Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Eminescu în viziunea luchianească

Primite pentru a fi publicate (text și grafică) de la autor, Cosmina Marcela OLTEAN, 26 iun. 2014.
Editor: Ion Istrate, 26 iun.2014.

 

Eminescu în viziunea luchianească

 

Cosmina,Eminescu,1Ne aflăm, din nou, într-o perioadă în care nu putem să nu ne reamintim de mari valori ale culturii noastre. La data de 15 iunie s-au împlinit 125 de ani de când marele poet Mihai Eminescu s-a stins pentru a străluci ca un luceafăr în cetatea stelelor. Iar la 27 iunie s-au împlinit 98 de ani de când Luchian nu a mai păstrat alte flori pe pânza-i magică. Dar nemuritoarele opere ce le-au lăsat în urmă îi fac să fie mereu vii şi să strălucească tot mai puternic pe cerul culturii şi artei noastre, luminând minţile şi inimile iubitorilor de frumos. Se cuvine, aşadar, să îi cinstim mereu şi să transmitem mai departe din lumina lor.

 

Cosmina Oltean, Luchian – linii de portret

Un Poet Național și un Poet Plastic al Florilor

Câți iubitori de frumos nu au găsit alinare, mângâiere și dreptul cuvenit la visare în opera celui ce și-a pus pecetea pe inimile lor: Mihai Eminescu? Pe câți nu i-au ispirat versurile lui, pe câți nu i-au marcat într-un fel sau altul? Unul dintre cele mai frumoase exemple e însuși maestrul Ștefan Luchian. În anii studiilor sale în străinătate, cuprins adesea de meloancolia cauzată de dorul de meleagurile natale, de casă și familie, Luchian își alina sufletul sensibil cu poezia eminesciană. Poetul Florilor, iubitorul de artă, găsea în poezia Luceafărului multe răsunete ale propriilor sentimente și întrebări. De pildă, ediția a II-a a Poeziilor lui Eminescu purta numeroase adnotări, semn că pictorul reflectase îndelung asupra frumuseții și profunzimii versurilor. Deseori sublinia imaginile metaforice preferate sau nota: ,,concepție genială!’’. Uneori lăsa penelul deoparte, găsind timp și pentru condei. Poezia ,,Sub cămăși de borangic’’ a avut mândria de a o vedea publicată în nr. 1 din 1890 al revistei ,,Generația viitoare’’. Dar chiar și așa, cel mai bine s-a priceput să scrie poezii cu penelul său, încălzit de o mână a cărei atigere s-a dovedit a fi magică.

Poezia din cuvinte vs. poezia din culori

De altfel, mitul eminescian cucerea imaginația unui tot mai mare număr de tineri intelectuali ai sfârșitului de secol XIX. Cum putea Luchian să nu se afle printre ei când se simțea atât de legat de poet prin dragostea pentru artă, pentru frumos, natură și oameni, prin tainele creației și aspirația spre absolut? Luchian se arată unul dintre cei mai mari admiratori ai poetului și fiind adânc impresionat de sfârșitul tragic și nedrept al acestuia, ia hotărârea de a-i dedica un portret.

Îi recita cu nesăț versurile și fermecat de cele cu care se încheie poemul ,,Din valurile vremii’’, simte nevoia a-i aduce un omagiu: desenând chipul poetului. Îl înfățișează interiorizat, aplecat asupra lui însuși, cufundat în visare, cu ochii închiși, cutremurat de meditație… Imaginea, desenată cu fine trăsături și modelată de umbre vaporoase, reflectă nu numai sentimentul poetului, ci și atitudinea creatorului față de poet. Figura Poetului pare aureolată de raporturile subtile dintre lumină și umbră – contrast tipic romantic, subliniind viața lăuntrică a personajului. Astfel maestrul oglindește pe acest chip însuși tâlcul poemului, dar totodată ceva din sine, rememorând la rându-i povestea de dragoste, neîmplinită, cu Cecilia, marea sa iubire. Apoi, pentru a fixa și mai precis ceea ce se stăduise a transmite prin portret, scrie pe desen ultimele două versuri ale poemului:

Cosmina,Eminescu,0,,Zadarnic după umbra ta dulce le întind:

Din valurile vremii nu pot să te cuprind.’’

Luchian caută astfel să recheme ,,din valurile vremii’’ chipul lui Eminescu. Dar gestul ce dovedea afinitatea pictorului cu cel mai mare poet al patriei, nu a găsit înțelegere din partea lui Titu Maiorescu, căruia îi trimite desenul cu speranța că ,,marele pontif al Junimii’’ îl va publica undeva, ca un umil, dar sincer omagiu. Din păcate, dorința sa nu se materializează, întrucât Maiorescu pare că nu-i înțelesese gestul și scopul acestuia. Desenul trimis a fost însoțit mai apoi și de o explicație: ,,făcând portretul lui Eminesu, am căutat să-l reprezint așa cum el adesea obișnuia să stea în odaia lui tăcută, lângă masa de brad și să cugete, să trăiască în lumea ce o visa. Departe de a face numai un simplu portret, mi-am dat toate silințele (…) ca oricine l-ar vedea să-l perceapă c ape un om care a trăit în sfera artelor.’’ Pictorul a înțeles, mai bine poate ca oricine, spiritul romantic al poeziei eminesciene.  Acest poem al lui Eminescu însă a avut puterea de a genera, în mintea sclipitoare a pictorului, și proiectul unei capodopere. Cu gândul la aceste versuri, mai târziu Luchian dă unui tablou titlul ,,Amintirea unui vis frumos’’. În chip dramatic, soarta nefericită a lui Eminescu se repetă, în unele privințe, și în cazul lui Luchian.

Cronica unor ,,întâlniri’’ memorabile

De-a lungul existenței pictorului, în biografia sa au apărut ,,trimiteri’’ către alte personalități de seamă ale țării noastre. S-au consemnat unele întâlniri, directe ori indirecte, între aceste valori. Foarte interesant e faptul că personalitățile pe care sunt pe cale să le evoc au cel puțin două puncte comune: meleagurile moldave și nețărmuita dragoste pentru artă și cultură.  Nume mari au plecat de pe aceste meleaguri, ce au căpătat cu timpul rezonanțe naționale și internaționale. Așadar, într-un perimetru relativ redus, ,,geografia spirituală’’ a locurilor consemnează existența satului Ipotești, a Livenilor, Botoșanilor și a Ștefăneștilor – Eminescu, Enescu, Iorga și Cosmina,Eminescu,2Luchian… Drumurile vieții și creației lor i-au purtat în orizonturi îndepărtate. Porniți pe cărări diferite, spre nemărginirea lumii și a artei, le-a fost dat celor patru fii iluștrii ai Botoșanilor să-și încrucișeze liniile vieții.

Pe Eminescu maestrul Luchian nu l-a întâlnit, dar față de el simte o chemare spirituală mijlocită de poezie și măreție, de artă în general. Îi recită și adnotează versurile și îi dedică, din adâncurile sufletului, un portret memorabil. Cu Enescu s-a aflat alături în spațiul de fascinație al muzicii, dar și al unui mare regret, în cazul lui Luchian: vioara. În final, pictorul s-a consolat cu flautul. De numele lui Enescu se leagă un moment de înaltă ținută morală, un gest admirabil, consemnat în biografia lui Luchian. Când viața pierdea din puterea de a-i mai anima trupul greu încercat de boală, în atelierul ultimilor săi ani și-a făcut apariția un virtuoz al viorii: Enescu. I-a cântat o oră, apoi a plecat fără a-i mai spune ceva, și-a rosit șoptit doar numele, ca pentru el. Gestul însă e unul măreț, pilduitor, e darul unui mare artist pentru un artist mare. Alte cuvinte sunt de prisos. Cu Iorga ,,s-a întâlnit’’ în chenarul îndoliat al unui necrolog: ,, … lucrările lui Luchian sunt contrasemnate de acel sever și mare verificator: Adevărul’’.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5