PRIN APROAPE, APROAPE!
        Interviu cu Georgică MANOLE realizat de profesorii Elizia și Vasile Lefter
____

1.Domnule Georgică Manole, a venit vremea să răspundeţi şi dumneavoastră la întrebări, aşa cum au răspuns mulţi interlocutori la întrebările dumneavoastră din revista „Luceafărul”, de-a lungul timpului. Vorbiţi-ne despre anii de şcoală de la Popeşti şi de la Vidra. Au contribuit aceşti ani la formarea dumneavoastră ca om dedicat studiului?
– Şcoala din Popeşti este una dintre primele şcoli înfiinţate în judeţul Vrancea.  Din istoricul ei  ştiu că a avut un moment Alexandru Vlahuţă. În  perioada 1912 – 1914 a beneficiat de susţinerea poetului. Cu trăsura pleca de la casa  din Dragosloveni, o lua printre vii, apoi pe Chircu ajungea în strada care azi se cheamă „Nucului” şi ajungea la şcoală, tot acest traseu având cam doi kilometri. Deseori era însoţit de Barbu Ştefănescu Delavrancea sau alţi scriitori care îl vizitau, printre care şi I. L. Caragiale.  Tot prin grija lui Vlahuţă, în 1916 la Popeşti s-a înfiinţat şi „Şcoala elementară de meserii”, debutând cu un atelier de dogărie şi pregătirea în această meserie. Se mai poate vorbi de un moment Pârvan, la Popeşti fiind învăţător tatăl marelui istoric Vasile Pârvan. Popeştiul a avut Şcoală de băieţi şi Şcoală de fete, părinţii mei fiind elevii acestor şcoli.  Informaţiile acestea se găsesc în monografia scrisă de Petre Abeaboeru, o monografie care, cred eu, trebuie republicată şi, mai ales, actualizată. Ca elev al şcolii, am prins  pe toată perioada claselor I- VIII directoratul Elisabetei Pascu. Conducea şcoala cu mână de fier şi, de aici, şi seriozitatea cu care cadrele didactice îşi făceau meseria.

Tata n-a conceput ca eu să nu merg la grădiniţă.  Deşi departe de casa noastră, cam la un kilometru,  dimineaţa o luam de mână pe Vasilica  Creţu, fata vecinilor noştri de-o seamă cu mine, şi plecam la grădiniţă.  Localul era undeva în centru, în casa lui Simion Călcâi,  şi am avut-o ca educatoare pe soţia acestuia.  Sala de grădiniţă era spaţioasă, iar  pe pereţi nu era nimic. Aveam scăunele şi câteva mese, iar într-un colţ stăteau grămadă câteva jucării. Pe vreme bună doamna ne scotea în curte. Ne luam fiecare scăunelul şi ne aşezam sub un copac mare şi umbros. Nu mai ţin minte ce copac era, dar am senzaţia vagă că era un stejar.  Acolo ne aştepta o masă pe care se puneau zilnic o ladă cu marmeladă şi un fel de lighean cu multe felii de pâine neagră.  Lucrul bun era faptul că puteam mânca atât cât doream. Nu era nici o restricţie. Mai alergam, ne mai jucam, mai mâncam o felie de marmeladă pe care mereu ne-o dădea doamna. Beam apă dintr-o găleată lângă care se afla o singură cană. Dacă era vreme ploioasă, toate se petreceau în sală unde jucam la infinit un joc ce se intitula „Omul negru” .  Mergeam la grădiniţă mai mult pentru pâinea cu marmeladă, dar şi pentru că începuse să-mi placă. Ce am reţinut eu din toată prezenţa mea la grădiniţă? Joacă  în neştire, pâine şi marmeladă la discreţie şi multă, multă socializare. Trebuie să recunosc faptul că atunci când am mers în clasa întâi, grădiniţa m-a ajutat să mă integrez uşor şi să comunic.  Am avut ca învăţător pe domnul Mihai Niculescu. Îi datorez înţelegerea matematicii.  Zilnic ne întreba ce am mâncat. La şedinţele cu părinţii insista  ca fiecare să-şi hrănească bine copiii. Făceam dese drumeţii până acasă la el, la Runcu. Avea stupi şi ne oferea miere de albine. Deseori venea cu geanta plină de mere, câte unul pentru fiecare elev. Nu erau puţine situaţiile în care ne trimitea pe câte doi-trei  să-i aducem ceva de acasă. Mergeam cu bucurie fiindcă ştiam că doamna Niculescu ne va servi cu miere şi cu prăjituri. La gimnaziu, de la doamna Maria Georgescu  am asimilat normele gramaticii şi cum să ne alcătuim propriul dicţionar. Cu profesorul de matematică, domnul Ghiţă Postolache, lucrasem în totalitate două culegeri: Olivotto şi Muşat. Am mai povestit de ce am ales Liceul din Vidra şi o spun mereu că a fost o alegere fericită. Întâlnirea cu profesorii Alexandru Ungureanu (matematică), Vasile Lefter (română), Mihai Ionaşcu (fizică), Ene Simion (psihologie) şi Ion Soare (educaţie fizică) mi-au fost capitale pentru devenirea mea ulterioară: profesor de matematică şi fizică, capacităţi de interpretare a unui text literar, disciplina lecturii, tehnicile creaţiei, aplecare spre disciplinele auxiliare şi rolul mişcării în păstrarea sănătăţii corpului.

2.pirit puternic şi înalt, călătoriţi în lumea matematicii, literaturii etc., deschizând perspective incitante în lumea epigramei. Vorbiţi-ne despre activitatea didactică, literară şi jurnalistică.
– Timp de 47 de ani am predat matematică şi fizică. Şi asta numai în Hăneşti şi numai elevilor de gimnaziu. Scopul meu principal a fost să umanizez matematica şi să o scot din starea de mare sperietoare. Am publicat în „Tribuna învăţământului” un articol,  în care mi-am prezentat ideile, intitulat „ 2 + 2 = 3,99… sau despre umanizarea matematicii”. Inspectorul de matematică de atunci, distinsul profesor Viţelaru (Dumnezeu să-l odihnească!), m-a cam apostrofat.  Nu m-am supărat. Dânsul gândea matematic… AICI, cel mult… ACOLO, pe când eu tânjeam după un univers al meu… DINCOLO. În acest plan al lui DINCOLO, orice ecuaţie devine poezie, iar rezolvarea constă în găsirea soluţiei care nu este decât un anumit univers. Eminescu este un exemplu exceptional de umanizare a matematicii prin celabra sa “ecuaţiune universală”. O soluţie interesantă a acestei “ecuaţiuni” a dat-o Mina-Maria Rusu încă de prin 2000-2001, dacă nu mă înşel. Umanizarea matematicii se face  bazându-te pe trei piloni mari: motivaţia, antrenamentul şi încrederea în sine. Trei aspect esenţiale pe care nu le poate dezvolta la elevi  decât profesorul şi familia. În ceea ce priveşte activitatea literară, ea şi-a urmat etapele adecvate vârstei, aspecte pe care le-am mai spus: etapa compunerilor din gimnaziu, cînd am luat şi un premiu la Focşani; etapa poeziei din liceu sub înrâurirea dumneavoastră, cu debut într-un ziar judeţean; etapa prozei din facultate, impulsionat de Vasile Andru, cu debut în “Flacăra” şi etapa genurilor amestecate care se suprapune cu profesoratul, debut cu eseu în SLAST. A urmat o perioadă de intense preocupări jurnalistice la “Actualitatea botoşăneană” a lui Vasile Timofciuc, “Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi” al lui Ioan Rotundu, “Viaţa Botoşanilor” a lui Traian Apetrei sau “Atitudinea” lui Florentin Florescu. În primii mei ani ca botoşănean participam duminica la cenaclurile conduse de Dumitru Ţiganiuc şi Mihai Lău.

3.În primul rând, urmând matematica, aţi trădat chemarea filologică, la care aţi revenit mai târziu.
– Eu cred că nu am trădat nimic.  Cunosc mulţi matematicieni care au avut/au chemare filologică. Şi vă explic de ce e posibil.  A existat un filosof care a mai fost şi romancier, şi jurnalist, şi eseist, şi ce mai vreţi, dar şi  profesor care a murit recent, în 2020, la vârsta de 90 de ani, vârstă la care nu-l putem acuza de lipsă de experienţă. Se numeşte George Steiner şi-şi punea următoarea întrebare: „Dacă scriitorii şi artiştii sunt creatori, iar oamenii de ştiinţă inventatori, cărora trebuie să le acordăm importanţă?”  Ambilor, fiindcă există o zonă de interferenţă în care un creator e şi inventator şi invers. Şi dacă vreţi un exemplu de la noi, acesta este Solomon Marcus.

4.După absolvirea matematicii, aţi trădat din nou. Aţi ales Botoşaniul ca loc de muncă şi nu Popeştii cu strugurii lui parfumaţi. A fost de vină vreo Dulcinee?
– Nu numai că nu am ales Popeştiul, un loc aşezat în triunghiul cultural dat de Duiliu Zamfirescu, Vlahuţă şi „lira de argint” Sihleanu, dar nu am putut lua nici un post din Vrancea, fiindcă nu erau atunci, în 1975, pe o listă cu posturi vacante. Am ales  Hăneştii Botoşanilor fiindcă aveam mulţi prieteni colegi din judeţ, unul dintre ei fiind scriitorul Al. D. Funduianu. Îmi amintesc faptul că atunci, după ce am ales Hăneştiul, cineva m-a întrebat exact aşa: „Şi acum ce faci?”. I-am răspuns categoric: „Mă duc la post şi rămân acolo!” Şi azi sunt cetăţean statornic al „plaiului eminesc”. Culmea, ajuns în Hăneşti am dat de alţi vrânceni: inginera Cornelia  Moldovan din Tulnici, fiica preotului Ţibrea, şi inginerul piscicol Hanganu, din Focşani. Într-un sat alăturat, Zahoreni, era o profesoară din Păuneşti.  În alt sat alăturat, la Dobârceni era profesorul Găman din Câmpuri, pe când la Dângeni  preda profesorul Paul Neagu din Focşani. Vă daţi seama ce „invazie” de vrânceni pe o suprafaţă atât de mică? Dacă mă gândesc bine, şi Culiţă Ioan Uşurelu a predat prin Botoşani un timp. Nu a fost nicio Dulcinee. Aşa a fost să fie. Soţia, hăneşteancă get-beget,  este licenţiată în studii juridice, este profesor de educaţie antreprenorială, însă activează de mulţi ani ca bibliotecară în Hăneşti.

5.Vorbeaţi într-o cronică recentă, citându-l pe academicianul Cotea din Vidra, de necesitatea unei propulsări în viaţă, urmate de o blagoslovire. Aţi beneficiat de ele sau aţi răzbătut prin forţe proprii?
– Nu l-am citat întâmplător. În primul rând fiindcă era din Vidra, iar în al doilea rând, oenolog renumit fiind, a fost şi un umanist remarcabil. Este recunoscut ca un om care accepta întotdeauna calitatea de mentor pe care o făcea cu o plăcere nedisimulată.  A ştiut să împletească învăţătura cu vinul în formele lor sublime. Eu cred că a primit din spiritul locului naşterii. Cine a trăit un timp în Vidra, cum am făcut-o eu şi cum aţi făcut-o şi dumneavoastră, nu a avut  cum să nu se încarce de energia pozitivă pe care o dă cu asupra de măsură acest loc. Popeştiul nu mi-a dat atâta energie cât mi-a dat Vidra în cei patru ani de liceu.  O energie  care m-a ajutat să mă descurc prin propriile forţe atunci când am fost desantat, prin repartizare, în Hăneşti.  Cu timpul aveam să constat că şi acest topos al Hăneştiului are o formă de energie pe care o repartizează în oamenii săi. Să nu uităm, ca să dau doar un exemplu, că această comună a dat doi  mari actori ţării: Teofil Vâlcu şi Constantin Cojocaru. Cu cât înaintam în vârstă, simţeam din ce în ce mai mult nevoia energiei date de locul naşterii. Aceste energii au fost un fel de blagoslovire.  O altă formă de blagoslovire a venit dinspre sentimentul iubirii. Şi nu e vorba aici despre latura carnală ci de cea pe care a teoretizat-o Spinoza pe care o redau cu cuvintele mele: cel care iubeşte se va chinui neapărat să aibă prezente şi să păstreze lucrurile pe care le iubeşte. Locurile prin care am trecut, profesorii mei, elevii pe care i-am avut, Eminescu, prietenii, colegii, cărţile, anumite întâmplări chiar şi neplăcute etc., au un loc foarte cald în sufletul meu. De aceea în interviurile care mi-au fost luate m-am referit permanent la aceste repere. 

6.Sunteţi un om pasionat de cunoaştere. În paralel cu munca publicistică, aţi editat mai multe volume de beletristică, dar şi cărţi de filozofie a culturii. Relevaţi în sinteză plusul de interpretare pe care l-aţi oferit cititorului avizat.
– Mai întâi să fac o enumerare a cărţilor scrise de mine: „Logica lui Masajust” (satire şi epigrame, 1996), „Antigeometria tristeţii” (poezii, 2001), „Aici… Acolo… Dincolo” (eseu despre antigeometrie, 2002), „Ierbarul cu… arici” (eseu despre antimanagement, 2003), „Clopotul lui Gauss (poezii, 2012), „Chipul efemerului” (publicistică, 2008),  „Idei la firul ierbii” (eseuri, comentarii, 2008), „Viaţa în interval” (eseuri, 2012),  „Ideea ca obsesie” (dialoguri, 2015), „Buzunarul cu idei” (recenzii, comentarii, cronici, 2017), „Lecturi post restant” (recenzii, comentarii, cronici, 2020) şi „Printre dicţionare” (recenzii, cronici despre dicţionare, 2022). Îmi cereţi un plus de interpretare. Publicistica o scriu cantonându-mă în interval. Oricare două domenii  au o zonă de suprapunere în care ceva nu este clar. Este o zonă în aparentă conservare dinspre care te aştepţi la orice. Matematicienii îi spun „A intersectat cu B”, geopoliticienii îi spun „zonă transfrontalieră”, sociologii îi spun „zonă gri”, fizicienii o numesc „zonă de interferenţă”, pe când scriitorul Bujor Nedelcovici o percepe ca „interval”. Aici trebuie să stea publicistul, pentru că a sta în interval înseamnă a sta la pândă. O dezvoltare pe larg se poate găsi în cartea „Aici… Acolo… Dincolo” în care echivalez intervalul cu „Acolo”.  Pentru poezie, şi am două cărţi publicate, ies din interval („Acolo”) şi trec „Dincolo”. Dar o fac doar când simt o „înghiontire” pe care ţi-o dă doar divinitatea.  Eseul, cronica, recenzia etc. au apărut mai târziu ca o consecinţă a acumulărilor făcute.

7.V-a fost greu în perioada în care aţi fost redactor-şef la „Luceafărul”?
– Nu mi-a fost greu fiindcă directorul acestei reviste, domnul Ion Istrate, mi-a dat mână liberă. Aveam experienţa presei, doar că aici domina creaţia literară. Încă de la început mi-am impus să asigur o deschidere totală a revistei, deschidere care este prezentă şi azi, după plecarea mea din redacţie. Am impus rubrici noi, rubrici care sunt şi azi.  Am căutat să evit egoismul  dincolo de  o anumită măsură acceptabilă, nu am impus un spirit păgubos de gaşcă.  Să nu uităm că „Luceafărul”  a fost şi este o revistă care şi-a pus pe frontispiciu apărarea spiritului eminescian  şi  pe Eminescu de săgeţile pline cu otravă ce vin dinspre grupul delatorilor. Dumneavoastră ştiţi că eu sunt un mare iubitor al satului românesc şi credinţa mea este  că satul românesc se va salva  prin cultură şi nu prin ideile nivelatoare ale postmodernismului. Reiau aici un punct de vedere pe care îl tot puneam mai marilor din cultură:”Se mai ocupă cineva de cultura sătească înţeleasă ca proces, de cultura satului ca rezultat al relaţiilor dintre individ, natură şi societate? Cine mai valorizează pe bune şi nu pe o fişă a postului, bifată prin oraş şi nu acolo în clisa uliţei, cultura ca produs al activităţii şi creativităţii ţăranului? Se întreabă cineva dacă satul de azi este un mediu în care se manifestă personalitatea?” Nu, deloc nu mi-a fost greu!  Deşi nu mai sunt în redacţie, o citesc  şi sunt bucuros că respectă programul începuturilor sale. 

8.Din informaţiile noastre, scrieţi concomitent la trei publicaţii botoşănene, fără să fiţi remunerat. Nu e prea mare efortul?
– Niciun efort nu e prea mare când o faci cu plăcere. O fac din respect pentru redactorii şefi ai acestor publicaţii, oameni de cultură deosebiţi cu care m-am intersectat adesea  pe acest tărâm botoşănean. La „Actualitatea Botoşăneană”, condusă de Vasile Timofciuc, membru UZPR, public cronică literară (am depăşit 100 de cronici) şi susţin rubrica „Degustătorul de texte” (ajunsă la numărul 221). La „Ştiri BT” susţin rubrica „Loc de dat cu… epigrama” (ajunsă la numărul 222). Rubrica debutează cu câte o cronică la cărţile epigramiştilor din toată ţara, la cărţile despre umor sau filosofia umorului unde, deja, am trecut de 200 de cronici. Mulţumesc aici Florentinei Toniţă, redactorul-şef  de atunci, o poetă pursânge, care mi-a înlesnit apariţia rubricii. La „Botoşami24.ro” prezint „Momentul de cultură” ajuns deja la  aproape 100 de numere. Redactorul-şef este Tudor Cărare, un jurnalist remarcabil, cu care am convenit că  rubrica va fi una de crestomaţie   din presa culturală românească cu referiri la Eminescu şi alţi botoşăneni.

9.Credem că la ora actuală sunteţi un promotor al epigramei. De unde vine această pasiune rară?
Pasiunea pentru epigramă a apărut în liceu. Am publicat câteva în ziarul „Milcovul”, aspect pe care l-aţi observat şi dumneavoastră  când îmi eraţi profesor, şi ca urmare mi-aţi dat un loc în redacţia  gazetei  liceului, „Zacherlina”. De fapt, ca să fiu corect, trimisesem  o epigramă la „Urzica” unde mi s-a dat un răspuns negativ. Aţi văzut acest răspuns, m-aţi chemat şi mi-aţi spus exact aşa: „De ce nu mi-ai arătat-o şi mie, poate mai îndreptam ceva!” N-am mai continuat cu epigrama nici în liceu, nici în facultate. Îmi amintesc perfect primele două epigrame publicate de cum am păşit pe plaiul botoşănean. Era  prin 1976 – 1977. Veneam de la Iaşi spre Hăneşti  şi pe placa de la intrarea în comuna Româneşti era scris cu „î” din „i”. Am trimis-o la „Clopotul” şi au publicat-o: „Româneşti e o comună, / Spun chiar cei mai reticenţi, / Corigentă la română / Şi edilii repetenţi.”  Altădată, într-un magazin din satul  Manoleasa,   văd cărţi expuse la vânzare printre borcane de bulion, sticle de ulei şi conserve, cum se întâmpla în comunism.  S-a publicat şi aceasta: „Într-un colţ pe raftul stâng, / Pe-un borcan de bulion, / Împăcaţi mâna îşi strâng / Caragiale şi Caion.”. Nu sunt perfecte, dar sunt primele.  Au urmat şi altele în ziarul judeţean, apoi  în „Viaţa” lui Traian Apetrei, în „Actualitatea botoşăneană” unde aveam rubrica intitulată „Cu epigrama prin Botoşani”. Mai târziu, împreună cu Vasile Timofciuc şi Traian Calancea, am înfiinţat ziarul de umor „Muritorul de Botoşani” unde am transferat rubrica. Păcat că  din această publicaţie de umor nu au apărut decât 50 de numere. Multe dintre ele se găsesc în volumul meu „Logica lui Masajust”. În ceea ce priveşte calitatea de promotor al epigramei, pe care mi-o atribuiţi prin întrebare, e mult spus. Fac şi eu ce pot prin rubrica  „Loc de dat cu… epigrama”. 

10.Speraţi ca prin activitatea complexă pe care o desfăşuraţi să amelioraţi şi să înălţaţi condiţia umană?
– Acesta este şi scopul principal al creaţiei. Dar ce construieşte creaţia, vin politicienii şi strică tot. . Dacă ar fi să  realizez o statuie cu titlul „Politicianul”, în esenţă ar avea chipul diavolului, la care aş mai adăuga sau scoate ceva, dar nu prea mult. O statuie a lui Lucifer există deja în parcul „Retiro” din Madrid. Nu am văzut-o, am citit undeva.  Dar cum mulţi români sunt prin Spania, ar putea confirma cineva.

11.Ca scriitor şi publicist, credeţi că va reveni în rândul generaţiei tinere plăcerea lecturii?
– Sunt profesor, predau fără întrerupere de 47 de ani şi pot confirma că motivaţia pentru lectură a copiilor pare mai scăzută de la an la an. Ei  stau mai mult timp pe internet, pe telefoane, tablete sau calculatoare şi mai puţin citind dintr-o carte. Dar, oricât de pesimist am privi  lucrurile, nu putem renunţa la ideea că părinţii şi noi, cadrele didactice,  suntem adulţii care pot modela interesul copiilor pentru lectură. Chiar dacă sunt de matematică, conduc un cenaclu literar cu nume eminescian, “Luceafărul”. Avem activităţi de creaţie şi de lectură.  An de an participăm la Botoşani, la “Zilele Eminescu”. Mereu le spun elevilor mei şi părinţilor că deşi există posibilitatea obţinerii unor foloase reale de pe urma internetului şi televiziunii, folosirea nejudicioasă a lor  s-ar putea să  le aducă prejudicii. Excesiva vizionare TV şi timpul mare afectat navigării  pe internet duc la un declin al abilităţii de a citi.  Asta e clar.

12.V-aţi gândit vreodată să vă implicaţi într-un mare proiect Eminescu? Peste ani s-ar putea să fie prea târziu.
– În 1977, constatând că nu există un monument al „Mioriţei”, cu ajutorul ziarului „Scânteia tineretului”  am realizat un sondaj cu două întrebări: 1. Unde ar trebui să se  realizeze un mare complex statuar cu tema „Mioriţa”? 2. Cum ar trebui să arate acest monument? Am dat adresa din Hăneşti şi am primit sute de scrisori. La prima întrebare, pe primul loc s-a situat Soveja, pe al doilea loc  punctul de intersecţie al celor trei mari provincii româneşti, iar pe al treilea loc s-a situat Focşaniul. Vă daţi seama că la a doua întrebare am primit cele mai fanteziste propuneri, dar să ţinem cont că dintre  cei care au răspuns, foarte mulţi nu erau specialişti în domeniu.  Am publicat rezultatele în presa centrală de atunci şi… nici un ecou. A fost un vis  al meu, ca multe altele neîmplinite. Trecând la Eminescu, îmi amintesc un vis de-al dumneavoastră, domnule Vasile Lefter: „într-o bună zi  poeziile eminesciene vor fi scrise în uriaşe cărţi de bronz expuse în pieţele publice, astfel încât fiecare român să vibreze cotidian la muzica celestă a versului cu miros de tei”. A fost un vis şi poate că încă îl mai aveţi.  În ceea ce mă priveşte, un proiect mare Eminescu l-aş vedea astfel: O alee cu următorilor scriitori în mărime naturală – Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu, Blandiana şi Grigore Vieru, nu la distanţă mare unul de altul, ba chiar foarte apropiaţi. Cum îl explic?   Dacă Eminescu a ales cuvintele frumoase ale vocabularului românesc, a venit Arghezi şi a “iscat frumuseţi şi versuri noi” din cele urâte.  Nemaiavând  ce lua, Nichita Stănescu  a valorificat necuvintele, ca mai apoi Ana Blandiana să le ia pe toate şi să le ancoreze în temporalitate. Linia poetică românească  a fost completată de Grigore Vieru care a sublimat sentimentul patriotic. Eminescu ar privi în sus, spre cer. Arghezi ar privi în jos.  Nichita ar privi în faţă. Ana Blandiana ar privi spre toţi trei. Grigore Vieru, cu braţele deschis ar da să-i cuprindă. Visez, nu? În rest, ce fac eu prin rubricile mele, prin activităţile la cenaclu, sunt proiectele mele de o viaţă dedicate poetului national.

13.Propuneţi zece poezii eminesciene, care nu ar trebui să lipsească din manualele şcolare şi motivaţi-vă selecţia.
– Înţeleg că cele zece poezii ar trebui să facă faţă unui demers didactic. Nu e uşor pentru mine, profesor  ce aparţin altei arii curriculare decât cea a comunicării. După mine, repet, din punctul meu de vedere, elevii ar trebui  să le studieze  în următoarea ordine: 1. „Singurătate” – cam cum ar arăta o incintă ca mediu al eului liric şi ce elemente componente ale  incintei ar converge în atmosfera poeziei; 2. „Anii străinătăţii” – pentru a pune în evidenţă „dorul nemărginit” ce ar conduce  şi spre o dezbatere care vizează plecare românilor în afara graniţelor. Tot aici s-ar putea  aborda şi tema existenţei; 3.  „Întunericul şi poetul” – aici e de apreciat şi discutat răspunsurile date de Eminescu la provocările întunericului. Merită reţinute două versuri: „Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele / Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele?”; 4. „Doina” – prin care se poate pune în evidenţă patriotismul lui Eminescu, dar şi faptul că nu este antisemit. Lăsăm că noţiunea de antisemitism a apărut abia în  1879 în Germania, ca să nu mai vorbim că dacă pe o hartă am face trasee directe  cu toposurile din poezie ( „Din Hotin, pân`la mare…”; „Din Boian la Vatra Dornii…”; „Din Sătmar pân`la Săcele…”; „De la Turnu-n Dorohoi…”), după cum ne îndeamnă istoricul Ioan-Aurel Pop,  ar acoperi întreaga  ţară din hotare în hotare şi putem găsi conotaţii geografice în sensul că Eminescu se referea la România întreagă, visată de generaţia noastră romantică; 5. „Luceafărul”, dar predat concomitent cu „O scrisoare pierdută”. Eminescu şi-a publicat capodopera în 1883, Caragiale, pe a lui, în 1884. Acesta e momentul în care cei doi şi-au demonstrat incompatibilitatea (după N. Breban)  sau complementaritatea (după Pavel Şuşară), perioada 1833-1844 fiind a separării dintre două lumi. Rămâne cea a lui Caragiale (temporală, frivolă şi perisabilă) şi se intră în cea eminesciană (atemporală, rece şi incoruptibilă). Vorbele nu sunt ale mele, sunt ale lui Pavel Şuşară; 6. „Rugăciune” – pentru a demonstra apartenenţa fără  abatere a lui Eminescu la ortodoxism, deşi el ştia în amănunte şi celelalte credinţe;  7. „Memento mori” –  pentru revelaţia vizibilului; 8. „De-aş avea…” – debutul în „Familia” ca pretext de a face istorie literară; 9. „Strigoii” – ca motivaţie a lui George Enescu de a o transpune în muzică; 10. „Glossa” – pretabilă la înţelesuri universale.

14.Cum credeţi că în zilele noastre familia poate fi un ferment în munca de cercetare a fenomenului literar?
Cu această întrebare intrăm, după părerea mea, pe terenul psihologiei familiei. Aici este vorba despre caracteristicile personale ale membrilor familiei, cu precădere ale soţului sau soţiei, după caz. În ceea ce mă priveşte, am avut permanent sprijinul soţiei. Mi-au fost înţelese preocupările literare,  eu având şi avantajul că soţia este bibliotecară.