Cu toții, din manuale sau istorii literare românești, cunoaștem portretele fotografice ale lui Mihai Eminescu, care au devenit iconice, mai ales cel realizat la 20 de ani, în care Poetul Național seamănă cu Făt-Frumos, dar și poza de la 39 de ani ne prezintă un bărbat bine ajuns la maturitate. Totuși, din păcate, din motive ascunse mie istoriografia noastră literară a ocultat un portret al lui Mihai Eminescu desenat de marele pictor Ștefan Luchian, care l-a cunoscut personal pe poet și l-a iubit foarte mult ca român și creator genial de poezie, îmediat după ce Poetul Național a trecut la cele veșnice în 1889. Ștefan Luchian, fiu de comandant de grănicieri de la Botoșani (aproape de Ipotești), studia pictura la Academia de Arte Frumoase din Munchen, când vestea morții lui Eminescu l-a lovit ca un trăznet. Atunci a realizat, după imaginea din memorie, un portret al lui Mihai Eminescu, care a fost dăruit lui Titu Maiorescu și acesta l-ar fi uitat undeva în celebrul cufăr ca să se mai șteargă, poate, imaginea peotului naționalist din conștiința opiniei publice pentru ca să nu fie deranjată alianța cu Austria și Germania, încheiată la 1883. Deși unii cercetători consideră că portretul nu a fost dăruit de Luchian lui Titu Maiorescu, ci din alte motive s-a ținut la păstrare fără să fie inclus în circuitul public al iconografiei Poetului Național.

Încă din tinereţe, Luchian s-a remarcat prin excepţionalul său talent de a desena sau picta peisaje sau flori, deci portretul lui Eminescu este o excepție. Portretul lui Mihai Eminescu este realizat în 1889 din creion pe hârtie cu filigran (277×210 mm) Este semnat, dreapta, jos, cu creion: S. Luchian. Intitulat, dreapta, sus, în creion: M. Eminescu. Inscripție dreapta, jos, se regăsesc două versuri ale poetului: „…Zadarnic după umbra ta dulce le întind/ Din valurile vremei nu pot să te cuprind“. Este publicat portretul după moartea lui Titu Maiorescu, în Curierul Artelor, IV, nr. 79-84, mai-iulie 1921, p. 2 și V, nr. 16-17, 15 decembrie-5 ianuarie 1923, p. 6; Proveniența ar fi venit pe filiera colonelului Al. Bogdan-Pitești, iar Theodor Enescu preciza că portretul este făcut la München, la aflarea veștii morții poetului. De asemenea, criticul consideră că artistul nu a trimis desenul lui Titu Maiorescu, odată cu scrisoarea referitoare la ilustrația poeziei „Singurătate“. Alți cercetători consideră că portretul a fost în posesia lui Titu Maiorescu, care nu l-a făcut public din motive necunoscute, Azi, portretul se găsește la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. La Munchen, Ștefan Luchian avea volumul ”Poesii” de Mihai Eminescu, în care a făcut numeroase adnotări. Luchian era îndrăgostit de poezia eminesciană, de aceea i-a și făcut portretul. ”Îi recita cu nesăț versurile și fermecat de cele cu care se încheie poemul ,,Din valurile vremii’’, simte nevoia a-i aduce un omagiu: desenând chipul poetului. Îl înfățișează interiorizat, aplecat asupra lui însuși, cufundat în visare, cu ochii închiși, cutremurat de meditație… Imaginea, desenată cu fine trăsături și modelată de umbre vaporoase, reflectă nu numai sentimentul poetului, ci și atitudinea creatorului față de poet. Figura Poetului pare aureolată de raporturile subtile dintre lumină și umbră – contrast tipic romantic, subliniind viața lăuntrică a personajului. Astfel maestrul oglindește pe acest chip însuși tâlcul poemului, dar totodată ceva din sine, rememorând la rându-i povestea de dragoste, neîmplinită, cu Cecilia, marea sa iubire. Apoi, pentru a fixa și mai precis ceea ce se stăduise a transmite prin portret, scrie pe desen ultimele două versuri ale poemului: ,,Zadarnic după umbra ta dulce le întind: Din valurile vremii nu pot să te cuprind.’’ Luchian caută astfel să recheme ,,din valurile vremii’’ chipul lui Eminescu” scrie Cosmina Marcela Oltean în ”Eminescu în viziunea luchianească” (Luceafărul, 26 iunie 2014). Luchian i-a trimis lui Titu Maiorescu desenul portret cu o explicație, deși ”germanicul” critic și maestru s-a făcut că nu pricepe mesajul clar al pictorului: ” Desenul s-a trimis însoțit de o explicație: ,,făcând portretul lui Eminesu, am căutat să-l reprezint așa cum el adesea obișnuia să stea în odaia lui tăcută, lângă masa de brad și să cugete, să trăiască în lumea ce o visa. Departe de a face numai un simplu portret, mi-am dat toate silințele (…) ca oricine l-ar vedea să-l perceapă c ape un om care a trăit în sfera artelor.’’ (ibidem).

Portretul desenat de Ștefan Luchian surpinde taina genialității lui Eminescu, un poet melancolic și atins de ”vederea infinită a stelelor”. Instituțiile abilitate și istoricii literari ar trebui să insiste ca acest portret-omagiu realizat de Ștefan Luchian să intre în circuitul iconic al portreteor lui Eminescu din manuale școlare, în cărți de istorie literară sau albume de fotografii cu personalitățile culturii române. E prea frumos poetul Eminescu surprins de un geniu al picturii, ca să nu fie admirat de noile generații de tineri scriitori. Portretul e un model al geniailității pure provenit din ”valurile vremii”.Ochii închiși sunt larg deschiși spre sinea universului.

Ionuț Țene