Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.5 (149), Mai 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

TREZEȘTE-TE NAȚIE !

Prin limba slavonă sau greacă au intrat în literatura poporană de la noi cărțile fundamentale bisericești

Primit pentru publicare: 16 Mai 2021
Autor:  Alexandru Florin ȚENE, președintele național al Ligii Scriitorilor Români, membru al UZPR
Publicat: 17 Mai 2021
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Prin limba slavonă sau greacă au intrat în literatura poporană de la noi cărțile fundamentale bisericești

  Tradițiile creștine și obiceiurile apocrife din cadrul literaturii poporane apare pe teritoriul carpato-danubiano-pontic după traducerile principalelor cărți, chiar fundamentale, ale cultelor în ținuturile din nordul țării, mai precis  în zona Maramureșului. În cadrul literaturii poporane a  literaturi noastre vechie  pătrunde  din limba slavă și greacă, răspândindu-se pe tot parcursul veacurilor al XVII-lea și XVIII-lea în copii manuscripte, care sunt tipărite, apoi,  la sfârșitul secolului XVIII-lea  și apoi în secolul XIX-lea, când acțiunea de promovarea culturii prin curentul ardelean, impunea publicarea cărților agreate de popor.

Era perioada când în Europa  se publicau operele scriitorilor lui Dante Alighieri (1265 – 1321), F. Rabelais (1494(?) – 1553), M. de Cervantes (1547 – 1616), Goethe (1749 – 1832), O. de Balzac (1799 – 1850) etc. Exista în rândul intelectualității europene, dar și în rândul clericilor transilvăneni Interesul pentru Antichitate caracterizează întreaga istorie a omenirii pe parcursul veacurilor până în prezent. Însă se urmăresc anumite perioade în cultură, științele politice, istorie etc., în care acesta se impune mai pregnant, devenind o trăsătură predominantă. În literatură, acesta este secolul al XVII-lea, atunci când arta antică este considerată valoare estetică absolută, atemporală. Imitarea anticilor, ca idee dominantă, a fost prezentă și în a II-a jumătate al secolului al XVI-lea în activitatea „Pleiadei”, cu toate că încă nu era reglementată rațional, nu se supunea anumitor reguli și se apela la aceste izvoare la libera dorință și interpretare. Clasicismul din secolul al XVII-lea s-a inspirat din literatura antică, mai ales din perioada atică, adică, clasică, secolele V – IV î. Cr., inclusiv din „secolul de aur” al Atenei, care a coincis cu epoca de domnie a lui Pericle și care a lăsat ca moștenire posterității filosofia lui Socrate și pe cea a lui Platon, proza lui Herodot și a lui Xenofon, arta oratorică a lui Demostene, comediile lui Aristofan și tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide. De asemenea, s-a inspirat și din perioada „clasică” în literatura Romei antice, sfârșitul secolului II î. Cr. – începutul secolului I d. Cr., inclusiv din ”secolul de aur” al poeziei din timpul principatului lui Octavian August, când au creat Vergiliu, Horațiu și Ovidiu. Pornind de la imitația anticilor, clasicismul a promovat o artă în centrul căreia se află omul rațiunii și al armoniei, statornic în opiniile sale, o artă cu un înalt scop moral, poziționând individul ca parte componentă a comunității, când interesele colectivului, ale statului, sunt superioare 27 celor personale. După modelul tragediei antice, și cea clasicistă a urmărit, în primul rând, un scop educativ: educarea cetățeanului. Din Antichitate, în special din mituri, s-au preluat linii de subiect, personaje, valori (printre care și raționalismul), caracterul moralizator, tendința spre echilibru, genuri și specii literare. Cu toate acestea, clasicismul nu propune o literatură epigonică, deoarece aceste linii de subiect, valori etc. sunt plasate într-un context nou, cel al secolului al XVII-lea, cu accente de referință noi, și sunt adresate unui public cu un bagaj de cunoștințe și experiență de viață diferite de cele antice. În felul acesta, chiar dacă s-a inspirat atât de mult din Antichitate, clasicismul a creat opere de înaltă calitate și de incontestabilă valoare artistică.

În timp ce în cadrul literaturii noastre vechi, pătrunde  din limba slavă sau greacă  manuscripte cu literatură de imaginație în Europa, epoca de înflorire a clasicismului este considerat, în primul rând, secolul al XVII-lea. Însă elemente ale acestui stil în artă s-au format mai devreme, în perioada Renașterii, atunci când, după un timp îndelungat de dominație a tematicii religioase ce caracterizează arta și cultura medievală, renaște interesul pentru cele din Antichitate. Ca teorie, principiile clasicismului descind din comentariile și dezvoltările renascentiste ale ideilor, expuse în Poetica lui Aristotel și cea a lui Horațiu. La nivel de experiență artistică nemijlocită, acestea se desprind din practica teatrului italian din secolul al XVI-lea. 

Literatura apocrifă de la noi și cea poporană a deschis sufletului românesc din acea perioadă o largă perspectivă spre spațiul miraculosului magic și creștin, spre lumina ferică a orientului, cum au fost legendele pioase, despre Iisus și Maria, copilăria Mântuitorului în cadrul patriarhal al vieții de sat, despre lampa fermecată a lui Aladin cu lumea plină de califi și viziri, de haremuri și cadâne. Se observă că literatura poporană de la noi a fost, la început, „invadată” de cultura bogată venind dinspre lumea Asiei Mici și mai târziu, prin generația pașoptistă,  dinspre Franța și Europa.

Cel dintâi roman al literaturii noastre Alexandria, deși prin origine  este bizantină, totuși ne-a venit din Occident, unde marile cuceritor macedonean a fost preformat, după concepția cavalerismului medieval. În literaturile europene romanul oriental a intrat și prin Spania, unde fusese adus de arabi.