Parenting update. Necesar și obligatoriu

Odată cu începerea școlii, reîncep dezbaterile dintre părinți pe grupurile de whatsapp. Nevoia de a comunica clar și succint este mai urgentă ca niciodată și apar adesea întrebări legate de activitatea școlară și evoluția la învățătură, dar și de disconfortul emoțional resimțit de copii la presiunea adulților. Și apar mulți părinți nemulțumiți, revoltați și atotștiutori…Și profesori, deopotrivă!

În sfera educației, iraționalul domnește încă. Când e vorba de propriul copil, ies la iveală emoții refulate, uneori, de mai multe generații. Reacțiile părinților nu pot fi neutre. Fiecare părinte poartă cu sine convingeri și repere proprii. Comportamentele parentale sunt, bineînțeles,  modelate și de trendurile secolului XXI și de recomandările educatorilor și psihologilor în vogă. Acum părinții au devenit experți în pedagogie, teoria instruirii, didactică și, mai ales, experți în evaluarea performanțelor academice ale propriilor copii. (Unii chiar și în evaluarea copiilor altor părinți: „Maria ta a răspuns mai bine decât Maria mea!”)

Explozia informațională din social-media are un impact puternic asupra relațiilor (părinți-copii, părinți-educatori, părinți-părinți) și contribuie semnificativ la înțelegerea responsabilității parentale.

Prezentul copiilor noștri începe cu trecutul nostru. La prima vedere, s-ar părea că părinții moderni au înțeles că metodele „clasice” de educare, de soiul pedepselor, recompenselor sau corecției fizice, nu doar că sunt nocive pentru copil, ci îl pot conduce către eșec sau inadaptare atunci când va fi adult. Și totuși, părinții încă își mai cresc copiii după credințe de genul: „Băieții nu plâng!”, Fetițele nu sunt frumoase când sunt triste!” sau „Rupem foaia, să te înveți minte!”, „Trebuie să scrii frumos, altfel se supără Doamna!”, „Știu eu mai bine ce îți trebuie ție!”

Și mesajele pline de intenții bune ale părinților (adulților, în general) au un ecou foarte puternic asupra copilului. De exemplu, dacă adultul (părinte sau educator) spune: „Hei, leneșo! Îți ia o oră să scrii trei rânduri” sau „Iar a luat inteligenta 3 la matematică” sau „Cine te crezi, Regina Angliei?”, aceste mesaje pot produce răni emoționale și conflicte ce pot transforma copilul.  De câte ori n-ați auzit și profesori încercând să-și „motiveze” elevii pentru învățare cu expresii de genul: „Dacă nu înveți, vei ajunge cioban la oi!”, „Ești zero barat! Nu o să se aleagă nimic de tine!”

E șocant?! Nu, nu am inventat eu astea acum. Chiar se spun lucrurile astea copiilor. Încă se spun…Încă trăim într-o societate unde lupta pentru putere primează, unde afirmarea autorității se face prin obediență și umilire, prin ordine și porunci, prin sarcini școlare date haotic și fără a ține cont de particularitățile individuale de dezvoltare ale elevilor. (Le dăm elevilor cât mai multe sarcini de muncă independentă  (teme)… și din manual, și din fișe, și din auxiliare. Așa, ca să fie! Să se vadă că Doamna muncește! Facem, în continuare, clasamente: cei mai buni, cei mai slabi).

În realitate, acestea nu sunt metode de educație.  Aceste devalorizări sunt niște palme emoționale care-l rănesc pe copilul care le primește, adultul care le proferează, dar și relația dintre ei. Insultarea, devalorizarea, judecarea nu sunt metode educative. Să judeci pe cineva înseamnă să preiei puterea asupra celuilalt pentru a nu privi spre tine însuți. Adulții trebuie să facă distincția clară între constatare și interpretare. Da, ca profesor, pot aprecia nivelul de cunoștințe al elevului ca fiind foarte scăzut, notele care sunt sub medie_asta e o realitate obiectivă. Dar când un profesor spune: „Ești zero barat!”, asta este o interpretare generalizantă, o definire a elevului, nu a notelor. Interpretarea este subiectivă, este în funcție de perspectiva proprie, din punctul propriu de vedere, nu de realitatea obiectivă. Educatorii și părinții nu au voie, totuși,  să uite de tendința naturală a copilului de a se conforma la ceea ce îi spunem despre el (efectul Pygmalion_realizarea automată a predicțiilor, Studiu Rosenthal, R.A &Jacobson, L., 1996). Noi îl considerăm pe copil slab („ești zero barat”), iar el se instalează într-o dinamică de eșec: „sunt slab, deci n-are rost să încerc problema, oricum n-o să reușesc…” (sau „Ești un copil obraznic!”…”Sunt rău, nu voi încerca să fac lucrurile altfel”).  Copilul se conformează acestor definiții prin acțiunile și comportamentele sale și seamănă din ce în ce mai mult cu imaginea pe care și-o face adultul despre el și astfel îi confirmă ideea.

Adulții uită un lucru important: copiii fac tot ce pot. Dacă nu reușesc să răspundă așteptărilor noastre este pentru că le cerem prea mult (le cerem lucruri care nu sunt sub controlul lor) sau avem așteptări nerealiste. Poate ar trebui să fim mai atenți la nevoile reale ale copiilor. În principiu, sunt nevoile umane de bază: afecțiune, conectare, înțelegere, acceptare. Necondiționate.  Dacă există o criză de autoritate („Nu mă mai înțeleg deloc cu copilul meu”, spun părinții, „Am o experiență de peste 30 de ani la catedră, dar așa generație ca asta n-am avut”, spun profesorii), este vorba mai mult de lipsa noastră, ca adulți, de control interior și de conștiință de sine decât de un deficit al autoritarismului.

Adulții, cu cât sunt mai autoritari, cu atât sunt mai puțin siguri pe ei. Adulții de azi sunt generațiile crescute în frică, sunt copiii care au fost învățați că vinovăția și rușinea sunt virtuți, că e în regulă să te simți vinovat (așa devii responsabil și corect), că e ok să ascunzi ce simți, să te rușinezi de trăirile tale (așa eviți greșeli). Acum știm că rușinea și vinovăția sunt emoții distructive, că frica destabilizează și blochează raționalul și ar fi bine să nu uităm asta atunci când vorbim cu copiii.

Copiii noștri vorbesc despre noi, părinții. Elevii noștri vorbesc despre noi, profesorii. Tot ceea ce fac copiii noștri, tot ceea ce sunt ei, noi, adulții, am sădit în ei. Ar fi bine să nu uităm asta și să încercăm să nu fim aspri cu ei pentru că, în realitate, suntem aspri cu noi. O vorbă înțeleaptă dintr-un joc al copiilor zice așa: „Cine spune ăla e!”. Amintiți-vă asta data viitoare când îi spuneți copilului că e obraznic, rău, puturos…. Vorba asta e ca o metaforă revelatoare, ca o cheie de autocunoaștere și optimizare personală.  Să fim adulți mai buni ca să avem copii mai buni!

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

„Cine spune ăla este…”