POEZII DE AURORA ADAM

Limba Română

De n-ai fi fost puternică şi dreaptă
Te-ar fi închis între rostiri străine
Plângând, gemând, poporul Mioriţei
S-a apărat salvându-te pe Tine.
Când graniţe sângerânde a tăiat
În trupul ţării răni nemeritate
Tu fosta-i arma cea mai de neînvins
Care-a unit pe frate cu alt frate.
Când denumiri absurde şi bizare
Când legi străine neamului şi gliei
Fost-au impuse de mai marii vremii
Tu demnă ai rămas în veşnicie…

Cerc alb

Mă reîntorc la mine – templu devastat
De visări bizare, cu fântâni secate…
Aş aprinde-o faclă pentr-un drum uitat,
Dar Marele Preot spune: „Nu se poate!”
Îmi aduc drept jertfă o floare de cais.
Stranii semne-n taine înspăimântă urne.
Îngenunche gândul: „Oare ce au zis?”
Dar Marele Preot strigă: „Nu se spune!”
Strigătul tresare-n templul devastat.
Gând-cenuşă pură în fântâni uitate.
Simţi îngenunchierea dar te mai străbat
Dorul către stele, visuri spre departe…
Dar Marele preot spune: „Nu se poate!”

Muntele Alb

“Sunt neştiutor, hoinar în propria-mi inimă” –Tagore
La mine-n somn, zâmbindu-mi, venise Sakuntala
Învăluindu-mi fruntea c-o frunză de santal
Şi pleoapele-obosite mi-mpodobi cu lotuşi
Spunând în straniu murmur destinu-i ideal:
“Iată-mă! Sunt Muntele Alb care adună la el
toate gemetele vântului
trecute prin ramuri înalte cu umbre de dor;
sunt ţărmul care aduce la el
toată chemarea apelor
şi renunţările adierii de val
ascunsă în haină de scoică albastră;
sunt vibrarea ritmată a razei de lună
trecută prin unde adormite
şi trezite de clipocirea cernită a luminii;
şi iarăşi sunt Muntele Alb
adormit lângă treceri.
Adun mereu cântecele rămase fără stăpân
până-n ziua când albul meu,
trezit de alunecarea izvoarelor mute
se va pierde în cenuşiu.”
“Umbra lumii îmi trece peste inimă…”.

Perenitate

Mă-ntrebi câte bagaje am luat cu mine la drum
în marea mea trecere
de nu obosesc niciodată.
Mi-am luat bagajele părinţilor mei;
Şi port veşnic cu mine
în marea mea trecere
chipuri din piatra Columnei,
Şi rugile neuitate din sanctuarele
Transilvaniei dacice,
Şi vibraţia clopotelor Putnei
coborâte în fiecare din noi
de Măria-Sa Ştefan
Şi-am mai luat
şi privirea Marelui Mihai
când trupul i-a fost despărţit de idee
ca să nu mai fie unite,
Şi cuvintele demne şi româneşti
cu care ne mângâie teii lui Eminescu;
Iar când mă simt obosită şi cu sete de adevăr
beau lacrimi din gorunul lui Horia
ascultând doine din spaţiul mioritic.