Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Iubirile scriitorilor,8.CARAGIALE ŞI ALEXANDRINA BURELLY

„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”. Titu Maiorescu

CARAGIALE ŞI ALEXANDRINA BURELLY

Dacă cineva şi-ar forma o părere despre dramaturgul Ion Luca Caragiale doar prin faptul că este autorul ,,Scrisorii pierdute’’ sau a ,,Nopţii furtunoase’’, cu siguranţă s-ar înşela. Asemeni tuturor scriitorilor, a avut o viaţă plină, marcată de împliniri dar şi de multe dezamăgiri şi insatisfacţii în viaţa personală şi-n cea publică, fiind apreciat şi blamat totodată de personalităţile din literatura vremii. În acelaşi timp, s-a bucurat de prietenia şi dragostea unor doamne care au însemant ceva în epocă, dar şi-n literatura română. Trebuie spus că în ciuda cancanurilor (adevărate sau nu) care l-au împovărat, periclitându-i poate voit cariera, în viaţa de toate zilele Caragiale a fost respectuos, curtenitor şi iubitor cu femeile din familia sa.
CARGIALE [800x600]
Ion Luca Caragiale a fost dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist, fiind considerat cel mai mare dramaturg român, făcând parte dintre cei mai importanţi scriitori români.
După clasele primare la Ploieşti şi parţial gimnaziul în Bucureşti, în 1868 a început să frecventeze cursurile Conservatorul de Artă Dramatică la care fratele tatălui său, Costache, preda la clasa de declamaţie şi mimică. Dar în 1870 a fost nevoit să renunţe, devenind copist la Tribunalul Prahova.
În octombrie1881 a fost numit prin decret regal revizor şcolar pentru judeţele Neamţ şi Suceava, iar în1882 a ajuns la cerere în judeţul Argeş-Vâlcea, pentru a se distanţa de Veronica Micle, cu care avusese o scurtă idilă. Funcţia de revizor i-a încetat în octombrie.
În 1885 era profesor la liceul particular Sf.Gheorghe. În 1888 a fost, pentru o scurtă vreme, director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Dar, mai marii vremii şi presa l-au privit cu ostilitate, determinându-l să renunţe. În 1890 a predat istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.
Deşi era un scriitor apreciat de mulţi dintre contemporanii săi, (Mihai Eminescu, George Coşbuc, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion Slavici, Titu Maiorescu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Al. Cazaban, Iacob Negruzzi, Vasile Alecsandri, Vasile Pogor, Gheorghe Panu, Petre Missir, Nicu Gane, Mite Kremnitz – cumnata lui Maiorescu -, ş.a.), deşi s-a bucurat de sprijinul Junimii, acuzaţile şi acuzatorii nu l-au ocolit, venind chiar din lumea scriitoricească. Urmarea, la 11 martie 1902 în urma unui proces, Curtea cu juraţi din Ilfov l-a condamnat în lipsă pe un oarecare Caion la închisoare corecţională, la cinci sute de lei amendă şi zece mii de lei daune-interese. Ulterior, Caion a fost achitat, dar n-a scăpat de oprobiul public, şi pentru că apărător la procesul intentat lui Caragiale fusese cel mai mare dramaturg român de atunci, Barbu Ştefănescu Delavrancea, care cu spiritul său polemic şi sarcastic bine recunoscut, l-a ridiculizat pe acuzatorul Constantin Al. Ionescu (Caion).
A fost declarat membru post-mortem al Academiei Romane, chiar dacă în martie 1904 Academia respinsese de la premiu volumul Momente, preferându-i o simplă culegere de documente.
Scriitorul s-a născut la 1 februarie 1852 (conform certificatului de botez, descoperit în anii 1970 la Arhivele Statului), la Haimanale de Prahova, fiind fiul lui Luca Caragiali (avocat, secretar al Mănăstirii Mărgineni) şi al Ecaterinei (Ecaterina Karaboa, descendentă a unei familii de negustori greci din Braşov). Tatăl şi fraţii săi, care asemeni întregii familii iubeau teatrul, Costache şi Iorgu, se născuseră la Constantinopol dar ajunseseră tot România. Erau actori, şi-şi doreau înfiinţarea unui teatru românesc şi al unui repertoriu naţional, influenţându-i viitorului dramaturg, cu siguranţă, destinul.
A avut o soră, Lenci (Elena), de care îl lega o iubire frăţească, dar şi o adevărată prietenie. Între ei a existat o corespondenţă frumoasă când viaţa îi îndepărtase geografic. Fiincă aflase că sora îi era grav bolnavă, în 1905 îi scria, bravând în faţa nenorocirii: ,,Mi se anunţă că nenorocita de soră-mea a intrat în faza finală a bolii. A fost supusă unei puncţii pentru extragerea apei care o suferea, şi acum, foarte redusă de puteri, simte dureri îngrozitoare care îi ajung până la inimă. Doctorii care au inţepat-o spun că cel mult o lună, două, poate să o mai ducă – mai departe remisiune nu este de sperat.’’ Şi Lenci a răspuns scurt: ,,Dragă Iancule, mama ţi-a scris destulă biblie (adică lucruri serioase). Eu iţi scriu numai că te doresc şi că îţi doresc ca întotdeauna să fii sănătos şi mulţămit. A ta sora Lenci.’’ Din păcate a murit de cancer, fapt care l-a afectat profund pe Caragiale.
În 1884, Ion Luca Caragiale a cunoscut-o pe Maria Constantinescu, cu care a avut primul său copil, Mateiu I. Caragiale. Și-a iubit copilul, s-a ocupat îndeaproape de educaţia lui. Din păcate, în timp, băiatul care avea o personalitate puternică şi preocupări diferite de ale tatălui, s-a distanţat de el.
În anul 1889, la apogeul carierei sale artistice, s-a căsătorit cu fiica arhitectului Gaetano Burelly, Alexandra, căsătorie din care au rezultat mai mulţi copii, dintre care au supravieţui doar doi: Luca (n. 2 iulie 1893 – m.7 iunie 1921), poet, şi Ecaterina (n. 1894). Momentul în care şi-a cunoscut viitoarea soţie, şi formularea cererii în căsătorie ar putea fi, foarte firesc, subiectul unei piese de teatru sau a unui delicat roman de dragoste.
În perioada în care era director al Teatrului Naţional, la Bucureşti era programat un spectacol al cărei vedetă era actriţa franceză Sarah Bernard. Biletele se terminaseră. Caragiale, aflat întâmplător în faţă teatrului, observase o fată frumoasă, zveltă, care voia s-o vadă pe celebra actriţă. Era în anul 1888, când el avea 36 ani. S-a îndrăgostit imediat de fată, şi evident, a vrut s-o cunoască. Aflând că era fiica unui arhitect, a doua zi dimineaţă, cu noaptea-n cap, dupa multe ore de nesomn, s-a prezentat la uşa arhitectului. Cum l-a văzut pe bărbat, l-a întrebat direct, fără nicio introducere: Mi-o dai, tată socrule?
A urmat o căsnicie fericită. Caragiale şi-a iubit mult soţia blândă şi devotată, ca şi pe cei doi copii. ,,Uneori, ochii i se umpleau de lacrimi privindu-şi frumoasa familie’’, scria Cella Delavrancea. Alexandrina era o bună mamă. ,,Copiii cresc în sus şi nu în lături, slavă Domnului’’, îi scria ea unei prietene. Îşi numea soţul, în scrisorile către prieteni: ,,maestrul nostru drag’’, iar lui i se adresa cu Jean. Cu toate că I.L. Caragiale iubea cafeneaua ca pe o amantă, ca pe o a doua soţie, Alexandrina, iubitoare dar şi răbdătoare, stătea acasă şi-l aştepta.
Era o femeie rafinată. Despre ea, avea să scrie Cincinat Pavelescu: ,,Soţia marelui Caragiale, femeie de o bunătate şi de o supremă distincţie, era nepoata castelanei Parepa’’.
Peste ani, în 1972 chiar fiica lor Ecaterina Logadi, în “Din amintirile mele despre tata’’ are numai vorbe bune despre părinţi: ,,Mama era foarte gospodină şi-şi îmbogăţea averea casnică prin schimburi în natură cu chivuţele. Când tata căuta vreo haină veche, de care i se făcuse dor, mama mărturisea scuzându-se: «Dar nu mai era de purtat, n-o mai puteai pune şi nu ştii ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe ele». Dacă tata era bine dispus – totul se sfârşea cu glume şi râsete, dar dacă tata avea o zi rea, discuţia se transforma în adevarată tragedie, exact ca în nuvelă.’’
Frumoasa domnişoară, încă Alexandrina Burelly, a rămas în istorie şi printr-un fapt inedit. Chipul ei a apărut pe prima carte poştală românească în 1894, care a fost editată cu ocazia organizării la Bucureşti, în Cişmigiu, a „Expoziţiei Cooperatorilor”. Cartea poştală realizată de Constantin Jiquidi, grafician şi pictor (tatăl caricaturistului Aurel Jiquidi), prezenta în prim-plan o ţărăncuţă în costum naţional, văzută din profil, ţinând grigorescian în mână un snop de spice. Valeriu Avramescu a ajuns la concluzia că personajul din fotografia după care desenase Constantin Jiquidi tărăncuţa, era Alexandrina Burelly.
Dovada scrisă că într-adevăr viitoarea soţie a lui Caragiale a apărut pe prima carte poştală românească, este formulată în România Literară numărul 22 din 2002, în ,,Revelaţiile cartofiliei’’, de către domnul Gabriel Dimisianu: ,,Întâi a fost fotografia originală, care i-a servit ca model lui Jiquidi. Fotografia i-ar fi putut-o în mâna ilustratorului chiar Caragiale, presupune Valeriu Avramescu. A circulat mai târziu, (sau în paralel) un lot de cărţi poştale ilustrate care nu mai erau desene, ci reproduceau chiar fotografia „ţărăncuţei”, una dintre ele fiind aceea pe care o expedia Caragiale în 1907. Se ştia şi de unele şi de altele, dar legătura dintre desenul lui Jiquidi şi fotografie a făcut-o abia în zilele noastre, Valeriu Avramescu, rezolvând astfel o necunoscută a cercetării cartofilice şi, prin tangenţă, a istoriei literare.’’

Alexandra ar fi fost nepoata surorii mamei magistratului Cincinat Pavelescu, o femeie în vârstă, care avea o culă în care şi locuia la moşia Parepa (comuna Albeşti – Prahova, azi). Denumită ,,castelană’’, bătrâna doamnă era coborâtoare din neamul spătarului Bucşan, care fusese decapitat de turci în secolul XVII.
Ea deja îşi formase o părere negativă despre soţul Alexandrei, fiindcă aflase că era un scriitor care avea reputaţia că întârzia prin berării şi făcea piese de teatru pe care le şi juca, adică era un om care trăia prin culise şi prin berării. Odată, când împreună cu soţia se îndrepta spre cula de la Parepa, drumul lung, întortocheat şi plin de praf, îl determină pe comodul Cragiale să facă un joc de cuvinte, folosindu-se de limba franceză: ,,Oui, mais cela ne parait pas!’’ Odată ajunşi la nobila reşedinţă, au constat că bătrâna doamnă dormea. Pentru a nu-şi pierde timpul, Caragiale a explorat podul plin de mobile vechi, portrete de familie fără rame şi cărţi româneşti imprimate cu litere chirilice şi cărţi greceşti şi franţuzeşti din sec. al XVIII-lea. Surprins şi încântat de comoara descoperită, uită de ora mesei şi într-un târziu strigă unui argat din curte: „Ei, creştine, aduceţi-mi mămăligă, brânză, două cepe şi un clondir de vin, că eu nu mai cobor la masă. Am treabă aici în pod. Spuneţi cucoanelor să nu mă aştepte. Scriitorul a coborât patru ceasuri mai târziu, încărcat de elzeviruri, de ediţii princeps cu gravuri, de pergamente înflorite cu pajură domnească şi de alte preţioase bibelouri şi istorice vechituri.
Conştient de greşeala protocolară comisă faţă de doamna Smaranda (castelana), care deja nu-l vedea cu ochi buni, pentru a crea cât de cât o atmosferă împăciuitoare, seara i-a trimis flori şi o scrisoare în franceză, şi-a îmbrăcat smochingul, s-a încălţat cu ghetele de lac, purtându-se cavalereşte. A luat-o la braţ, ceremonios ca un lord, şi-a condus-o în sufragerie. A dat-o gata pe bătrâna domană făcându-i şi o reverenţă ca la curtea domnească, încît strălucea ca un senior de la curtea lui Ludovc al XIV-lea.
Văzându-l altfel de cum aflase că era, acea doamnă Smaranda regreta sincer că-l considerase un boem. Urmarea: Caragiale a luat tot ce a vrut din pod şi din cămară, unde mai erau cărţi rare şi mobilă veche. În semn de sinceră recunoştinţă, pentru că aflase despre soţul doamnei că fusese prefect de Prahova în timpul domniei lui Cuza, dar murise doar cu gradul de maior, scriitorul a gândit o strategie care să repare cumva nedreptatea suferită de acel om care merita mai mult. A comandat la litograful Curţii regale – Mützner , nişte cărţi de vizită care-l ridicau în grad pe fratele generalului Semeşescu, soţul mătuşei soţiei lui: „D-na Smaranda Colonel M., născută Bucşan”.
După vreo 12 ani de zile, Caragiale avea de gând să-l avanseze pe răposatul colonel la gradul de general. Dar, din păcate, timpul n-a avut răbdare cu femeia înaintată în vârstă, care a închis ochii înainte de a se şti ajunsă şi ,,doamna general’’.
Fiind un om sensibil la farmecele doamnelor, prin viaţa lui Caragiale au trecut câteva, cu care nu s-a căsătorit. Una, dintre cele mai cunoscute, a fost nimeni alta decît Veronica Micle. Cu toate astea, între Caragiale şi Eminescu, a fost o prietenie care a rezistat, cu mici sincope, până la moartea poetului. La tristul moment, Caragiale scrisese necrologul ,,În Nirvana’’, pe care l-a dat publicităţii în „Constituţionalul” din 18 iunie 1889. Dovada iubirii frăţeşti şi a prieteniei dintre cei doi, o descoperim în Jurnalul lui Maiorescu, din 28 iunie 1883, ziua în care zăgazurile minţii lui Eminescu s-au prăbuşit, iar corifeul Junimii a consemnat: „Veni apoi Caragiale la dejun la noi, şi aflînd toate despre Eminescu începu să plîngă”!
Cei doi se cunoscuseră în adolescenţă, pe când erau angajaţi la aceeaşi trupă de teatru. ,,Întâlnirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vieţii noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultură, aruncat prea devreme în vâltoarea vieţii, e pus faţă în faţă cu un tânăr pribeag, fugit de acasă, răzvrătit contra şcoalei şi găsind timp, între munci istovitoare, să-şi înzestreze sufletul cu o comoară de cunoştinţe’’, afirmă Ion Ionescu-Bucovu.
Despre Caragiale, însăşi Veronica i-a scris lui Eminescu (prima dată în corespondenţa dintre ei), în ziua de 30 ianuarie 1880.
Din ,,Scrisori de dragoste’’ de Z. Ornea aflăm că: ,,Dar, brusc, uşurateca Veronica, plictisită să-l tot aştepte pe Eminescu, îl întîlneşte la Iaşi pe Caragiale, între care se înfiripă o relaţie sentimentală, cum să-i spun? – corporală. Se pare că Eminescu a aflat, viitorul dramaturg nu făcea secrete din cuceririle sale’’. De mirare etichetarea ,,uşuratecă’’, dar într-o altă epistolă din 1876, redactată în franţuzeşte reiese că atunci cînd Veronica se plimba prin parc (Copou), era „în societatea de ofiţeraşi a unei artilerii considerabile prin mustăţile sale mari”. (România Literară nr. 13-14 / 1999).
Veronica se arăta supărată pentru că fusese neglijată, şi-l atenţiona pe poet că doar „graţie intervenţiei d-lui Carageale, am căpătat după două săptămîni un răspuns de la d-ta”. A urmat o răcire a sentimentelor lor, vreo doi ani, fapt consemnat tot de Veronica Micle: „Am rămas certaţi de la 9 april 1880 pînă la 23 decembrie 1881 cînd am venit la Bucureşti la (H)otel Regal şi m-am întîlnit cu el la Cameră”. În aceeaşi scrisoare, supărată fiind pe Eminescu, a făcut referire şi la o traducere de a ei, ce urma a fi publicată în „Timpul”, intitulată Creangă de liliac: „într-o zi cu bună dispoziţie de voi fi, o voi trimite d-lui Caragiale, cu care ocazie îi voi mulţumi de nespusa înrîurire pe care a întrebuinţat-o asupra d-tale pentru a mă îndatori”.
Se pare că dramaturgul devenise omul de legãtură dintre cei doi, răspunsul întârziat al lui Eminescu putând fi considerat favorabil viitorului rival la inima Veronicăi.
Poetul i-a răspuns Veronicăi prin epistola din 10 martie 1880, arătându-se nemulţumit de faptul că, deşi îl adusese, (să-i fie de ajutor), pe dramaturg la ziarul „Timpul”, unde el era prim-redactor, Caragiali îşi neglija cu totul sarcinile redacţionale: „Departe dar ca noua organizare sã-mi fi adus vro înlesnire, sunt din contra silit ca zilnic să scriu, căci amicul meu nu mai lucrează decît exclusiv pentru «Scrînciobul» său încît am destule şi prea destule cuvinte de a mă plînge de el”. După câteva zile, pe 14 martie 1880, supărat de schimbarea despre care crezuse că-i va uşura munca, s-a arătat şi mai pornit împotriva prietenului său din adolescenţă, care se arăta cu totul indolent: „Caragiali nu mai lucrează nimic şi abuzează, pot zice într-un mod extraordinar, de prieteşugul meu pentru el – ba are de gînd să mai plece si la Iaşi, nu ştiu eu singur pentru ce”.
Nelămurirea lui Eminescu (pentru ce) ar putea fi elucidată prin spusele lui Cassian Maria Spiridon: ,,Din documentele publicate în recent apărutul album Caragiale în Iaşii Junimii, (coordonator Olga Rusu), inclusiv din cronologia finală, nu este marcată prezenţa dramaturgului la un eveniment anume, posibil de a fi evidenţiat în presa vremii. Nu rămîne decît varianta unei călătorii strict personale, fapt ce ar putea argumenta drumul la Iaşi şi prezenţa sa, intenţionată şi interesată pe lîngă Veronica Micle, Caragiale jucînd rolul prietenului comun, dornic să ajute pe cei doi aflaţi într-o comunicare sincopată, în fapt, se pare, încercînd să o cucerească pe iubita poetului.’’ Dorind să şi-o apropie pe Veronica, se pare că şi dramaturgul sau interpuşiii săi, au făcut astfel încît ea să afle despre escapadele amoroase ale lui Eminescu cu Mite Kremniz (secretara particulară a regelui Carol) şi Cleopatra Lecca Poenaru, care era – întâmplător, sau nu – chiar verişoara lui Caragiale.
După vreo doi ani, perioadă după care Eminescu şi Veronica se împăcaseră, firesc, poeta îşi dorea să intre în posesia scrisorilor pe care i le trimisese lui Caragiale. Printr-o scrisoare din 23 decembrie 1881, în naivitatea ei, credea în cavalerismul autorului comediei ,,O scrisoare pierdută’’: „Pentru un om care are ambiţia cavalerismului, încetarea unei corespondenţe trebuie să fie foarte semnificativă; eu nu voi face nici un demers ca să-mi capăt scrisorile, lucrul trebuie să vie de la sine”. Bineînţeles, Caragiale nu avea „ambiţia cavalerismului” şi nu i-a returnat scrisorile.
Într-un final, pentru a-şi arăta adevăratele sentimente faţă de poet, şi pentru a-l linişti în privinţa viitorului lor împreună, i-a trimis încă o epistolă: „Domnului îi voi scrie sã-mi trimitã scrisorile prin poştă, îi voi spune că e superfluu de a mi le remite personal, şi presupune-mi, te rog, atîta tact de femeie de a şti cum să-l pun în respect cînd întîmplător ar veni fără veste la mine. Dragul meu, am nesocotit persoane influente, jur pe cruce, pentru tine de care atîrnă soarta mea şi a copiilor mei, şi te-aş uita, crezi tu, pentru domnul Cutare?”.
Se ştie că în ultima perioadă a vieţii, Veronica s-a retras la la Văratec, unde era şi Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta, care a înţeles-o, cunoscând-o bine. Ea avea să povestească despre marea amărăciune a Veronicăi Micle, „un caracter ferm şi o inteligenţă ieşită din comun”.
Despre triunghiul amoros în care au fost înscrişi Caragiale, Veronica şi Eminescu, Ion Cristoiu concluzionează ironic-acid: ,,Eu însă, beneficind de avantajul de a nu fi om de cultură, cred că Eminescu şi Caragiale se deosebesc într-un plan mult mai pământesc: în cel al părerii despre femei. Eminescu idealizează femeile. Caragiale se culcă cu ele!
O altă legătură vinovată, ultima sa iubire de fapt, a trăit-o Caragiale cu fiica minoră a bunului şi vechiului său prieten, Barbu Ştefănescu Delavrancea. Cella, deşi mai tânără cu 35 de ani decât maestrul, l-a fermecat cu talentul său de pianistă, şi nu doar… Caragiale o poreclea pe Cella – Aghiuţa.
,,Laudelor ditirambice le-a luat locul, spun gurile rele, o relaţie când Cella nu împlinise nici 15 ani. Era totuşi o vârstă la care fetele erau nubile, iar în societatea vremii, relaţiile sexuale cu fete de această vârstă nu atrăgeau nicidecum acuzaţia de pedofilie. Să nu uităm că cealaltă iubită a lui Caragiale, Veronica Micle, se căsătorise la 14 ani cu soţul său, profesorul universitar Ştefan Micle, iar la 16 ani a născut primul copil!
Caragiale era un mare admirator al talentului de pianistă a fiicei mai mari a prietenului său, Barbu Ştefănescu Delavrancea. El a anunţat succesul repurtat de tânăra pianistă la München, unde fusese în sală împreună cu fiica sa, Tuschi (Ecaterina, care a trăit aproape 90 de ani, până în 1954. A fost cunoscută drept Ecaterina Logadi şi a fost memorialistă. De la ea a rămas un manuscris, cu amintirile despre viaţa de familie alături de părinţi şi de fratele ei, Luca). Articolul său publicat în Universul din 4 Mai 1909, începea cu ,,A fost odată un copil mintos…’’ şi parabola se termina cu ,,…tânărul erou este Cella Delavrancea, monstrul sălbatic este arta, iar baba bătrână din poveste sunt eu, Ion Luca Caragiale’’.
Se ştie că dramaturgul şi-a trăit ultima parte a vieţii în Germania, datorită moşenirii (o moşie-n Vlaşca) rămase de la vara primară a mamei sale, Ecaterina Momolo, după un lung proces între urmaşi. Dar la Berlin a plecat cu orgoliul sângerând. Nu primise premiul Academiei, însă a continuat să scrie cu si mai mult foc. Tot fiica sa Ecaterina Logadi ne introduce în intimitatea creaţiei tatălui său: “Aveam noua ani cand ne-am mutat la Berlin. Îmi amintesc odaia de lucru a tatii, unde şi-a petrecut ultimii ani. Era orientată spre nord, căci tata nu suporta mult soare. În odaie era numai strictul necesar: un pat, un birou, câteva scaune, rafturi de cărţi la care umbla mereu lăsându-le răvăşite. Pe masa de scris o lampa verde ardea zi şi noapte, luminând teancuri de manuscrise.
Moartea l-a smuls pe Caragiale din plină fericire. L-a lovit dintr-odată şi l-a luat de lângă blânda lui soţie. Ea l-a găsit. A îndrăznit să intre în camera unde dormea singur. Suferea de insuficienţă cardiacă, boli de bătrâneţe uşoare, avea doar 60 de ani.

Notă: Pentru a nu umbri amintirea unor scriitori (scriitoare), care sunt nişte nume, poate nişte idoli ai cititorilor români, trebuie spus că voi evita să amintesc secvenţele urâte din viaţa trăită de ei (ele), menţionând doar sursele bibliografice.

BIBLIOGRAFIE:
-Fereastra, anul IX, nr. 7 ,,Berarul, bibliofilul şi colecţionarul Caragiale’’ – Emil NICULESCU;
-convorbiri-literare ,,EMINESCU DESPRE CARAGIALE’’ – Cassian Maria SPIRIDON;
-scritube.com/personalităţi Ion Luca Caragiale;
-Alexandru Ţiclea ,,RETORICA’’, curs universitar;
-Moftul român Joi, 15 Iulie 2010;
– România Literară nr. 13-14 / 1999,,Scrisori de dragoste’’ de Z. Ornea;
-http://numărul1.net/2011/04/26/ion-luca-caragiale;
-Numărul 1 – 26.04.2011 ,,Ion Luca Caragiale’’;
-http://centenarcaragiale.radio3net.ro/?p=597 Posted By Pusa Roth On Sunday, June 24, 2012 06;
– junalul.ro Autor: Carmen Anghel 08 Iun 2012;
-http://absentul.blog.com/2011/12/07/dinastia-caragiale-2/ dinastia caragiale* 07 DEC 2011
ion_murgeanu MATEIU I. CARAGIALE: “PRIM ŞI ULTIM CARAGIALI”;
-ION LUCA CARAGIALE – BIOGRAFIE Joi, 15 Iulie 2010;
-convorbiri-literare ,,EMINESCU DESPRE CARAGIALE’’ – Cassian Maria SPIRIDON;
-ziarulnatiunea.r serie nouă, Anul II ,,Caragiale şi Eminescu’’, publicat în 1 martie 2012 Ion Ionescu-Bucovu;
-TOTPAL’S DAILY NEWS Lucreţiu Tudoroiu – “Caragiale şi ultima lui iubire”;
– jurnalul.ro.,,Doamnele domnului Caragiale’’ autor: Rodica Mandache 04 Mai 2012;
– Formula AS, anul 2008 numărul 836 ,,Asul de inima – Un destin tragic: Veronica Micle’’ Victoria Goga;
– România Literară nr. 2002, numărul 22 ,,Revelaţiile cartofiliei’’ de Gabriel Dimisianu;
– jurnalul.ro Doamnele domnului Caragiale autor: Rodica Mandache 04 Mai 2012;
– adevarul.ro 17 iun 2012 Ion Cristoiu ,,Un bărbat care se pricepe la femei: Caragiale.’’



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 41 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5