În „lumea” adulților există o preocupare constantă pentru binele copiilor. A fi părinte nu este mereu minunat. Sunt griji, îngrijorări, probleme de tot felul, dar și problematizări (uneori părinții văd probleme și acolo unde nu sunt), întrebări multe și, deopotrivă temeri, frământări, uneori frici multe și furie. Însă doar adulții echilibrați pot procesa rațional grijile și problemele atâta vreme cât au responsabilitate parentală și înțeleg care le sunt atribuțiile din fișa postului de …părinte.

Responsabilitatea parentală este o valoare la care putem lucra prin educație; prin educația adulților (părinților și nu numai!). Sunt profesor. Îmi place ceea ce fac și sunt recunoscătoare că am o meserie care-mi permite tot timpul să învăț ceva nou de la alții (copii, părinți, colegi-profesori) și să-i învăț pe alții din ce sunt eu (copil, părinte, profesor).

Modelarea perfecțiunii și apoi urmărirea ei (idealul educațional) nu aduc cu sine neapărat o dezvoltare sănătoasă. A pune presiune asupra copiilor pentru a nu greși niciodată, a nu renunța niciodată etc este o practică la fel de falsă și ipocrită ca atunci când le promitem un viitor strălucit dacă iau numai note de 10 la școală.

Presiunea de a fi „perfect”, „fără greșeală” sau „mereu disponibil” poate zdruncina atașamentul securizant al copilului. Falsele așteptări și practicile de parentaj (transmise de generațiile crescute în comunism, cu obediență deci), îi forțează pe copii să crească într-o încordare permanentă, încordare care poate zdruncina iremediabil echilibrul emoțional al adultului de mai târziu.

Când vine vorba de educație, de viitor, nu există rețete, căi sigure spre succes, fiecare copil are un parcurs unic; există suișuri și coborâșuri, multe întrebări fără răspuns. Poți, ca adult/părinte/educator responsabil, să găsești multe răspunsuri la întrebări care nu se pun niciodată, dar vin firesc, natural din empatie și dragoste față de copil. Poți să fii rațional și să faci alegeri corecte pentru binele copilului dacă îl înțelegi și îl cunoști bine. În felul acesta îl validezi și îi accepți și vulnerabilitățile, dar și limitele individuale și de vârstă. Pentru că vorbim de copii, ființe umane în formare, care procesează emoțional experiențele pe care le trăiesc. Copiii au nevoie să trăiască emoția, să plângă, să râdă, să fie văzuți și auziți.
Când tu, adult, îi spui copilului să nu plângă („băieții nu plâng”, „fetele sunt urâte când plang” etc) nu îi transmiți decât indisponibilitatea ta emoțională, incapacitatea ta de adult/părinte de a gestiona o situație reală de viață („Nu vreau să te aud”). Tu, adultul (părinte/educator) validezi suferința și nu vezi care sunt nevoile reale ale copilului, cauți doar să te validezi pe tine, ca adult, punând pe umerii copiilor presiunea lumii tale…imperfecte.

Las aici câteva expresii (practici parentale) care invalidează copilul, dar validează suferința acestuia, și nu pot decât să sper că această enumerare aleatorie va fi un semnal pentru cei „în exercițiu” (părinți, educatori) care vor procesa informația rațional, așa cum îi șade bine unui adult.
AȘA NU!
1. Ești urât/ă când plângi!
2. Băieții nu plâng!
3. Până te măriți/însori îți trece!
4. Mi s-a întâmplat și mie și n-am murit din asta.
5. Ce nu te omoară, te face mai puternic.
6. Taci că râde lumea!
7. Mă faci de râs! Lasă plânsul!
8. Cu notele astea ajungi la sapă!
9. Îți scot eu prostiile din cap!
10. Ce ți-e scris în frunte ți-e pus!
11. Ți-e frică și de umbra ta!
12. Îți dau eu motive de plâns!
13. Numai bebelușii plâng!
…
și lista poate continua. Aș prefera să nu o faceți! Și, chiar dacă mă repet, AȘA DA: Poți să fii rațional și să faci alegeri corecte pentru binele copilului dacă îl cunoști bine, dacă știi și înțelegi care este binele lui de copil, nu al tău! Și bine îi este omului (copil, adult) atunci când e mulțumit. Și e mulțumit când îi sunt îndeplinite nevoile. Și nu cred că nu înțelegeți, dragi educatori și părinți că avem nevoi diferite de… bine.
Să vă fie bine!