POEZIE  DE  IONUŢ  MIORCĂNEANU

LUNATICUL

S-a ridicat din somnul lui adânc
şi a văzut pământ arzând
şi praful strălucind
în mintea lui nebună…

Avea izvorul lin
lângă o stâncă mică
şi-a înţeles de ce el bea
nisipul ce fruntea i-o despică
şi-i face gândul liber
să zboare în nori,
fără ceasornic,
în praf rece de lună
şi în lumini de gheață,
în steaua lui nebună.

Cu-o aripă de demon
el a oprit azi timpul-
nu mai există mâine,
lumina nu mai cântă!

S-a înălţat în noapte,
şi-a tras zăvorul Morţii
şi nu i-a mai dat drumul
căci nu-ncăpeau sub lună
o Moarte și-un lunatic
ce-şi ucideau voinţa-
puţină libertate
răpită dintre stele.

Lunaticul zănatic
începe ca să bată
cu pumnul lui de lut
în Univers şi-n stele,
în porţi reci de planete
şi-n picături de lună.

Priveşte pe pământ
la doi cireşi albaştri
ce-n şoaptă se sărută
de-o vară-ntreagă,caldă,
sub cerul lui
vopsit în bleu şi galben crud.

Lunaticul cu ochi negri
răcneşte-n viaţa lui
şi-ncepe-un ochi de gheaţă
din gene să se nască.
Trezit, el îşi priveşte
din nou pumnul de lut,
izvorul dintr-o stâncă
şi luna de pe cer;
şi-şi spune:
“-Iar am visat că zbor!”