundamental poezia Mariei Blaga este Iubirea, indiferent dacă se face vorbire despre o iubire telurică între două suflete ori dacă această iubire capătă strălucirile și valențele divine ale credinței. Mirarea din poezia prezentului volum este ubicuă, în fiecare vers așternute fiind gânduri astrale, lumină, și chiar dacă peste tot plutește o undă de regret și dezamăgire în fața tuturor celor nevrute dar trăite, se întrezărește lumina, care scoate din genuni ființa biruitoare. Iubirea telurică este mereu întrebătoare, împrumutând semanticile unui dialog psihanalitic, nu atât întru așteptarea unui răspuns, ci al clarificării propriilor trăiri: 

De ce-ți sunt nopțile târzii,
De ce-ți sunt zilele pustii,
De ce o vorbă dusă-n vânt
Poate distruge-un legământ? 

Mă rătăcesc că nu mai pot
Și am să vărs din suflet tot,
Să văd dacă în umbra ta,
Se simte suferința mea! (Tu, inimă)

În această iubire telurică, încap regrete sau temeri care ard pe dinăuntru, deși împart un „Același soare” într-o „Ploaie de Stele” pe o „Mare învolburată” a unui „Dacă-aș fi”… „Alinare”. Și enumerarea titlurilor poate continua, iubirea completându-se cu dragostea pentru copii sau părinți: „Destin”, „Mâine”, „Bucată de suflet”, „Film din viața mea”, „Te-am adus pe lume”, „Scrisoare pentru copilul meu”, „Sub castanul bătrân”. Maria Blaga este creatoare a unor rugăciuni veritabile, sentimentul de adorație față de Dumnezeu se manifestă continuu. Titluri precum „Slăvit”, „Cât voi trăi”, „Credință”, „Hristos a înviat”, „Iisuse”, „Scrisoare către Dumnezeu”, „Sufletul meu”, „M-am rugat”, reconfirmă credința de nestrămutat a poetei, un act de sinceritate și recunoștință, așa cum spunea gânditorul: “Credinţa este născută din recunoștință. O minte recunoscătoare așteaptă în permanență lucruri bune, iar așteptarea devine credință. Reacțiunea recunoștinței asupra minţii omului produce credinţa; şi fiecare val de mulțumiri şi recunoștința măresc credinţa” (Wallace D. Wattles). 

Multe dintre versurile cărții au o frumusețe aparte, sună a romanță, un cântec al unei inimi îndrăgostite. Poeta știe și recunoaște, prin versul său tandru, sensul adevăratei iubiri, căci doar „Dragostea îi face pe oameni să se simtă egali” (Fiodor Mihailovici Dostoievski): 

Tu lasă-mă-n suflet la tine,
De plec să mă cauți în gând
Și uită c-am fost pentru tine,
O piedică-aici pe pământ! 

Puteai să mă vindeci de toate,
Dar leacul puterii-am pierdut,
Un suflet în două se-mparte,
De liniște n-am mai avut! 

Cu tine-am trăit fericirea,
Cu tine am trăit surâzând,
Cu tine-am știut ce-i iubirea,
Dar azi am rămas lăcrimând! 

Nimic din ce-a fost altă dată,
Demult nu mi-ai mai dăruit,
Un suflet mereu tot așteaptă,
Mă-ntreb numai eu am iubit? (N-am să mai cred în iubire) 

Pentru Maria Blaga, când ai „Iubire adevărată”, „Ai totul”, mărturie acestei iubiri stând „Castanul” și un „Mi-amintesc”, ascuns undeva „În parcul iubirii” din „Tărâmul de vise”. Există chiar și o ars poetica a iubirii, gânduri de o frumusețe simplă, nativ-naivă, curată, reformulată și în titluri precum „Cuvintele nu mor”, deși „Cuvintele mă dor”: 

Oare iubirea de n-ar fi,
O lume-ar mai putea trăi?
Oare de ce-mi rămân în gând,
Pașii făcuți prin legământ? 

De ce iubirea ar răbda,
De ți-ai da viața pentru ea?
Când unul dă din suflet tot,
Un altul zice nu mai pot. 

Ce-a prețuit iubirea mea,
O lume-ntreagă n-ar avea,
Dar eu am spus ce-aveam de spus
Și-n pagini vii, aici le-am pus! (Iubirea sfântă) 

Adresarea directă a poetei – „Tu, inimă” sau „Tu, lacrimă” – are rolul de a se insista asupra sentimentelor greu de ucis, de a le spori intensitatea prin reverberarea și retrăirea lor. Poeta este o militantă, amintindu-și de zilele pe care umanitatea le-a declarat speciale: „Ziua luptei împotriva cancerului” sau „Ziua mondială a inimii”. Adeseori, simte revoltă, în versul său se strigă dorința de libertate a lumii (O lume fără libertate) sau plânge o mamă pentru copilul ucis în războiul nedrept de la început de mileniu al III-lea (De ce plâng copiii). Alteori, cu modestie și condescendență, poeta se adresează criticilor săi, care cu meschinărie și înfumurare îi creează neplăcere, însă nu „analiza pe text” e problema, ci săgețile veninoase îndreptate către inima sa plină de simțire. Lor, criticilor, li se poate răspunde, amintindu-le că: „Are dreptul să critice numai cel care are o inimă dornică să dea ajutor” (Abraham Lincoln). 

Mă vezi că am un stil aparte,
Acela că eu nu fac rău,
Dar toate se plătesc în viață,
Un bumerang va fi mereu! 

Dacă ești tu cel dat din Ceruri
De ce nu stai să te gândești,
Că legea a făcut-o Tatăl,
Iar restul pot fi doar povești! 

Cu ele sapi în inimi tandre
Și chibzuință n-am văzut,
Ce tu distrugi, clădesc în Ceruri
Și multe nu le-ai cunoscut…! (Tu nu ai dreptul)

Fără nicio exagerare, îndemnăm cititorul să citească versurile din „Condeiul iubirii”, pentru a se convinge că doar o iubire curată și sinceră poate zămisli gânduri de lumină. Iubirea Mariei Blaga este altruistă, truditoare, recunoscătoare, credincioasă, umană, purtând mereu în gânduri persoanele dragi ori destinele celor cu care s-a intersectat. Valorile umane definitorii (precum prietenia) sunt și ele „cântate” în versurile poetei, toate lacrimile transformate în zâmbete fiind dovezi ale acestui unic sentiment, despre care unul dintre liderii umanității spunea: „Iubirea este cea mai mare forță a omenirii și, totuși, cea mai modestă pe care ne-am putea-o închipui” (Mahatma Ghandi). 

Recomandăm „Condeiul iubirii”, ca pe o carte în care cititorul se va putea regăsi, își va conștientiza diversitatea de sentimente ce-i animă viața, își va găsi șoaptele de iubire născute din regretul de a nu le fi spus nimănui până acum. Maria Blaga este o curajoasă, un om care își asumă fiecare trăire, își recunoaște fiecare gând, cu modestie, simplitate și condescendență. Să nu uităm că iubirea este simbol de credință, iar credința este rod al iubirii, așa după cum se afirmă: „Dragostea lui Dumnezeu, inexprimabilă și perfectă, își face drum într-un suflet pur la fel cum lumina trece printr-un obiect transparent. Cu cât mai multă dragoste află sufletul, cu atât mai multă dăruiește, astfel încât, pe măsură ce devenim mai curați și mai deschiși, bucuria dragostei ajunge să fie tot mai completă” (Dante Alighieri). Cât despre ceea ce face prin vers și muzică, Mariei Blaga – un artist aflat mereu în slujba frumosului, sub toate formele sale de manifestare – îi putem spune să nu pună niciodată la suflet altceva decât LUMINĂ. 

VIVAT, CRESCAT, FLOREAT! 

Gheorghe A. STROIA
Adjud, 9 al lui Brumar 2022