Publicat de  Gheorghe Median, 4 nov.2013

Printre multe iniţiative româneşti din trecut despre care, fie voit, fie din necunoaştere, nu se vorbeşte,  se numără şi Premiul internaţional de matematică Malaxa. El a fost decernat o singură dată, în anul 1938, dar are o istorie interesantă, care, credem că trebuie cunoscută, nu doar pentru a releva şi o altă faţetă, decât cea de industriaş a lui Nicolae Malaxa, ci şi pentru că, în preparativele pentru instituirea acestuia, un rol important l-a jucat ilustrul matematician botoşănean Octav Onicescu.

Ideea iniţierii unui premiu internaţional pentru ştiinţă i-a aparţinut marelui industriaş Nicolae Malaxa, care, dincolo de lumea afacerilor în care era angrenat, era un apropiat al multora dintre intelectualii de vârf ai ţării, din perioada interbelică şi un mare susţinător al culturii româneşti.

Printre cei în compania căroar s-a aflat, cel mai adesea în casa filosofului Nae Ionescu, se număra şi Octav Onicescu. Într-o discuţie particulară cu acesta, Nicolae Malaxa i-a destăinuit intenţia de a institui un premiu internaţional pentru ştiinţă, iar la sugestia lui Octav Onicescu, a fost de acord ca domeniul spre care să se îndrepta premiul, să fie matematica.

Mizând pe seriozitatea propunerii, Octav Onicescu s-a implicat activ în realizarea proiectului, preocupându-se de constituirea comitetului internaţional care urma să stabilească lista candidaţilor, stabilirea domeniului de cercetare şi elaborarea regulamentului după care să se organizeze concursul.

Pentru a da greutatea cuvenită unui astfel de premiu, Octav Onicescu   a propus, ca din comitet, să facă parte primii doi matematicieni ai ţării  din acel moment, Dimitrie Pompeiu şi Gheorghe Ţiţeica,  Tullio Levi-Civita, profesor la Universitatea din Roma, Henri Villat, membru al Academiei de Ştiinţe din Franţa, şi profesorul german P. Heisenberg, celebru pentru interpretările sale matematice în fizica cuantică. Octav Onicescu a făcut de asemenea parte din acest comitet. Secretarul comitetului a fost desemnat matematicianul N. Teodorescu, cunoscut pentru lucrările sale în domeniul ecuaţiilor cu derivate parţiale.

Domeniul lucrărilor selectate pentru concurs, s-a stabilit a fi cel al ecuaţiilor, indiferent de natura acestora, iar numărul candidaţilor, a căror vârstă s-a convenit a fi în jur de 35 de ani,  nu trebuia să fie mai mare de zece.

Regulamentul prevedea ca fiecare membru al juriului să-şi fixeze trei preferinţe, participantul cu cele mai multe nominalizări urmând a fi desemnat câştigător.

În urma jurizării, a fost desemnat câştigător matematicianul francez Jean Leray, care a fost recompensat cu suma de 100 000 franci francezi. Ţinând cont de valoarea deosebită a unei alte lucrări, aparţinând polonezului Julius Schauder, comitetul, cu acceptul donatorului, a decis ca acestuia  să-i fie acordat  premiul al doilea, în valoare de 50 000 franci francezi.

Interesant este faptul că cei doi, publicaseră, în colaborare, în anul 1934, articolul “Topologie et equations fonctionelles”, considerat piatra de temelie a Analizei funcţionale neliniare, conţinând ceeea ce astăzi se numeşte “gradul Leray-Schauder. Acest fapt nu l-a oprit pe Julius Schauder, care s-a considerat nedreptăţit, să reacţioneze, acesta trimiţând o scrisoare plină de reproşuri comitetului.

Cele relatate mai sus, se regăsesc în volumul al doilea al “Memoriilor” lui Octav Onicescu, apărut în anul 1984, în Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Le alăturăm, spre deplină confirmare a acestora, o scrisoare a lui Octav Onicescu către Nicolae Malaxa, nedată, rămasă în manuscris, păstrată în fondurile Muzeului Judeţean de Istorie Botoşani:

Domnule Inginer,

Mă simt  îndatorat să vă fac în scris o scurtă punere la punct, care să  rămâie, un bilanţ, dacă vrei, a operei pe care ai intreprins-o în tovărăşia de gând a lui Nae Ionescu şi a mea pentru cultura românească.

Dumneata te credeai îndatorat să consacri o bună parte din averea  dumitale unei mari opere româneşti, unei opere destinate să întărească poziţiile  culturii noastre, să-i dea strălucirea pe care o socoteai, împreună cu noi, recunoaşterii ei definitive.

Era toamna anului 1936, când gândurile acestea au prins formă precisă. Am stabilit atunci împreună şi cu prietenul nostru Nae Ionescu şi, desigur, sub influienţa înţelepciunii lui, că interesul Dtale. spiritual mergea spre elementele de caracter universal ale culturii noastre, care şi de fapt, aveau nevoie să fie lămurite şi promovate: Activitatea filosofică în înţelesul integral şi adânc omenesc pe care i-l atribuia Nae Ionescu, activitatea ştiinţifică, dincolo de cadrele şcolare, pe drumurile cercetării proprii, fie în domeniile  pure fie în cele aplicate.

Gândul dumitale era impresionant. Înţelegeai să creezi, cu colaborarea noastră, o instituţie care să asigure prin Premii de nivelul Premiului Nobel, prin subvenţii eficace şi înţelept îndrumate, scopurile pe care le fixasem şi care trebuiau să asigure ţării noastre un prestigiu de care ostenelile altor generaţii aveau nevoie.

Am hotărât împreună ca, până ce organizarea pe care doreai să poată lua fiinţă, până ce dumneata vei fi găsit modalitatea înzestrării ei definitive, să faci un prim pas creând un premiu internaţional de Matematică.

Aveam astfel prilejul de a cerceta lumea gânditoare a Apusului, eventualii noştri viitori colaboratori, ne lămuream condiţiile în care Instituţia noastră avea să păşească la o colaborare cu ştiinţa străină, păstrând ţării noastre locul proeminent pe care voiam să i-l dăm.

Am ales Matematica, pentru că este ştiinţa noastră, a tehnicii şi a întregii Filosofii naturale, dar şi pentru că în cadrele ei afirmaţia românească a fost tot mai puternică.

Începutul a fost plin de bune făgăduinţi.

Comitetul roman s-a constituit din Gheorghe Ţiţeica din partea Academiei Române, D. Pompeiu şi subsemnatul din partea Universităţii. Dintre străini am avut pe W. Heisenberg, premiu Nobel, Levi-Civita, unul dintre marii matematicieni ai timpului, H. Villat, directorul Institutului de Mecanica Fluidelor de la Sorbona şi membru al Academiei de Ştiinţe de la Paris.

Interesul lor pentru premiu, grija cu care s-a făcut analiza lucrărilor, ecoul mare pe care l-a avut hotorârea noastră din Primăvara lui 1938, se pot vedea din documentaţia pe care o alătur şi pe care aş dori să o recapăt în original pentru  dosarul premiului.

După cum ştii, premiul de 100 000 franci a revenit unui tânăr învăţat francez Leray, căruia i s-a recunoscut cu acest prilej meritele excepţionale. Un al doilea premiu, de 50 000 franci s-a dat domnului Schauder, învăţat polonez. În sfârşit, un premiu românesc de 100 000 lei a recompensat, potrivit juriului, lucrările deosebit de importanta ale tânărului nostrum matematician N. Teodorescu.

Eu aş fi dorit ca o şedinţă solemnă, să consacre, la Bucureşti, aceste hotărâri ale noastre. Membrii străini ai Comitetului erau gata să dea, prin prezenţa lor, strălucire acestui act.

Dumneata ai voit să eviţi orice zgomot în jurul acestei opere care abia îşi căuta drumul, dar începea atât de frumos. Ne-am resemnat.

Între timp ai continuat să ajuţi ştiinţa. Eu ştiu ce ai făcut prin mine pentru Astronomie şi Seismologie, pentru “Mathematica” de la Cluj şi “Gazeta Matematică” de la Bucureşti, pentru cercetători izolaţi cărora le-ai înlesnit să viziteze centre străine şi să ducă cuvântul românesc acolo.

În sfârşit, în vara anului 1939 am pus la punct toate proiectele de Statut, actele de donaţie şi convenţiile necesare pentru a face din veniturile uneia dintre Uzinele dumitale, asigurarea existenţei acelei mari Instituţii ce trebuia în sfârşit să ia fiinţă, pe care am gândit-o împreună în spiritual ce-am lămurit mai sus   şi care lipseşte acum culturii româneşti.

Cu cele mai alese sentimente
al Dtale Octav Onicescu

P.S. În volumul amintit mai sus, Octav Onicescu nota faptul că premiile acordate lui H. Leray şi J. Schauder au fost de 300 000 şi respective 200 000 franci francezi. Dat fiind faptul că în scrisoarea adresată lui Nicolae Malaxa, probabil în anul 1939, deci la scurt timp după decernarea premiilor, sunt notate alte sume, preferăm să optăm pentru acestea şi nu pentru cele din cartea autobiografică, publicată la mai bine de patru decenii de la evenimentele evocate.