Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Povestea cimpoiului şi a muzicii lui ancestrale

    Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr. 9 (153), Seătembrie 2021
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE


    Povestea cimpoiului şi a muzicii lui ancestrale

    Primit pentru publicare: 17 Sept. 2021
    Autor: Maria DOBRESCU, jurnalist cultural, membră a UZPR
    Publicat: 20 Sept. 2021
    © Maria Dobrescu, © Revista Luceafărul
    Editor: Ion ISTRATE


     

    Povestea cimpoiului şi a muzicii lui ancestrale

     

    Un străvechi instrument muzical folosit de-a lungul şi de-a latul Europei

    De Sâmedru, în fiecare an, Nea Gheorghe-al Anii (când eram copil, credeam că-l cheamă Lani) cobora cu oile de la Văleni şi de pe plaiurile Bucegilor, acasă, unde avea o stână şi un ocol pentru iernat, la marginea satului. Acum avea loc şi răvăşitul oilor, când oamenii îşi primeau înapoi mioarele, săculeţii cu urdă, brânza de burduf, caşul, după care ei înşişi se răvăşeau pe la casele lor. Era toamnă dulce-brumărie, prin curţi porumbul se depănuşa, mustul fierbea în butoaiele de lemn, magiunul se răscolea în ceaunul de pe pirostrii şi se afumau carnea şi pastrama pentru iarnă. Gutuile vesele se aliniau soldăţeşte zâmbind la fereastră şi admirând spectacolul căderii frunzelor. Motiv de sărbătoare şi de petrecere de duminică. Oamenii se adunau în centrul satului, în jurul unui foc de lemne, cântau şi jucau după muzica din fluier şi cimpoi a lui Nea Gheorghe-al Anii şi cea a vioristului Petre-a lu’ Vasile a lu’ Tache. Se-ncingeau horele cu chiote şi strigături, flăcăii curtau fetele timide şi ruşinoase şi le luau la joc, copiii se-alergau printre oameni şi pe drumurile ce porneau din centru ca razele de cerc, strigând  focul lui Sâmedru! Petreceau până seara târziu şi, când se-apindeau stelele pe cer, după ce luau câte un tăciune pentru a face o cruce pe zidul acareturilor, ca protecţie împotriva duhurilor rele, plecau spre casele lor.  

    Pe vremea aceea, credeam că cimpoiul lui Nea Gheorghe-al Anii, cu burduful acela alb, îmblănit, şi sunetele ascuţite ca plânsetul unui miel, este viu. Ciobanul cânta şi din frunză de nuc, iar melodiile erau asemănătoare cu cele ale cimpoiului. Nea Gheorghe era bătrân ca şi cimpoiul pe care-l primise de la tătâne-său, iar acesta, la rândul lui, de la moşul său ce fusese baci pe dealurile din jur. Şi cred că era singurul care avea un aşa instrument şi, ultimul. Chit că nu era greu de confecţionat. Un burduf îmblănit, din piele de oaie sau capră, cu câteva fluiere numite carabă şi bâzoi, era prins sub braţ, iar prin presarea aerului din această băşică umflată iniţial, se producea isonul, sunetul acela prelung şi tăios. 

    După moartea baciului, cimpoiul s-a pierdut şi a murit odată cu Nea Gheorghe, nu şi amintirea aceea de miel sugar care îşi strigă mama. 

    „Nici un regiment din nordul Scoţiei nu a mărşăluit vreodată fără un cimpoier“  

    Invoc aici, sărind un pic peste etapele istorice, Mull of Kintyre, piesa compusă şi interpretată de Paul McCartney, alături de o suită de soldaţi în uniforme tradiţionale, cu tartan (materialul în carouri) şi kilt (fustanela tradiţională), ce cântă aliniaţi, la cimpoi, una  cele mai frumoase şi celebre balade scoţiene. O amintesc pentru că atunci eram îndrăgostită de această melodie pe care o ascultam zilnic, înregistrată pe casetă. Ea a fost compusă în anul 1977 şi a avut un record de 2,09 milioane de vânzări în Marea Britanie. Acest Mull of Kintyre, reprezentativ pentru muzica din cimpoi, este o piesă a dorului de ţinuturile muntoase ale Scoţiei, o piesă ce vorbeşte despre dragoste, depărtări şi întoarceri. Şi este minunată şi de neuitat. Am amintit-o pentru a sublinia un fragment de istorie a cimpoiului, prezent ca instrument muzical încă din cele mai vechi timpuri în Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Polonia şi Spania, precum şi în ţările balcanice sau în cele scandinave. Se crede că cimpoiul a ajuns în Marea Britanie şi Scoţia, în jurul anului 500 î.e.n., adus de triburile migratoare. Dar şi trupele romane de infanterie ce aveau propriii lor cimpoieri sunt responsabile de existenţa cimpoiului în aceste ţinuturi, cucerite după anul 43 d.Hr. În cartea The Bagpipe—The History of a Musical Instrument (Cimpoiul, istoria unui instrument muzical), scriitorul Francis Collinson consemnează că, în 1746, un tribunal englez a pronunţat următoarea hotărâre: „Nici un regiment din nordul Scoţiei nu a mărşăluit vreodată fără un cimpoier“ şi, „prin urmare, din punct de vedere juridic, cimpoiul este un instrument, o armă de  război“. Cimpoiul este considerat instrumentul naţional al Scoţiei şi totodată unul din cele mai însemnate simboluri ale culturii scoţiene. Este folosit atât de de copii, cât şi de fanfare ce mărşăluiesc pe străzi. În prezent, cimpoaiele se întâlnesc în ansamblurile militare muzicale care încântă publicul la ceilihids, un fel de evenimente sociale, cu muzică populară scoţiană sau irlandeză, cu dansuri, în special cel denumit Highland, specific părţii muntoase a Scoției (la nord de Glasgow). 

    Mii de cimpoieri şi toboşari, descrişi drept „cea mai mare formaţie de cimpoaie“, au defilat în august 2000, pe faimoasa Princes Street din Edinburgh, cu scopul de a strânge fondurile necesare cercetărilor în vederea tratării cancerului. Atunci, instrumentiştii care s-au alăturat cimpoierilor scoţieni au venit nu numai din Europa, Canada şi Statele Unite, ci şi din locuri îndepărtate ca Hong Kong şi insula Guam, din Pacific.

    Balcanii şi gaidele lor

    Acest instrument muzical de suflat, ciudat şi primitiv, este unul dintre primele obiecte de cântat ale lumii, îndeosebi al civilizaţiilor pastorale, iar vârsta lui coboară în istorie până la egipteni şi mult mai mult, în timpuri biblice. Şi cum este specific oieritului şi comunităţilor tribale, îndeosebi, el se-ntâlneşte cu precădere în Europa (preponderent în Balcani) şi în Orientul Apropiat. Poetul roman Ovidiu, exilat la Tomis, scria despre acest instrument muzical getic, numit tsampona, că „este o bășică din piele de oaie, fără păr, cu două țevi de lemn, pe care acești barbari o folosesc zi și noapte, împiedicând un om de bună creștere să doarmă la orele care trebuie”.  

    În antichitate, era foarte apreciat. Descriind viaţa împăratului roman Nero (secolul I d.Hr.), istoricul Suetoniu (cca. 69/75 – după 130; unul dintre cei mai importanți istorici romani, autorul operei Caesarum XII vitaeViața celor 12 Cezari), remarcă „pasiunea deosebită a acestuia pentru cimpoi”, iar filosoful roman Seneca (cca. 4 î.Hr-65 d.Hr.) se plângea prietenilor că „poporul napolitan ascultă cu mai mare plăcere un cimpoier decât un filosof”. Însuşi împăratul Nero, în timpul domniei sale (sec.I d.Hr.), a promis că, dacă va rămâne la tron, „va cânta pe rând la orga hidraulică, la flaut şi la cimpoi“, a mai scris Suetoniu. Poetul latin Virgiliu (70-19 î.Hr.) îl menţionează într-un poem  ca „cimpoiul, cu ciripitu-i dulce“. Întâlnit în toată lumea, sub diferite forme, în Canada, SUA, China, Iran, India şi pe teritoriul vast al vechii Tracii, cimpoiul este denumit cornamusa, zampogna, în limba italiană, biniou cornemuse, dondaine, musette,în franceză, Dudelsack, Sackpfeife, în germană, bagpipe, în engleză, volinka, în rusă. În ţinuturile din Europa de Sud-Est, cimpoiului i se spune la fel: gajde (alb.), gaida (aromână), gaida (bulg.), gaida, tsabouna (gr.), gajda (maced. slavă, sârbă şi croată), gayda şi tulum (turcă), iar burduful este, în general, din piele de oaie sau capră. Regiuni diferite au moduri diferite de a trata pielea. Cele mai simple metode implică doar utilizarea sării, în timp ce tratamentele mai complexe recurg la făină, lapte și îndepărtarea blănii. Pielea este în mod normal întoarsă în interior, astfel încât blana să fie în interiorul burdufului, deoarece produce acumulare de umiditate în sac. Acest lucru a dus la moartea unui scoţian de 61 de ani, din cauză că, ani de zile, a „inhalat” ciupercile crescute în cimpoiul cu care cânta într-o orchestră. Este primul caz de problemă pulmonară cauzată de hipersensibilitate la aerul din burduf. „Cei care lucrează cu astfel de instrumente de suflat trebuie să înțeleagă importanța spălării lor”, spun specialiștii. Însă cuvântul nu desemnează numai instrumentul muzical cu burduf de oaie ce cântă ascuţit, ci şi un dans specific acestor ţări, un dans bărbătesc de nuntă, care este jucat la fel, cu mici variaţiuni coregrafice, în Macedonia de Nord, Albania, Grecia, Bulgaria, Turcia. Este surprinzător, dar numele, muzica şi paşii de dans sunt aceiaşi în aceste ţări. În limba albaneză, dansul este cunoscut sub numele de Vallja e Gajde, în greacă, Gainta, în Bulgaria, Gaida Avasi, în Turcia, Arnavut havasi. Până de curând, cimpoiul (și, de obicei, toba) a fost instrumentul preferat ce acompania dansul Gajda, cu o melodie unică şi specială. Acea melodie iconică este încă folosită la dansul Gajda, chiar și atunci când este interpretată de un clarinet, saxofon, sintetizator. Când bărbații mai tineri conduc Gajda, începând lent, aşezaţi pe vine, cu genunchii îndoiţi, dansul devine mai provocator şi deosebit de pasional. Cum spuneam, toate aceste ţări balcanice îşi revendică dansul ca fiindu-le propriu.

    Aleanul păstorilor români

    În România, cimpoiul ce înseamnă „gaură” este un instrument muzical țărănesc,  compus dintr-un burduf de piele de capră și două țevi (una numită suflătoare și alta din lemn de paltin, numită caravă, cu șase găuri). Într-o parte a burdufului se află o a treia țeava (numită hangu) care produce un sunet bâzăitor (DEX). În vechime, cimpoiul avea nu numai funcţie de executare solistică şi de acompaniere a vocii, ci şi de dublare a rolurilor păpuşilor cu caracter hazliu, din piesele teatrale destinate copiilor şi maturilor, jucate pe străzi şi în bâlciuri. Acest lucru a fost studiat de Constantin Brăiloiu (1893-1958; compozitor, critic muzical, etnomuzicolog, folclorist şi profesor) în Oltenia, în 1931. Melodiile păstoreşti erau interpretate la fluier, cimpoi, bucium ori corn, când se mulgeau oile, la măsuratul şi închegatul laptelui şi caşului, pe potecile munţilor, ciobanii români domolindu-şi astfel aleanul. Şi la români, cimpoiul era utilizat la nunţi şi la diferite ritualuri ce vesteau  moartea sau însoţeau alaiul spre cimitir, el aparţinând astfel străvechiului strat al folclorului românesc. Emilia Comişel (1913-2010; etnomuzicologă şi profesoară universitară) aminteşte că în Basarabia, în anii 20 ai secolului al XIX-lea, la Chişinău erau invitaţi la ceremonii muzicanţii boierului Vartolomeu, care păstra tradiţia veche de a întreţine orchestre de ţigani-robi. Ei luau parte la balurile mai însemnate din oraş şi „cântau dansurile timpului”. Tot atunci, în cadrul Horei satului, era suficient ca melodia să fie „zisă” doar de un singur fluier sau cimpoi. Datorită vieţii izolate a păstorilor, acest tip de repertoriu a păstrat până astăzi elemente muzicale arhaice, mai spune Emilia Comişel. În cartea Dansul tradițional românesc (1992), autorii Anca Giurchescu și Sunni Bloland afirmă că „Cimpoi (gaură), folosit pe larg în trecut, a început să dispară rapid după al Doilea Război Mondial. În prezent este întâlnit sporadic doar în Câmpia Dunării, în regiunile subcarpatice, în Dobrogea, Podișul Moldovei și în partea de sud a Transilvaniei. Aceste instrumente tradiționale (fluier, caval și cimpoi) au fost treptat înlocuite de vioara din Muntenia și Moldova și de clarinetul din sudul Transilvaniei”. Cimpoiul este pe cale de dispariție pentru că au mai rămas doar câţiva producători care știu să-l facă în mod tradițional. Însă el este mesagerul nostru în spaţiul extraterestru, piesa bulgară „Izlel ye Delyo Haydutin” (Delyo s-a făcut haiduc), o melodie populară din Munţii Rodopi, fiind inclusă pe discul de aur aflat la bordul navei spaţiale Voyager, lansată în 1977, alături de sunetele și imaginile selectate pentru a înfățișa diversitatea vieții și a culturii de pe Pământ. 



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5