Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Povestea unei familii greu încercate

Povestea unei familii greu încercate
Autor, prof. Teodor Epure

Motto : ”Omul cu adevărat superior este omul prudent atunci când chibzuiește, pentru că analizează toate riscurile posibile, dar care este cutezător când trebuie să acționeze”
Herodot

Dacă ieșim din șoseaua ce duce spre Dorohoi și o luăm la dreapta, pe lângă casa lui Ghiță Arghiri, parcurgem o uliță îngustă, unde crengile salcâmilor de pe margini ne lovesc obrajii și umerii, alunecăm ușor pe cenușa aruncată de vecini pentru a înlătura băltoacele până la genunchi, ajungem la o casă țărănească cu o înfățișare curată pe dinafară. Curtea este înconjurată de un gard bine îngrijit, iar în interiorul ei se află ierburi ca o apă întinsă, legănate de vânt, în valuri, ale căror flori împânzesc mirosul lor parfumat în împrejurimi. Spre răsărit, printre crengile unor salcâmi viguroși se vedea casa fierarului Dumitru Danalache, de unde se auzea mereu zgomotul produs de ciocan pe nicovală. Sătenii își potcoveau caii, își reparau căruțele și își confecționau din fier diverse obiecte casnice.
În partea de apus, zumzetul bogat al albinelor din prisaca lui moș Toader Slugoschi te îndemna la meditații profunde privind modul lor de viață. În spatele casei se așterne o vale care e tăiată pe mijloc de pârâul Morii ce se varsă în pârâul Ibăneasa, în afara satului, la mai mult de un kilometru depărtare. Acolo se află gârla lui Jian, unde austrul este la el acasă, fluieră printre sălciile și plopii de pe marginea gârlei, subțiind norii printre care începe să se vadă soarele, ale cărui raze se reflectă în oglinda de argint a micului râmnic al cetățeanului Dumitru Arnăutu, iar concertul păsărilor te adoarme printre florile de soc. Numai natura ocrotitoare, cea care geme la vânturile tăioase ale iernii și se bucură de blândețea adierii văratice știe mai multe despre ceea ce se întâmplă în acest peisaj minunat.

Acolo se află casa lui moș Dumitru Maxim care locuia împreună cu soția sa, Anica, oameni ce insuflau respect și iubire în același timp. Moș Dumitru Maxim era un bărbat de statură mijlocie, cu o față arsă, îmbătrânită, îmbrăcat țărănește foarte curat, de multe ori în costum național, evlavios, fiind prezent în fiecare zi de sărbătoare la biserică, încrezător în puterea pe care Dumnezeu o dăruiește tuturor oamenilor. A fost rănit ușor la piciorul drept în luptele de la Mărășești, din primul război mondial. Avea o dragoste pătimașă pentru pământul său, pământ pe care îl lucra cu multă trudă. Mergea adesea alături de boii de la car cu ajutorul cărora scormonea pământul și își transporta produsele agricole în curtea sa. Mătușa Anica, soția sa era o femeie gospodină, neștiutoare de carte și cu suflet românesc. A născut și crescut opt copii : șase băieți și două fete.
Când lumea românească se afla în plină criză, iar ”fonciera” (impozitul pe terenul agricol deținut), după cum afirma Marin Preda în romanul său ”Moromeții” era greu de suportat de țărani, moș Dumitru Maxim, cu o situație materială modestă avea patru copii, care urmau cursurile liceului ”Anastasie Bașotă” din Pomîrla, cel mai vechi liceu rural din partea de nord a țării, organizat pe principii haretiene și frecventat de personalități importante ale ținutului Moldovei.

Unul dintre fiii săi, care a absolvit liceul de la Pomîrla și apoi a îmbrățișat cariera militară, a fost Constantin. Fiind un iubitor de țară și de neam, a fost capabil să-și dea viața, devenind erou, în luptele pentru a dobândi unirea României cu Basarabia și Bucovina. Cu o nesfârșită stăruință și cu un simț patriotic și de responsabilitate, fratele său, Ion, a reușit să pună o placă memorială pe bustul său, ce se află lângă monumentul eroilor din centrul cimitirului din Vorniceni. Pe această placă se consemnează : ”Mihai I, rege al românilor, la toți de față și viitori, grație lui Dumnezeu și a voinței naționale, dorim a răsplăti meritele căpitanului Maxim D. Constantin din Batalionul 7 Vânători de munte, prin vitejia cu care și-a condus compania în luptele de la 23 August 1942, pe valea Bocssanului precum și în luptele pentru cucerirea Naltschikului din zilele de 25-29 octombrie 1942. În ziua de 29 octombrie, la un asalt luat de companie împreună cu o unitate de care de asalt germane, cade rănit mortal în fruntea oștenilor săi, care definitivau victoria Diviziei din Naltschik. Noi conferim Ordinul Militar ”Mihai Viteazul” clasa a III-a, POST-MORTEM. După care îi dăm acest brevet subscris de Noi și investit de regescul nostru. Sigiliul dat în Sinaia, la 10 ianuarie 1943”.

Pe bustul său, picură din când în când câte o lacrimă pioasă din partea celor care îl respectă și-i apreciază faptele de luptă. De altfel, majoritatea cetățenilor vorniceneni sunt adevărați păstrători ai tradiției de a-și cinsti înaintașii, de a-i pomeni și de a le purta veșnică recunoștință, așa după cum spunea și istoricul nostru botoșănean, Nicolae Iorga : ”O națiune care nu-și respectă trecutul și obiceiurile creștine, un popor care-și pierde credința și nu cultivă iubirea față de eroii și strămoșii săi, este un popor condamnat la pieire”.

Adela, fiica lui moș Dumitru Maxim a fost aleasă de către Dumnezeu pentru a-și mântui sufletul. Povestea vieții sale este un șir nesfârșit de întâmplări nefericite. A plecat de acasă la vârsta de 14 ani la mânăstirea Agafton, de lângă Botoșani, unde este botezată cu numele de Vitalia. Pentru ea, primul pas spre a face bine a fost acela de a nu face rău. În urma unor hotărâri abuzive ale regimului comunist, numeroase mânăstiri au fost desființate, printre care și mânăstirea Agafton, care s-a transformat în azil de bătrâni iar măicuța Vitalia, a fost obligată să stea 7 ani acasă la Vorniceni, lucrând la confecționarea unor covoare, împreună cu nepoatele sale. copleșită de durere, slăbită de suferință, cu fața plină de lacrimi amare, cu stăruință și credință, a căutat mereu sfaturi și ajutorul celor mai evlavioși oameni pe care-i cunoștea, rugându-se tot timpul la Dumnezeu, să-i îndeplinească dorința arzătoare de a-și continua mântuirea sufletului. Fără să-și dea seama că a fost exilată, a devenit după 7 ani de rugăciuni și osteneli, locuitor al mânăstirii din Vâlcea, apoi la Agapia, lăsând la o parte grijile și preocupările cotidiene, pentru a-și închina întreaga sa viață lui Isus Hristos și pentru a se purifica de patimi și de zgura păcatului. Efortul rugăciunilor sale i-a îngăduit să trăiască o mare libertate interioară, să nu se lase înșelată de aparențe, să-i înțeleagă pe cei din jur și să-i respecte. În prezent, își continuă viața monahală la mânăstirea Agapia.

Un alt fiu al lui moș Dumitru Maxim, Vasile, coleg de cancelarie, s-a născut la 24 mai 1923, în satul Vorniceni. Era un bărbat de statură potrivită, șaten, cu ochii negri, calm, politicos, răspândind în preajma sa numai optimism și voie bună, bine informat în diverse domenii, om de cuvânt și de caracter. Vorbea calm și fără grabă, aprecia oamenii după faptele lor. Urmează cursurile primare la școala din deal, sub îndrumarea învățătorului Dumitru Olaru. Își continuă studiile la Pomîrla, alături de consătenii săi, Dumitru Ibănescu, Ion Maxim și terminându-le la Liceul Teoretic de Băieți ”Grigore Ghica” din Dorohoi. Se înscrie apoi la Facultatea de Filologie-Istorie, în cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, pe care nu reușește s-o termine întrucât în anul al treilea a fost arestat pentru că era membru al mișcării legionare a tineretului studențesc. Neagra acuzație a căzut peste tinerețea lui Vasile Maxim, compromițându-i întreg viitorul. În timpul cercetărilor, polițiștii au fost lipsiți de orice formă de umanitate care ar trebui să existe în oameni iar în închisoare, fiecare clipă pentru el au însemnat cât un veac iar anii au devenit adevărați monștri. A suferit pe nedrept timp de șase ani, trecând prin închisorile de la Aiud, unde a îndurat numeroase bătăi groaznice, a fost la Gherla apoi la canal, fără să fie judecat și condamnat. La canal, a lucrat în condiții precare, pe vreme de vânt și de ploaie, dar a reușit să-și îndeplinească norma, fiind tânăr și sănătos, față de alți deținuți, bolnavi și bătrâni. Credința în Dumnezeu l-a ajutat să treacă prin multe încercări grele pe care le-a îndurat în temnițele comuniste, reușind să înfrunte și să scape de calvarul la care a fost supus.

Fiind împreună la un pahar cu vin fiert, la moș Grigore Șchiopu, zis Mintosul, pe care noi îl admiram pentru că se lăuda că știe multe și are multă minte, l-am rugat să-mi povestească câteva momente memorabile din timpul detenției în închisorile comuniste. În pofida suferințelor îndurate, Vasile Maxim nu avea abilitatea de a se destăinui, întrucât a fost terorizat atât de puternic, încât mai exista încă frică în sufletul său. Prefera să treacă repede peste greutățile pe care le-a întâmpinat, să evite să-și amintească de acele momente nefericite, rămânând doar cu sufletul ofensat de nedreptate, cu toate că inima îi era gata să destăinuie momentele monstruoase din trecutul îngropat. Cu greu am reușit să obțin doar câteva reguli din închisoare : cărți de citit nu le dădeau, baie nu făceau cu lunile iar medicul închisorii venea foarte rar.

La 1 septembrie 1954, Vasile Maxim este încadrat ca învățător necalificat la Școala Primară din satul Davidoaia, un cătun ce avea câțiva copii, iar învățământul se desfășura simultan. Începând cu anul 1956, urmează cursurile Facultății de Filologie-Istorie, fără frecvență, din cadrul Universității din București. Înainte de a se prezenta la examenul de licență, a primit o adresă de la facultate prin care se arăta că este exmatriculat, conform unui articol din regulamentul de organizare și funcționare a Senatului Universitar. În acel moment a simțit un nod în gât de lacrimă și de năduf. Necunoscând conținutul acelui articol din regulament, a plecat la București, unde află că facultatea a primit o scrisoare de la Vorniceni, în care se arăta că învățătorul Vasile Maxim își continuă activitatea legionară în cadrul comunității vornicenene iar la înscriere n-a spus adevărul. Cu multă răbdare și voință, a reușit după doi ani să aducă dovezi clare de nevinovăție, reușind apoi să se prezinte la examenul de licență. În continuare, lucrează ca profesor de istorie la Școala Generală nr. 2 din Vorniceni până în anul 1961, când părăsește satul natal pentru că nu a reușit să determine părinții și rudele să se înscrie în gospodăria colectivă. Cu toate eșecurile suferite în timpul tinereții, a rămas încrezător în ideile sale, având mereu același zâmbet ce a turnat liniște și bunătate în suflet, văzându-și îndeplinite idealurile sale abia după revoluția din 1989. În anul 1961 este numit profesor de istorie la Școala Generală din Cobîla, comuna Șendriceni, transferându-se, mai târziu, la o școală generală din Dorohoi. Ca profesor, știa să se apropie de fiecare școlar, pe care-l studia și-l urmărea chiar din prima zi de școală. Avea un tact pedagogic apreciabil și se manifesta prin a încuraja elevii cu note mai mari, obținând rezultate bune. Elevii învățau din dragoste, din convingere și respect pentru el. Acest om de la țară, având origine pur țărănească, iubea fiii de țărani și, pentru binele lor, era neînduplecat în hotărâri. Zâmbetul său cald și sincer de simpatie și încurajare transmitea sentimente fără să aibă nevoie de cuvinte, ajuta copiii să se simtă mai relaxați și să depășească mai ușor momentele dificile ale lecției. Prin lecțiile sale de istorie a insuflat dragoste și respect pentru poporul nostru, pentru suferințele sale de-a lungul veacurilor, venite atât din interiorul țării cât și din afară. Au rămas în conștiința foștilor săi elevi lecțiile despre formarea poporului român și a limbii române, dezvoltând sentimente de dragoste față de pământul românesc. Ca dovadă a competențelor sale profesionale, obține în anul 1972 gradul al II-lea în învățământ iar mai târziu, în anul 1989, se pensionează și se mută la Bacău, pentru a fi mai aproape de cele două fete ale sale.

Soția sa, Adela Maxim, absolventă a Școlii Pedagogice de Fete din Dorohoi, a adăugat noi generații de copii, trecuți mai târziu în rândul cetățenilor adulți, viitori componenți ai comunității vornicenene. Ca învățătoare și apoi ca educatoare, a cunoscut îndeaproape puritatea sufletească a copiilor, naivitatea și sinceritatea lor, setea acestora de cunoaștere a lumii din care fac parte. Cu adevărat a fost un model viu în fața tuturor celor zece generații pe care le-a educat. Acum, când se află la pensie, în mijlocul nepoților și strănepoților, se poate citi pe chipul său bucuria muncii împlinite, o nestăpânită stare de fericire. Deși se află la o vârstă înaintată, este o persoană activă, neobosită, cu mult simț matern, ocrotindu-și cu mare grijă copiii și nepoții.
Profesorul Vasile Maxim a luptat mult pentru a înlătura moartea care își aplecase fața spre dânsul. S-a stins cu mintea sănătoasă și luminoasă, în urma unei boli îndelungate, rămânând să plângă la mormântul său cele două fiice pe care le-a iubit atât de mult. La durerea lor se vor adăuga și inimile îndurerate ale tuturor celor care i-au cunoscut și iubit.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5