Poezie cu aromă de toamnă, de ploi, de nopţi şi zăpezi veşnice

Autor, Ionuţ CARAGEA
2 februarie 2010, Montréal

Iniţiativa doamnei Ileana Lucia Floran, preşedinte al Asociaţiei Culturale „Florema Design” şi editor-şef la Editura „Emma”, de a publica o antologie ce cuprinde poeţi situaţi pe diferite paliere de vârstă şi afirmare, reprezintă un act demn de semnalat, mai ales ţinând cont de dificultăţile financiare prin care trec în prezent editurile româneşti. Promotor cultural prin „Concursul de creaţie literară Visul” şi „Revista Culturală Visul”, Ileana Lucia Floran se implică de câţiva ani în viaţa literară românească, fără a neglija autorii cu domiciliul în străinătate. Această deschidere nu face decât să ne bucure pe toţi deopotrivă, într-o lume în care este din ce în ce mai greu să găseşti numitorul comun pentru „a fi om”. Să ne păstrăm totuşi doza de optimism şi să analizăm poezia cu permisivitate şi destindere.

În acest florilegiu, fiecare scriitor încearcă să găsescă o formă de comunicare (cu sinele sau cu cei din jur) cât mai apropiată de simţăminte şi înţelesuri, abordând creaţia literară cu timiditate sau curaj, folosind diverse tehnici de versificare. Deseori se observă influenţa clasicilor în poezia cu rimă, însă sunt şi autori care abordează noul, folosind intromisiuni originale şi anglicisme specifice generaţiei Net (Emil Fanache în poeziile „Biped” – pag. 72 şi „a tăcut” – pag. 74). S-ar cere în multe situaţii o mai mare atenţie la ritmul curgerii şi aprofundarea mesajului artistic, în fond această calitate diferenţiază banalul constructor de versuri de poetul autentic.

Primul autor din selecţia de faţă, Mirela Aldea, îşi demonstrează talentul şi tinereţea printr-o „ploaie de gânduri” (pag. 2), poezie în oglindă cu „descântecul de ploaie” al Anei Blandiana. Desigur, temele fundamentale sunt aceleaşi şi diferenţa o face numai acurateţea limbajului şi puterea imagistică. Experienţa de viaţă este necesară însă lirismul, cum bine ştim din cugetările lui Emil Cioran, este un fenomen revelator declanşat de trăiri intense precum dragostea şi suferinţa ei. Poţi să fii geniu şi la vârste de 16-20 de ani, aşa cum au fost Nelligan şi Labiş. Numai că acest geniu te mistuie dacă nu îl contrabalansezi cu momente de respiro. Însă, orice mare poet ştie că ce poţi face azi nu poţi lăsa pe mâine, cu poezia nu se negociază şi nu se dau întâlniri…

Vic. Virgil Bălan, un poet cu bogată activitate publicistică, mizează pe intertextualitate şi repetiţie, modelele sale literare fiind mai de actualitate. Poezia „Îţi jur!” (pag. 19), o evidentă trimitere la Adrian Păunescu (Şi jur pe tine şi pe apa toată / care ne ţine barca înclinată – „A mea”) şi poezia „Un sâmbure (pag. 25) cu similitudini stănesciene din ce-a de-a 11-a elegie a marelui poet (…mărturisită de gură inimii, / de inimă sîmburelui ei, / cel în el însuşi nemişcat, / aidoma sîmburelui pămîntului…), sunt două exemple concludente.

Cornel Cornea ne prezintă o încercare onestă de poezie în „trepte”, pe drumul „căutării sublimului în artă” (pag. 48). Inspiraţia poetică este autentică, izvorâtă din tumultul vieţii. Vom cita trei strofe pline de vibraţie şi reverberaţie, cu precizarea că unele rime ar putea fi „unse” cu mai multă stăruinţă: „E arta de-a pătrunde în Aerul ce trece / Cu mers de balerin peste câmpii şi sate / Şi de-a clădi acolo castele-ale iubirii / Ce nu pot fi străpunse de haos sau de moarte. // Te-ntrebi de ce Eterul se află-ascuns în toate / Şi caută tot timpul să te ia chiar de mână / Şi să te poarte-n lume prin locuri neumblate / De cei ce nu se-nfruptă din opera divină. // Răspunsul e în tine, prietenă preabună, / Şi-l ştii, deşi sunt clipe de îndoieli ce-ţi spun / Că lumea-i o imensă şi-ntunecată scenă / Creată fără rost de-un scenograf nebun”.

În căutarea neîncetată a dragostei şi a cuvântului, acelaşi poet ne mărturiseşte: „Cetăţile luminii rămân necucerite, / Iar zidurile albe se-nalţă spre zenit. / Te caut, preaiubito. Pe unde ai fugit? / Voiai s-ajungi tu prima pe-aleile sfinţite?” (Cetăţile luminii, pag. 50).

Florentina Loredana Dalian se exprimă prin poezie în proză şi „randomizează” în ce priveşte lungimea versurilor. Nu se mai poate vorbi de o peliculă alcătuită din cadre succesive bine definite, la fel ca poezia în trepte a poetului Cornel Cornea, ci mai degrabă de un conglomerat în care termenii din cyber-poetry întăresc protestul: „Aşa îşi aruncă oamenii trăirile / la coş poţi să-i zici şi / recycle bin / Trăiri reciclate second hand / e plină lumea / de ele / Astăzi oamenii nu mai mor pentru / o idee / astăzi oamenii mor de / singurătate / nu se mai îmbolnăvesc de iubire / ci de / lipsa ei” (Strip-tease, pag. 54).

Aproape de jumătatea volumului întâlnim doi autori care, la poluri diametral opuse în ce priveşte mărimea textelor, sublimează frumuseţea naturii şi a plaiurilor natale. Laurian Lodoabă, un poet interesant şi cumpătat, ne face o demonstraţie de haiku (pag. 128), în timp ce Rareş Meşu, „Cu bicicleta prin Dobrogea”, nu dă semne că ar fi „obosit” „mergând pe căi bătute”, „învăţându-ne să fim doar oameni”.

Rodica Puşcaşu, ne mărturiseşte cu modestie în scurta sa autobiografie (pag. 157) că „este un om mic cu iubire de cuvinte”. Totuşi, în poezia „Aventuri cu o sirenă” (pag. 158), întâlnim o metaforă care ne „taie respiraţia” şi la propriu şi la figurat: „sub apă lacrimile se agaţă de peşti orbi”. Cred că orice scriitor are la un moment dat sclipiri de geniu, dar ele nu sunt suficiente pentru o poezie de calitate. Este nevoie de constanţă, de cât mai puţine cuvinte căutate şi cât mai multă sinceritate. Să vedem un exemplu de imagini construite cu migală, destul de reuşite, dar fără legătură în text: Cheia sol mi se răsucea în păr. / Izbeam cu fericirea de pereţii vieţii, / iar ecoul se hrănea cu râsul meu. / Fluturii mă cautau pe-acasă / să le vând culori. / Viaţa trecea pe lângă mine / ca o tulpină uscată… / Luna făcuse insolaţie… (Invidii de Lună, pag. 161).

Luminiţa Suse este o poetă care stă bine la capitolul constanţă şi siguranţă în scriere. Poezia sa este diferită atât prin contextul în care a fost scrisă, purtând amprenta altei civilizaţii, cât şi prin stilul diferit al autoarei, compact, inteligent, dur. Se simte suferinţa acută şi dorinţa de control, cuvântul devenind un adevărat instrument chirurgical.

Llelu Nicolae Vălăreanu încheie acest volum cu o poezie născută „în vraja nopţii”, „la crepuscul de lumină” (pag. 263-264). „Toamna”, „ziua”, noaptea”, „trecerea timpului” şi „somnul iubitei” alcătuiesc „simfonia unor vorbe” de duh.

În linii mari, această antologie este benefică pentru că reuşeşte să uniformizeze ambiţii, încurajând în special tinerii autori să continue pe un drum pe care puţini reuşesc. Astfel încât, la vârsta deplinei maturităţi poetice, fiecare să guste din vinul vechi pe care l-a pus la păstrare în pivniţele singurătăţii, vin cu aromă de toamnă, de ploi, de zăpezi veşnice şi vieţi căzute cu obrajii în palme…