Primit pentru publicare: 11 ian.2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul(Bt)
Publicat: 11 ian.2016

 

I.L. Caragiale –Constantin A. Ionescu (Caion), apărătorul reclamantui Delavrancea, tătă a Celliei – prietena lui Caragiale de când avea 20 de ani îl asistă și când își dă sufletul. De la penal la procesul literar – unii uită literatura. Moment reluat după scurgerea unui veac, la lansarea volumului enciclopedic “Trăim o singură dată -_Jurnal, 2004-2014” de Mircea Radu Iacoban, Editura Junimea, 2015

      “ Pentru nimic  în lume n-aș părăsi acest loc de viață străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile care conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide și bănuitoare, aceiași jurați care pierd intențioat procese sau achită pe nedrept. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat și atâta tot. aerul de aicea îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și nu am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul vieții devin de compătimit”, astfel îi scria Caragiale (13 fefruarie-9 iunie 1912) din Berlin  bunului său prieten Alexandru Vahuță, autoexplicându-se.

Procesul I.L. Caragiale-Caion. Apărător a lui Caragiale-Delavrancea

Unul dintre momentele-i triste care i-au întunecat viața marelui dramaturg a fost cel în care a trebuit să meargă în instanțele judecătorești românești să-și apere reputația de creator literar original în procesul penal intentat lui Caion.

Constantin A. Ionescu, zis Caion (1882-1918) era prim redactor la Revista literară, condusă de Th. M. Stoenescu și, gelos pe reputația literară a lui Caragiale și-a  pus în gând să-l defăimeze printr-o acuzație de plagiat. Astfel, la 30 noiembrie 1901 în paginile revistei la care lucra, numărul 16,  publică un articol, semnat Caion, în care afirmă că drama Năpasta a fost plagiată după o lucrare  a unui autor ungur, Kemeny Istvan, intitulată Nenorocul care ar fi fost tradusă în românește de Alexandru Bogdan în 1848, la Brașov. Un jurnalist și poet minor, discipol a lui Alexandru Macedonski (14 martie 1854-24 noiembrie 1920) și militant francofil, oponent al tradiționalismului, opera sa a avut un impact mic în literatura română, deși a fost fondatorul mai multor reviste, cea mai apreciată  Românul literar.

Cel care în martie 1875 fusese arestat la Craiova, acuzat de defăimarea primului-ministri Lascar Catargi și stătuse trei luni în închisoarea Văcărești, cel care va purta polemici nu doar poetice  cu Alecsandri sau Mihai Eminescu, publică în februarie 1895 volumul de poezii Excelsor – dedicat lui Grigore M. Sturdza – ironizat astfel de I.L. Caragiale în Moftul român: “Primim la redacție un volum de versuri cu un titlu, deși savant și exodic, dar îndestul de popular. E vorba de „Excelsor, poesii de d-nul Alexandru Macedonski”… Avem mai întâi prologul. În mijlocul unor talazuri negre, sub un cer acoperit cu nori negri, stă în lanțuri, pe o stîncă neagră, sub călcăiul unui demon mai negru ca toate, o umbră albă – e geniul civilizației sub călcâiul Răului. Muzica este lugubră – o dezvoltare de acordeon disonantă, în care domină nota sfâșietoare a unor dureri haotice și care urmărește gâfâind o rezolvare depărtată într-un acord perfect.

Deodată o rază luminoasă – o minune a electricității – sparge tavanul scenei și se oprește deasupra interesantului grup a celor două genii. La atingerea luminii lanțurile captivului se sfarămă, demonul negru rămâne trăsnit, iar geniul alb se ricică triumfător: tulli la orchestră, acordul atât de mult așteptat izbucnește, și apoi, fără pauză, imnul secular de biruință al libertății! Excelsor!

Ni se desfășoară apoi în cinci acte – cam lungi, ce e drept – reprezentarea alegorică a triumfurilor, încet-încet, veac cu veac, câștigate de geniul luminii: abolirea sclaviei, aplicările electricității la fabricațiunea ciorapilor și la telegrafia submarină, străpungerea Gothardului și Suezului și, în sfârșit, fraternizarea puterilor garantate sub bagheta miraculoasă a zeiței Pax-Concordia. Excelsor!

A! Dar uitasem… Excelsor… acesta este titlul noului volum de versuri a d-lui A. Macedonski, volum neprețuit, care nu poară nici pe copertă, nici în corp, enunțarea prețului de librărie – modestie deplacee zic unii, convingere ligitimă, zicem noi”.

Suficient ca scoțând ziarul Forța morală la 28 octombrie 1901, un ziar cu o durată de 15 numere, până la 17 februarie 1902,  unde Macedonski își publica câte o poezie, dar a pus în pagină și un articol, semnat Luciliu, susținând și sprijinând ce avea să facă în  decembrie Constantin Al. Ionescu-Caion în acuzația împotriva lui I. L. Caragiale că ar fi plagiat Năpasta, pe închipuitul autor maghiar Kemeny, orbit de resentimentele care i le purta celui care deseori  în Moftul român îl satirizase, fără a realiza și vedea impostura din ceea ce publica în Revista literară Caion împotriva aceluiaș.

„Un frizer-poet și o damă care trebuie să se scarpine-n cap” era articolul semnat și publicat de I L Caragiale, un comentariu satiric, răspuns la altul „Domnule Caragiale” publicat în Revista literară care îl acuza că a plagiat-teatru de Alexandru Bogdan la Brașov în 1834. Ulterior, același Caion publică alt articol „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”, prezenta rezumatul piesei maghiare.

Un alt articol publicat la 10 decembrie, în aceeași revistă, spune că doar titlul piesei este schimbat, „restul  este furat pe de-a-ntregul” are darul a-l scoate pe Caragiale din sărite, și îl determină să se adreseze justiției. Mai ales că acuzatorul, Caion, detalia  presa, pune alături de textul dramei Năpasta, așa-zisul text plagiat, care semna întru-totul cu origialul, invocat.

Dramaturgul îi scrie prietenului său Barbu Delavrancea, renumit avocat, și-l solicită să-l apere în procesul de calomnie, intentat lui Caion. „Dragă Barbule (…) Nu știu dacă ai citit al doilea articol care arată o îndrăzneală fără pereche în jurnalistica românească. Dar să vedem ce vor face când vor trebui să răspundă de faptele lor. Mă stăpâneam, însă nu mai merge, e prea-prea,  ca să nu zic foarte-foarte,  așa cum trebuie să fie cu acești neciopliți scribuleți. Cu dragoste de frate, Iancu”.

De aici deschiderea procesului.  Curtea de jurați IIfov, unde Caragiale depune plângerea pentru „defăimare și calomnie”, este prezidată de G. Flaișilean, la apelul nominal fiind prezent  Constantin Al. Ionescu-Caion, ajutat de avocații Oteteleșteanu, Mitescu, Ionescu, Bădeanu, Șonțu și Moldoveanu. Caragiale este asistat de Barbu Delavrancea, Panu și  Grădișteanu.

La prima înfățișare, care are loc pe data de 2 martie 1902, Constantin Al. Ionescu –Caion recunoaște că nu există nici o dramă Nenorocul și nici un autor Kemeny Istvan, însă afirmă că drama Năpasta ar fi fost copiată după o dramă a lui Leon Tolstoi, numită Puterea Întunecimei și, drept probă,  lasă la dosarul cauzei un exemplar al ei în limba franceză.

Până la urmă se dovedește că nici această acuzație nu-i întemeiată, că este tot o fabulație a lui Caion.

La al doilea și ultimul termen de judecată din 11 martie 1902 inculpatul prezintă un certificat medical, cu intenția de a avea motive de atac a deciziei, dacă procesul se judecă în lipsa lui.

La recurs, Caragiale este reprezentat de Barbu Delavrancea, iar Caion de avocații G. Danielopolu, N. Mitescu, M. Bârleanu și I. Tanoviceanu.

„…Avocat al cauzelor pierdute din capul locului pentru toată lumea – nu și pentru Caragiale și multă altă lume bună – Delavrancea era căutat în disperare de cel învins de slăbiciunea omenească, de cel care vedea în el pe unicul salvator. Și mai întotdeauna Delavrancea a salvat! Marele orator  reușea cu cheia minunatului său cuvânt, care „insinua, răscolea, cucerea”, să deschidă porțile zăvorâte  ale inimilor juraților, să pătrundă în sufletul lor gonind răceala, indiferența, revolta și aducând milă, înțelegere, înțelepciunea  și blândețea omenească: majoritatea de natură penală, cum au fost cele cunoscute sub denumirea „Crima din strada Soarelui” 1888, procesul Brădeanu-Popescu (1893), acuzați pentru ofensa adusă coroanei, procesul pasional al Ogăi Lățescu- Sabechi (1896), procesul duelului Nicolae Filipescu-Lahovari (1898), cel al arhitectului Ion Socolescu, 1903,  cunoscut și cu denumirea de Inocent”.

După cum s-a spus, Delavrancea era renumit pentru pledoariile sale și abilitatea cu care reușea să dramatizeze orice cauză, aducea și interpreta cu meticulozitate  probele în apărarea clientului său.

Ca și mai sus, în procesul Caragiale-Caion presa a apreciat că „a pledat pentru dramaturg nu numai marele avocat și om de cultură, ci și criticul literar, prietenul și admiratorul lui Caragiale”, el evidențiind „portretul moral și artistic al celui acuzat”, în contrast cu răutatea, minciuna și josnicia lui Caion, discurs care a ridicat împotiva calomniatorului nu numai jurații dar și mulțimea din sala de judecată, ca și întreaga societate românească  a timpului care s-a simțit ea însăși ofensată de Caion  pentru că „a-l acuza pe Caragiale însemna a izbi în credință, în admirația și fala românilor.”

Discursul lui Delavrancea a început cu formulări de natură să cheme și să fixeze atenția ascultătorilor, a completului de judecată în primul rând, să creeze atmosfera favorabilă sieși, ca orator, pledoaria sa a început astfel: „Cum  domnilor? Un popor întreg admiră pe Caragiale… Admirația trece peste Carpați. Bunul  lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuze, sprijinit de falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fața românilor! Și ce  s-ar întâmpla dacă criticul impostor n-ar fi fost prins? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu aduceam noi această mulțime de probe? O mândrie a țării ar fi fost vestejită, nu numai Caragiale înfierat!. Și ce idee și-ar fi făcut străinii de noi românii? Că suntem un popor care sărbătorim pungașii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că giul nostru este o rușine, că n-avem conștiință, nici divinitate?”…  …  „Cazul pe care îl judecați dovedește, din nenorocire, că o natură rea nu  se îndreaptă de învățătură, că învățământul umanitar și universitar uneori  înmulțește naturilor  perverse  îndeletnicirile dezonorante…

… Unui judecător  să nu-i calomniezi seninătatea și dezinteresarea, caracterul  esențial al rolului lui social, căci în această ipoteză îi distrugi însăși rațiunea lui de a fi”, atrăgea atenția apărătorul cât de periculoasă este calomnia promovată de cel de pe banca acuzaților, chiar pentru instanță.

Susținând că „pe Caragiale  care și-a închinat viața întreagă dramaturgiei naționale, a-l acuza că a furat capetele lui de operă, va să zică a-i păta onoarea lui, împuțina mijloacele lui de existență, a-i spulbera chiar și rațiunea lui de a fi fost până astăzi și de a fi de astăzi înainte”, retorica dădea forță pledoariei sale; „ce-i mai rămâne din onoare, când i se răpește bunul renume? Ce vor mai produce  operele teatrale, când le tăgăduiești  atracțiunea și originalitatea lor? Și ce semnificare ar mai avea o asemenea existență pentru el însuși și pentru ceilalți, dacă izbutești – fie prin calomnie – să convingi opinia publică (faptul) credința ei în dramaturgul ei a fost o tristă iluzie și o lungă înșelăciune?…

…Când un Caion plăzmuiește aparențe care pot înșela pe marea majoritate a cititorilor, când nu mai e vorba de o acuzațiune de cea mai mare gravitate, ci de niște fapte materiale, în virtutea cărora deocamdată Caragiale este zugrăvit ca un plagiator,  ca un   un autor fără scrupul, ca un furt ordinar, ca un jefuitor al muncii și talentului unui autor străin problema se schimbă”.

Descriind persoana calomniatorului, avocatul spunea descifrând periculozitatea acestuia:  „Am fost la Brașov, am fost la Budapesta. Caragiale a alergat în toate părțile, s-a trudit, a cheltuit, s-a adresat la toate autoritățile competente și astăzi posedăm  un lung șir de dovezi despre perversitatea calomniatorului și despre falsurile plăzmuite”.

Și mai încolo: „…Dar termin, domnilor, rugându-vă să nu pierdeți din vedere cine e calomniatorul și cine e calomniatul, să vă gândiți la mijloacele întrebuințate de calomniator pentru a pipăi bine gradul lui de perversitate: să vă închipuiți suferințele morale ale calomniatului, călătoriile  și cheltuielile pe care a trebuit să le facă cu aducerea probelor, pentru ca pe lângă osânda ce se cuvine vinovatului, să acordați despăgubirile ce se cuvin  nevinovatului, și pe care le-am formulat și depus la dosar”.

Pentru a demonstra  că drama Nenorocul precum și autorul  Kelemen Istvan sunt doar plăsmuiri ale minții denigratorului au fost aduse destule probe, un catalog al tuturor tipăriturilor de la Brașov, de unde Caion afirmase că s-ar fi făcut traducerea piesei, încă de la 1535 până la 1886, catalog care purta numele de Kronstaedler Drucke al profesorului și bibliotecarului Julius Gross. Totodată, s-a cerut și părerea profesorului de literatură maghiară dr. Bayer Iozsef de la Universitatea din Budapesta și s-a cercetat și lucrarea Viața și operele scriitorilor maghiari pe o perioadă de 40 de ani.

Instanța a constatat că nu exista nici drama, nici autorul, iar traducătorul nu era implicat. Cu privire la acuzația că dramaturgul  ar fi plagiat pe  Leon Tolstoi, apărarea solicitase o traducere legalizată prin Ministerul de Externe și rezultatul n-a confirmat susținerea reclamantului. Deci, cum susținuse Delavrancea, era vorba de multă muncă și cheltuieli a lui Caragiale, despre care presa spusese deja că nu dorea condamnarea cu închisoarea a acuzatorului, ci doar o sentință care să-i repare onoarea acuzatului,  scoțând la iveală și stabili adevărul, fie și pentru el ca autor de literatură română.

Este antologică – s-a spus ulterior – pledoaria în acest sens susținută de Delavrancea: „… Și când mă gândesc  că omul acesta a vegheat jumătate din nopțile sale pentru a ne crea o dramaturgie originală… cu cât talentul lui e mai mare și osteneala mai covârșitoare…cu atât calomnia e mai odioasă și încercarea mai demnă de asprimea dreptului! A! Știu, cunosc acuzațiile puerile ce s-au adus lui Caragiale! – “Ai atacat Instituțiile publice!” – „Ai batjocurit Constituția!” – „Ai  zeflemisit Egalitatea!” – „Ai ponegrit Democrația!” . Nu domnilor, spiritul profund și ascuțit a lui Caragiale a demolat șarlatania și ușurința, a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiați, a zugrăvit zăpăceala și denaturarea spiritului național. Rolul lui a fost de a contribui în parte la însănătoșirea vieții noaste publice. Și, în fond, în Dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire. Caragiale nu urăște pe Cațavencu, pe Dandanache, pe Impingescu, pe un Leonida. El nu își calomniază nici personajele create de el. Parcă-l văd retras într-un colț, scânteindu-i privirea de pătrundere, surâzând de bine și sinceră plăcere: își ascultă eroii pretutindeni, cu dragoste îi studiază, îi rotunjește în mintea lui, etern-reală. Așa și-a studiat tipurile și, animat și de altă dragoste, de enorma dragoste de limba românească s-a jertfit ei, frământând-o pentru a-i spori viața, puterea, farmecul. A muncit din greu, și-a robit tot talentul și toată inteligența pentru fala noastră a tuturor; și trăind din greu, n-a întors mâna nimănui, nu s-a plâns niciodată de ingratitudinea acelora de care a depins soarta poporului român, nici de rătăcirea multora  care n-au înțeles că viața unui popor atârnă nu numai de dezvoltarea lui materială, ci și de înălțarea geniului lui. Și când Caragiale stă resemnat la o parte și trăiește din munca aspră, cinstită și demnă… să-l izbim, să-l pătăm…, să-l înfățișăm  lumii ca pe un fur ordinar…?” Dimpotrivă, referindu-se la cealaltă parte Dealvrancea spunea: “Să nu credeți că acest domnișor este la prima ispravă  în asemenea porniri. A, nu! Trecutul său e ilustru, ca toată tinerețea. Nu e nici la începutul și cred că nici la isprăvitul  acestei strălucite calomnii”.

Firește, la un așa discurs, la care cuvintele erau însoțite de gestică și mimică, de alte ingrediente de natură artistică-avocățeacă, Delavrancea avea calități multiple de convingere și de captare a atenței auditoriului, sălile de ședință erau arhipline iar privirile toate îndreptate către bara unde pleda maestrul Barbu Ștefănescu Delavrancea care a ridicat împotriva calomniatorului nu numai pe jurați și mulțimea din sala de judecată, ca și întreaga colectivitate românească ofensată de Caion.

Că spunea Octav Minar despre Caragiale spre gustul marelui public: „Niciodată nu te făcea să zâmbești. Ori râdeai până îți da lacrimile, ori deloc: tot așa cu tristețea. Caragiale te împietrea cu durerea făcându-te să cugeți”.

Umoristul G. Ranetti scria despre proces: „În sală, când pledează Delavrancea, nu poți intra fără să pui prețuri de intrare mai mari decât la reprezentațiile cu Sarah Bernhardt” și propunea „să se introducă în codul penal un articol care să prindă: acuzatul pe care îl apără Delavrancea-inocent din oficiu, dar Delavrancea să-și rostească pledoaria pentru desfătarea publicului”.

Deopotrivă, scriau comentatorii, și Instanța a judecat corect, probele erau prea evidente. S-a făcut dreptate și adevărul restabilit, ieșind  la lume corect, imaculat pentru că, din fericire, atunci, justiția română mai avea Codul onoarei sale pătat: condamnat la prima instanță, în final Caion a fost achitat.

„Bine că l-a achitat. Nu vreau  răzbunare, nici câștig moral. Am avut satisfacția dorită, iar fapta lui n-am condamnat-o decât că pe o impetinență”, spunea Caragiale.  

Fiica lui, despre  I.L. Caragiale

  I.L. Caragiale s-a dus din data de 9 iunie 1912 în exil, la Berlin. Ziarul Metropolis din 9 iunie 2014 reconstituie, din documentele vremii, atmosfera din preajma morții celui mai mare dramaturg pe care l-a dat România: „Nu fii prost, măi, ai să te obișnuiești. Așa e, primul contact cu frumosul, te zăpăcește. Să locuiești tu în orașul Giocondei – îți dai tu seama ce înseamnă  asta, s-o poți vedea în fiecare zi?” Așa încerca  să-l convingă bunul său prieten Barbu Delavrancea pe Caragiale, să aleagă ca țară unde să se mute Franța, nu Germania. Degeaba! Nici vinurile alese fudel de mare de pe mesele bogate nu l-au convins pe Caragiale să aleagă Parisul”, scrie Cella Delavrancea  în cartea „Dintr-un secol de viață”.

Autorul Nopții furtunoase n-a plecat din țară într-un exil voluntar. Era nemulțumit că nu i se acorda atenția cuvenită. Se plângea că în țara lui n-a putut să străbată nici măcar în parlament ca deputat, nicidecum să ocupe un loc într-un partid politic

Locuia de mult la Berlin când Horia Petru- Petrescu îi face o vizită. Ajuns în locuința dramaturgului, își plimbă ochii peste felicitări cu actorul Brezeanu, cu autograf și dedicație, în rolul cetățeanului turmentat, picturile lui Grigorescu, caricaturile lui I. Gavarni și Daumer, în timp ce Caragiale  povestea despre Ultima vizită în România și planurile ultimei piese de teatru „Titirică, Sotirescu et compania”, spunându-i: „Comedia mea se petrece după 30 de ani de la cele întâmplate în „Noaptea furtunoasă”. Toate secăturile mele au ajuns în posturi înalte. Sunt miniștri” (Tribuna, Arad, 1907). Piesa începută a rămas  neterminată, dar intuiția dramaturgului e valabilă și astăzi.

…”Aveam nouă ani când ne-am mutat la București. Trăiam mult în preajma lui, căci tata stătea mult acasă. Îl văd și acum în cele mai multe  amănunte  și în marea lui varietate. Nu era prea înalt, dar avea un port semeț, capul ridicat și o privire care trecea pe deasupra lucrurilor acoperitoare. Avea mâini mici de o rară frumusețe. Când  era voios, fața i se lumina. La mânie, ochii erau pătrunzători și aprigi, purtători de săgeți înflăcărate, pentru ca într-o clipă să se îmblânzească, revărsând raze de lumină și blândețe. Mintea-i era ageră și nu se odihnea niciodată”, scrie în „Viața românească”, 1962, Ecaterina  Logradi, fiica lui Caragiale. …”Îmi amintesc odaia de lucru a tatei, scrie aceeași, unde și-a petrecut ultimii ani.  Era orientată spre nord, căci tata nu suporta mult soare. În odaie avea numai strictul necesar: un pat, un birou, câteva scaune, câteva rafturi unde avea cărți în care umbla lăsându-le răvășite. Pe masa de scris, o lampă verde ardea zi și noapte, lumânări, teancuri de manuscrise, tocuri, creioane, vrafuri de hârtie care-i așteptau scrisul.

Pe peretele de care era lipit patul, mai întotdeauna rămas nefăcut, erau bătute două portrete la mărime naturală, care înfățișau pe tatăl și mama lui. Între bibliotecă, pe o fâșie de perete atârna o rogojină… Ferestrele erau fără perdea. De acolo, privea spre piața plină de flori împodobită în mijloc cu o fântână. Pe podea era o mică rogojină. În odaie nu avea voie să intre doar mama ca să scuture și să servească… Pe noi copiii, ne chema când avea să ne spună ceva. Simplitatea oglindea  modestia pretențiilor lui. Era sobru și modest.

La Berlin devenise dornic să stea numai în casă. Ieșea rar, și uneori trecea o săptămână fără ca el să-și părăsească pantalonii de „cavalerist”, meșii turcești „specialitate Stambul” și flanela ruptă în coate.    

Mai ușor pleca în călătorii decât să iasă din casă. Era în schimb grijuliu pentru îmbrăcămintea noastră și nevoile casei. Nu am înțeles de ce în tinerețe alții îl socoteau boier, afară dacă boier și sărăcie sunt unul și același lucru.

Moartea  lui Caragiale l-a îndurerat adânc pe  bunul său prieten Alex. Vlahuță. Împreună cu Barbu Delavrancea a plecat la Berlin, unde i-a întâmpinat Dobrogeanu Gherea, Panait Cerna, Dimitrie Gusti și alți prieteni ai dramaturgului.

 Cella Delavrancea lângă I.L. Caragiale

Cella Delavrancea se afla la Berlin unde avea de susținut niște concerte și locuia în casa lui I. L. Caragiale.

…”Într-o dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon  să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea. Dintr-o dată, un țipăt a sfâșiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică și am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Ușa  era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cerșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși. Îngrozită, soția lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a. m. să bată la ușă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a strigat. Cum să faci loc durerii, așa, pe neașteptate? În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu povești, proiecte și vorbe bune. Nu ne mai tachinase  pentru tendințele noastre spre poeme cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastișuri compuse de el. Moartea îl atinsese rapid, fără șovăire, așa cum desigur și-o dorise, esență în spațiu, vorbă fără adjectiv. De atunci, nici n-am mai studiat sonata de Schumann” (Cella Delavrancea – „Dintr-un  secol de viață”).

„…Îți scriu, Mic drag, din casa lui Caragiale, pe care l-am văzut în sicriul de stejar, odihnind în capela cimitirului protestant din Schonberg.

Îl depunem aici, într-un cavou, până în noiembrie, când îl aducem în țară, să-l punem în pământul pe care l-a iubit în tăcere și l-a glorificat cu strălucirea geniului său. A murit subit sâmbătă (9 iulie), între orele 6-7, după toate probabilitățile.

De cu seară se retrăsese în odaia lui de lucru – scrisese până la 1,  dimineață ai lui și-au văzut de treabă – au ieșit prin târg, au venit, au dejunat – îl așteptau să iasă nechemat, netulburat de ale lui, căci mai ales de câteva zile era foarte nervos și se supăra de toate cele – pe la 11 Luke zice: „Să nu-l mai lăsăm, du-te, mamă, și-l cheamă”.

Didina intră binișor în odaia lui, se uită și nu-l vede în pat, crede că a ieșit, îl strigă, aude din altă odaie vocea lui Luke și, cum ea nu prea aude bine, crede că i-a răspuns Caragiale, s-apropie de pat – și-l găsește pe cel care a fost un titan, căzut pe jos, între pat și mesuța de noapte, cu gazeta-n mână, adormit pe veci.

A scos un țipăt, și toți au înțeles. Caragiale e îmbălsămat și închis definitiv în veșnica-i locuință. Îți scriu și mereu m-aștept, de după perdea, să  apară Caragiale, cu verva lui, cu veselia lui.

… L-am văzut în sicriu, și – iată – nu-mi pot închipui omul acesta mort. Atâta voință era în el.  Noi, Barbu și Gherea, și doamna (Barbu Delavrancea, Dobrogeanu Gherea și soția sa) suntem găzduiți pe aproape de două odăi reținute de Celica (Cellla Delavrancea),  Paul (Zarifopol) cu Fani (soția lui Paul Zarifopol și fiica lui Dimitrie Gusti), Gusti (sociologul Dimitrie Gusti) și mâine aștept pe Cernea (poetul Panait Cernea). Doctorul care a făcut autopsia lui Caragiale spune că niciodată n-a văzut un caz de artritism mai grav… Am fost în odaia lui, care a rămas așa cum era, cu patul vraiște, cu hârtiile lui, cu țigările pe mesuță. Sărutări de mâini și țații Marițe. Celica a fost un erou. Te îmbrățișez cu dor, Al. Vlahuță”,  îi scria acesta soției, scrisoare care se află la Muzeul Literaturii Române.

„Cu greu îmi vine să aștern,
Un adevăr ce nu-l suport,
Ca tocmai tu să fii cel mort
Și Cațavencu cel etern…”, scria Cincinat Pavelescu când a aflat despre moartea lui I.L. Caragiale

Paul Zarifopol scria și el:  „…Medicul care din oficiu a făcut autopsia îmi spunea că încă nu văzuse  creier atât de frumos dezvoltat, însă nu văzuse o arteroscleroză atât de perfectă, încât nu înțelegea cum de a trăit atât de mult. Caragiale fumase în ultima după-amiază a vieții sale 80 de țigări. A murit, probabil, în urma unui groaznic acces de tusă tabacică” (Adevărul literar și artistic, 1932).

Astăzi, dramaturgul se află îngropat în Cimitirul Bellu din București, lângă Mihai Eminescu, pe Aleea Scriitorilor.

Cella Delavrancea a crescut între nume mari ale vremii, unul dintre cei mai buni prieteni ai tatălui său fiind I.L. Caragiale. Se spune că la vîrsta de 14 ani, i-a cântat lui Caragiale un vals de Chopin și dramaturgul a fost impresionat.”Un copil minune, care domesticește un monstru salbatic. Arta”, scria Caragiale despre pianistă în 1909. Caragiale o alinta „Aghiuță”.

După ce i-a stârnit lui Caragiale admirația ca adolescentă de 14 ani, Cella l-a revăzut și l-a vrăjit pe dramaturg ca tânără femeie  la 25 de ani. Era vârsta  la care talentata pianistă dădea examenele vieții, și concerte în afara țării. Ajunsă la Berlin, după cum s-a spus, a fost găzduită chiar în casa bunului prieten al tatălui său, Caragiale. Între cei doi, au spus ziarele, s-a înfiripat o relație pe când Cella nu împlinise 25 de ani, iar Caragiale avea 60. Adică către finalul vieții dramaturgului. În memorii, pianista recunoaște că l-a cunoscut intim pe nenea Iancu:  „Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează total în aceeași perfecțiune – în filosofie, muzică, arta dramatică. N-am cuvinte să-ți exprim căutarea, satisfacția, gravitatea admirației mele în fața unei inteligențe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu devenisem activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare  turcești, am putut să-l cunosc și să-l binecuvintez. Destinul mi-a folosit să-l cunosc atât de intim”. Tot în „Dintr-un secol de viață” pianista mărturisește ultimile impresii despre Caragiale înainte de moartea-i fulgerătoare a acestuia. Se spune că Cella ar fi cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912. „În ultimul an de viață am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creații. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ștergea un rând întreg, și dacă nu reușea să exprime ce voia,venea la noi: „Hai, Aghiuță, cântă-mi din Bethoven”. În muzică își găsea destindere. Nimic nu prevestea că-și trăia ultimile zile. ne ținea cuvântări despre literatură și muzică cu talent  de critic rafinat”.  

„Caragiale a murit făcând amor cu Cella Delavrancea”, spunea Alex. Piru, afirmație care venea de la G. Călinescu căruia îi fusese asistent la catedră: „Caragiale de vârstă apropiată a tatălui ei, o însoțea la cererea părintelui fetei, spre a fi ferită de întâplări nefericite. Înnoptând în diverse hoteluri, între cei doi s-a legat o idilă sfârșită până la urmă tragic. Dramaturgul, despre care se spune că „n-a iertat nici pe Veronica Micle”, iubita poetului Eminescu, a rămas faimos nu doar prin opera sa nemuritoare. Caragiale a murit în 1912, pe 9 iunie, la Berlin, făcând stop cardiac, iar Cella Delavrancea, care avea atunci  25 de ani  (născută  pe 15 decembrie 1887) a trăit până-n zilele noastre (9 august 1991), atingând oficial 104 ani”, scrie un ziar la 25 martie 2015.

Alături de Caragiale, dar Cella Delavrancea a fost căsătorită de trei ori. Primul soț i-a fost Virgil Țilea de care a divorțat,  pentru a se căsători cu Aristide Blank. Ultimul soț i-a fost  Philippe Lahovary. Marea dragoste a Cellei pare a fi fost Neculai Ionescu, filosoful, omul politic,  cu care a avut o relație începută în timpul ultimei căsnicii.  Când Neculai Ionescu era închis la Miercurea Ciuc, Cella îi trimitea pachete și scrisori. După ce acesta a fost eliberat în 1939, Cella a devenit o prezență constantă în vila filosofului de la Băneasa.

L-a cunoscut pe Brâncuși la Paris în 1922, pianista a fost vrăjită de sculptură și, se spune, că nici acesta nu ar fi rămas indiferent în fața spiritului și talentului lui „Aghiuță”, cum îi spunea altcineva, episodul întâlnirii dintre ei a fost descris emoțional de Cella Delavrancea în 1976 în „Carte de inimă pentru Brâncuși” unde este văzut ca „un copil care își arată jucăriile”.

Dan Grigore și profesoara lui

Unul dintre elevii ei, Dan Grigore care a catalogat-o drept cea mai tânără prietenă a vieții mele, deși profesoara era ajunsă  la vârsta a treia, era primul artist român care participa la sărbătorirea propriului eicentenar în 1988 la spectacolul de la Ateneul Român unde a concertat împreună cu elevul  ei, interpretând, poate semnificativ, același vals de Chopin, cu care, la 14 ani, îl vrăjise  pe I.L. Caragiale, ea stingându-se la vrsta de 104 ani, rămânând în istorie drept cea mai longivivă figură a culturii române, singurul artist care s-a născut pe timpul monarhiei, a supraviețuit regimului ceaușist și a murit după ce a apucat să vadă și primii pași făcuți de România în democrația de după 89. Am purtat în mine o vie curiozitate pentru toți cetățenii patriei mele, chiar și cei necunoscuți. Să știți, că nimic nu dezvoltă suplețea  cerebrală mai bine decât o Fugă de Bach și nimic nu trezește emotivitatea ca o Nocturnă de Chopin, iar despre longevitatea sa spunea că se datorează luptelor  care au  ferit-o de de bolile care distrug sufletul:gelozia, invidia și orgoliul. Bunicii din partea tatălui meu au depășit vârsta de 100 de ani, spunea ea când își sărbătorea 90 de anide viață, poate că am moștenit de la ei o durată lungă, proiectată acum înspre viitorul de care nu mă speriu. Mi-l doresc generos în ani cu atât mai mult cu cât eu închei un lung șir al vieții, neavând urmași.

În august 1991, după cum spuneam, Cella, fiica lui Barbu Delavrancea, își lasă fostei servitoare Elena Balamac, care o servise timp de 40 de ani, prin testament, majoritatea bunurilor, pianul, fotografiile, corespondența cu lumea artelor, dar în 1994 când și aceasta moare bunurile trec în posesia fiicei acesteia – Veronica Liuba. Fiica, măritată în America, cu un ziarist de la „Vocea Americii”, vin în țară, găsește înțelegere chiar la ministerul justiției, vinde casa rămasă de la Cela cu tot ce se afla în ea, locuința devenind astăzi – restaurant chinezesc.

Cu dorința de a duce mai departe memoria prietenei sale Cella Delavrancea, pianistul Dan Grigore, răspunzând și cerințelor profesoarei sale, a înființat Fundația culturală „Cella Delavrancea”, în partimoniul căreia a inclus obiecte și bani care au aparținut profesoarei, dar donațiile sunt astăzi revendicate de o persoană care nu a avut nimic de-a face cu defuncta, dar în slujba căreia stă un mecanism judiciar, familia Dan Grigore fiind în pericol a fi aruncată în stradă iar Fundația grav prejudiciată, inclusiv Premiile „Cella Delavrancea”.

Veronica Liuba pretinde și altele – tacâmuri de argint, un tablou de Grigorescu, o icoană triptic și un tablou de Pallady, porțelanuri de Limoges, sume de bani, chiar Premiile „Cella Delavrancea”.
                                                                   *

Mircea Radu Iacoban în “Trăim o singură dată”

Mircea Radu Iacoban în “Trăim o singură dată”, Editura Junimea 2015, p. 469, despre I.L. Caragiale: „Noutăți aduse de o publicație băcăoană, în „Anul Caragiale”: câteva deslușiri de istorie literară privindu-l pe Conu Iancu, despre care ziceam că s-a spus mai tot ce se putea zice. Cum încă din școală știm, comediograful a avut parte, la începutul veacului XX, de o bizară, răsunătoare și  revoltătoare acuzație de… plagiat. Un oarecare Caion l-a învinuit în paginile „Revistei literare”, că ar fi… copiat pur și simplu drama „Năpasta”  după o piesă a autorului ungur Istvan Kemeny: „doar titlul piesei este schimbat, restul este furat pe de-a-ntregul”. Firesc, învinuitul îl cheamă în judecată pe neobrăzatul Caion, care recunoaște că… nu există nici un Istvan Kameny, dar „Năpasta” ar fi copiată, de fapt,  după drama lui Leon Tolstoi „Puterea întunericului”. Cum și această acuză s-a vădit a fi fantasmagorie, Caion  se alege cu trei luni de închisoare, cu amenzi și, desigur, o  poție zdravănă de oprobriu. (Va fi achitat la recurs!) Iată că, într-o revistă din Bacău („Vitralii” – din păcate, cu circulație restrânsă) aflăm, datorită lui Mircea Coloșenco, că, în chiar anii aceia, taman Caragiale fusese plagiat fără rușine… în Țara Luminilor! Ziarul „Epoca”:  Iată, în sfârșit, și un autor dramatic  român furat de un străin!” Era vorba despre un publicist  parizian, De Lorde, căruia i se reprezenta la un teatru de pe Sena piesa „L-Idiot” – nimic altceva decât  „Năpasta”  lui Caragiale! De Lorde încearcă  să se dezvinovățească… mutând accentul scandalului: n-a plagiat un autor român, ci scrierea unui dramaturg german. Care s-a dovedit a fi  fost un gazetar de la un ziar german… din București. Așadar,  dublu plagiat: neamțul direct  din Caragiale, franțuzul, „par l-intermede”. De data aceasta, Caragiale nici n-a mai recurs la justiție: De Lorde îi făcea o reclamă nemaipomenită! Fără „L-Idiot”, mai nimeni n-ar fi auzit, în capitala Franței, de I. L. Caragiale… Șirul întâmplărilor nu se oprește aici –  urmează alta, și mai gogonată: în 1912 (anul morții lui Caragiale), la teatrul parizian „Varietes” are loc premiera piesei „Un soire de Pâques”, semnată de Albert Keim și Alfred Gragnon. Pe afiș se făcea mențiunea „o legendă română” (!). Era vorba, evident, despre localizarea  și adaptarea  nuvelei „O  făclie de Paști”, unde Gheorghe-i rebotezat Jean, și Leiba, Avram.  Se pare că și aici ne aflăm în fața unui plagiat „cu matinelă”, fiindcă mai întâi apăruse, în traducere franceză, proza sfeterisită direct din  opera lui Caragiale de un personaj dubios, Clamet, anterior expulzat din România. Cum păgubitul,  decedat la Berlin, nu mai avea cum să-și  apere drepturile flagrant  lezate, sarcina au preluat-o, fără prea multă convingere, gazetarii. Care, înainte de toate, s-au mirat  peste poate că rolul evreului în spectacolul parizian l-a jucat  compatriotul nostru, marele De Max. N-ar fi  trebuit să fie el primul care să denunțe furtul literar?… În cele din urmă pe afiș s-a trecut numele adevăratului autor – Caragiale. Care ar fi morala? Iat-o: românii percutează cu grăbire când e vorba despre o  presupusă culpă a unui autor autohton (gemeau ziarele de comentarii la adresa „plagiatului” inventat lui Caragiale) și-și domolesc suspect vehemența când cel evident tâlhărit este un scriitor român. Aflăm  abia acum ce și cum, după scurgerea unui veac de la  infamiile  cu „Năpasta” și „O făclie de Paști”. De fura Caragiale, se scria de mult în manualele școlare!”
                                                                       *
Monumentala lucrare „Trăim o singură dată – Jurnal, 2004-2014”, de Mircea Radu Iacoban, 668 pagini, literă mică, a fost lansat la Centrul de zi Yachad, în sala de festivități a Comunității Evreilor din Iași, str. Elena Doamna nr. 15, duminică 20 decembrie 2015, ca un eveniment de excepție, invitați ai dimineții, orele 11, fiind scriitorul, autorul Mircea Radu Iacoban și editorul, poetul Lucian Vasiliu, directorul Editurii „Junimea”, care a și prezentat participanților pe autor, îndeaproape cunoscut, opera lui în general și conținutul Jurnalului, carte recentă.

După cum spune autorul care vrea și reușește să ne convingă, Trăim o singură dată și viața trebuie intens și cu respect parcursă, cartea este un Jurnal polemic în care găsești de toate, autobiografie, multă literatură, chiar polemică, portretistică pe spații largi sau restrânse, esențe, cu simpatie realizate și pentru advresarii de idei ori oameni care l-au și dat la o parte, știință și previziune, analize de substanță, amintiri și prietenii, păcat că unele-s codificate, teatru, muzică  și film, sport și comentarii despre medaliați și conducători, reproșuri, un consistent jurnal de călătorii în țară și străinătate, jurnalistică, la Conica veche mai ales, dar fără să mediteze pentru atragerea de noi și noi colaboratori,  analize asupra stării drumurilor, a pădurilor, a reliefului, cultivarea pământului, gospodărirea lui, retrocedările, furturile, note de mândrie nu numai că suntem români dar că și străbunii ne sunt dacii, dacii și romanii, cu urme de cultură de când lumea, alfabetul dacilor, Tărtăria, un permanent iscoditor și mărturisitor al trecutului care nu trebuie uitat, ci permanent valorificat în file de carte, dar și cunoscut la fața locului- sate și orașe, Târguri de carte, expoziții, jurii, obiective turistice, sport și vânătoare, pescuit singur dar mai ales în tovărășie, căutatul ciupercilor…un cunoscător al politicii locale și internaționale, a conducătorilor politici, biografiile lor – a lui V.I. Lenin- chiar a intimităților lor, cazul Zinoviev,  dar și un om care este și rămâne îngrijorat de viitorul științific și zodiatic  a planetei  Pământ, a Universului…rubrici de anunțuri funerare, retrageri de la chiolhanurile de după manifestările culturale.

Un autor și carte (cărți) care trebuie citit(e) cu caietul și creionul în mână…
Un autor care crede în viitorul cărții pe suport de hârtie…