Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Profesorul, I.D. MARIN

Profesorul
I. D. MARIN
(1912 – 1986)

Autor, Profesor Mihai Matei

Anul acesta, se împlinesc 25 de ani de când I. D. Marin a plecat spre spaţii selenare, la data de 7 octombrie 1986. Nu împlinise încă 75 de ani, când s-a petrecut acest lucru. Este înmormântat în cimitirul din satul său natal, Stânceşti, comuna Mihai Eminescu. Am participat la ceremonialul funebru, alături de mai mulţi profesori din judeţ, care l-au cunoscut şi apreciat pe iubitul profesor, istoric şi critic literar.

S-a născut la data de 3 ianuarie 1912, fiind primul dintre cei 11 copii (din care au trăit doar cinci) în familia Dumitru şi Marghioala, de profesie agricultori. Cei patru fraţi ai săi sunt, în ordine: Marin Theodor, cadru didactic, fost director al Şcolii generale Balta Arsă, Marin Constantin, contabil, Marin Gheorghe, agricultor, în Stânceşti, şi Marin Petru, cântăreţ bisericesc, la biserica din sat.

I. D. Marin s-a căsătorit cu Maria, fiică a satului, casnică şi împreună au avut trei copii: Marin Dragoş, contabil, în Botoşani, Marin Corneliu, economist, tot în Botoşani, şi Svetlana, inginer agronom, în Stânceşti.

Aceste date şi cele ce urmează le-am obţinut în casa profesorului I. D. Marin, unde în ziua de 13 martie, 2011, am purtat discuţii cu soţii Laşcu, după ce am văzut, cu uimire, faptul că altarul, sanctuarul său, reprezentat de tezaurul de cărţi şi manuscrise valoroase, adunate într-o viaţă, dispăruse. Camera cea mare, altădată loc de înălţătoare şi profunde dialoguri pe teme de istorie, pedagogie şi literatură, cu invitaţi de marcă, botoşăneni şi din ţară, era acum precum un cavou rece, goală, cu rafturile ce nu mai au cărţi, părând nişte schelete descărnate. Câteva tablouri, bine realizate de Horaţiu, încălzesc totuşi cu amintiri acest spaţiu, aşa de primitor altădată.

Am înţeles, din explicaţiile Svetlanei şi ale soţului ei, Ion Laşcu, dispreţul manifestat faţă de cultură, de către cineva din familie, însoţit de un prelat de la Mănăstirea Popăuţi, care, numai în câteva zile, au evacuat abuziv întreaga bibliotecă. Aceasta ar fi putut constitui „Fondul I. D. Marin”, în cadrul Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu”, pus la dispoziţia cercetătorilor, a cititorilor, aşa cum sunt fondurile lui Tiberiu Crudu, N. Răutu, A. Dorcu etc. Casa lui I. D. Marin, o parte din bibliotecă, cărţile de poezii ale lui Horaţiu, ar fi putut deveni, în timp, loc de pelerinaj pentru cei care vin la Ipoteşti, la lacurile lui Eminescu, la Stânceştii prinţului Callimachi şi Complexul de cetăţi traco-getice din secolele VII – V î.e.n.

Este o plăcere să discuţi cu Svetlana şi Ion Laşcu şi să apreciezi patosul cu care s-au străduit să strângă şi să conserve documente, lucrări în manuscris şi acte de valoare, în legătură cu munca şi opera lui I.D. Marin şi a fiului lor, Horaţiu Laşcu. Sunt supăraţi că memoria profesorului este, în prezent, aşa de puţin evocată. Noi ne-am angajat să prezentăm, acum, o serie de materiale, în presă, ca unul care l-am cunoscut încă din 1960. Am primit atunci ingrata sarcină, ca pe baza unei inspecţii la ore, să fie scos din învăţământ. Vizitându-ne de nenumărate ori, după aceea, şi sfătuindu-ne în ce priveşte cunoaşterea istoriei judeţului, a trecutului şcolii botoşănene, a unor importante instituţii şi personalităţi, ne-am ataşat şi ne-am împrietenit. Dorim să relevăm personalitatea acestuia acum, deoarece timpul a estompat figura şi opera lui, în cei 25 de ani ce au trecut de la dispariţia sa, şi nu este drept.

Revenind la lucruri mai concrete acum, să reamintim faptul că şcoala primară o face în satul natal, Şcoala Normală „Mihai Eminescu” – la Botoşani, absolvită în anul 1930. În continuare, dă diferenţe pentru a obţine diploma de bacalaureat al liceului teoretic, căpătând astfel dreptul de a merge în învăţământul superior.

Între anii 1935 – 1939, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie ale Universităţii din Cernăuţi, trecând examenul de licenţă la română (principal), cu teza „Pedagogia lui Creangă”, şi sociologie (ca disciplină secundară). În continuare, susţine examen pentru a doua licenţă, în filozofie (conform procesului-verbal al comisiei de examen, nr. 155, din 17 ianuarie 1940). Calificativul pus de comisie era de „F. Bine” (ambele licenţe sunt înscrise pe diploma cu nr. 6232/1940, emisă de Universitatea din Cernăuţi).

Funcţionează ca învăţător, între anii 1934 – 1948, în satele Vulpăşeşti, judeţul Roman, Baisa şi Agafton, judeţul Botoşani. Este mobilizat, pe 22 iunie 1941, şi trimis pe frontul de răsărit, cu gradul de locotenent, luptând până pe 5 aprilie 1943, în Regimentul 8 Roşiori. Pentru faptele sale, în 1942, este decorat cu Ordinul „Coroana României”, cu spade, în grad de cavaler, şi panglică de „Virtute Militară” (conform Certificatului nr. M.299, din 10.XI.2006, emis de Ministerul Apărării – U.M. 02405, Piteşti).

A murit având gradul de căpitan în rezervă. Revista „România Eroică”, din ianuarie-martie, 2009, sub semnătura col. Florea Macovei, îi consacră un articol omagial la rubrica „Veterani din judeţul Botoşani”.

Întorcându-ne în timp, să consemnăm faptul că începe activitatea ca învăţător în anul 1948, la Şcoala generală din Agafton, apoi, ca profesor, la Suliţa, iar din anul 1954 este transferat la Şcoala generală Stânceşti, unde a funcţionat fără întrerupere până în anul 1974, când trece, pentru limită de vârstă, la pensie.

În anul 1946, susţine examenul de capacitate, apoi gradul II, în anul 1969, an în care, prin Ordin al Ministrului, i se acordă titlul de „Profesor evidenţiat”. În 1972, în urma unui nou examen, obţine şi gradul didactic I.

Profesorul de istorie I. D. Marin participă la săpături, alături de arheologii Adrian C. Florescu şi Simion Raţă, când s-a descoperit Complexul de cetăţi traco-getice de la Stânceşti (sec. VII-V î.e.n.). A adâncit apoi multe probleme din istoria evului mediu românesc, cu accent pe această parte de ţară.

Profesorul I. D. Marin a fost membru activ al Societăţii de Ştiinţe Istorice, Filiala Botoşani, remarcându-se prin numeroase cercetări, elaborarea de studii şi articole privind istoria oraşului Botoşani, a judeţului, susţinând comunicări ştiinţifice la sesiunile şi simpozioanele organizate de Societate şi Muzeul Judeţean.

Prezentăm câteva din lucrările elaborate şi publicate: „Evoluţia situaţiei ţărănimii, între anii 1804 – 1866” (Culegere de studii şi articole de istorie, vol. III, Bucureşti, 1961); „Primii 30 de ani din viaţa şcolilor comunale din judeţul Botoşani (1864 – 1894)” (Studii şi articole de istorie, Bucureşti, 1966); „Contribuţii la studierea curţilor domneşti din Moldova” (Studii şi articole de istorie, vol. IX, Bucureşti, 1967); „La trecătoarea Botoşanilor, în 1538” şi „Botoşani, apanaj al doamnelor Moldovei” (în „Istorie şi contemporaneitate”, Botoşani, 1969); „Botoşanii, de la începuturile sale, până la jumătatea secolului al XVIII-lea” („Hierasus”, anuar, 1981); „O ctitorie a Ţării Româneşti, în Moldova, din secolul al XIV-lea: Mănăstirea Doamnei, de lângă Botoşani” („Hierasus”, anuar, 1986).

Inginerul Laşcu ne-a mai prezentat şi un număr de manuscrise, precum: „Nicolae  Iorga şi Botoşanii”; „Botoşanii în opera istorică a lui Nicolae Iorga”; „Curtea domnească de la Botoşani, ca loc de popas domnesc şi centru militar” ş.a.

Profesorul s-a aplecat, cu pasiune şi răbdare, asupra unor probleme cu privire la locul naşterii Marelui Eminescu, la copilăria lui aici, la Ipoteşti, venind cu precizări şi corectând multe din inadvertenţele publicate de nume sonore din domeniul istoriei literaturii. În acest sens, volumul de critică literară „Eminescu la Ipoteşti”, publicat de Editura Junimea, în anul 1979, este apreciat cu titlul de „Laureat”, obţinând medalia de aur la concursul de critică literară din acel an.

A terminat, de asemenea, cartea „La Ipoteşti, pentru Eminescu”, dar, din diferite motive, cartea nu a fost publicată. Ea vede, totuşi, lumina tiparului în anul 2005, la Editura Agata, graţie sprijinului directorului acesteia, Ion Istrate.

În şcoala unde a funcţionat, a realizat un muzeu ce cuprindea obiecte arheologice strânse cu elevii, din şantierul complexului de cetăţi geto-dacice, din vecinătatea satului, şi o colecţie de vechi monede romane, din secolul I î.e.n. (unele au dispărut fără urmă!?).

Locuind împreună cu fiica sa, Svetlana, cu ginerele său, Ioan Laşcu, doctor în ştiinţe, cercetător la Staţiunea Popăuţi, I. D. Marin s-a bucurat de dragostea nepoţilor săi: Horaţiu Laşcu, profesor, ziarist şi poet, membru al Uniunii Scriitorilor, autor al volumelor „Înălţare”, Editura Padel Elcom, Botoşani, 1994, „Lacrima neagră”, Editura Axa, Botoşani, 1998, „Cartea Învierii”, Editura Axa, Botoşani, 2004, şi „Poezii” – antologie, Editura Axa, Botoşani, 2005, apoi Cătălina Laşcu, profesor de psihologie, şi Afrodita Butnaru, ing. T.C.M. Iaşi.

De-a lungul vieţii sale, I. D. Marin a studiat continuu, în biblioteci, arhive, în biblioteca personală, în muzee. Cerceta cu o aviditate şi receptivitate excepţionale, pentru ca apoi, pe baza datelor adunate, să elaboreze şi să publice articole şi studii temeinice, să scoată volume şi cărţi de valoare. A fost, deci, un pasionat cercetător, o personalitate creatoare, neobosit descoperitor, fiind convins de faptul că istoria are o valoare etico-socială; această disciplină îi face pe oameni mai sociabili, mai altruişti, cu ataşament cald pentru poporul român şi pământul lui.

I. D. Marin era sociabil, sfătos, prietenos cu colegii şi cunoscuţii, ironic, caustic cu ignoranţii, cu infatuaţii. Îi plăcea dialogul, şarjele purtate cu oameni de cultură, la o cafea, la o masă udată cu un vin bun. Ca tânăr profesor, am asistat la aceste dialoguri, dorind să intru „în lumea celor mari”, cu zestrea intelectuală pe care mi-o adunasem şi din asemenea întâlniri. Erau prezenţi, cu aceste ocazii, Augustin Z. N. Pop, eminescolog reputat, Alexandru Piru, istoric literar, Victor Crăciun, ziarist, Iosif Naghiu, profesor, Jan Vasiliu, profesor, Ecaterina Popovici, profesoară, acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga, pomenind, aici, doar câteva nume mari.

I. D. Marin moare în 1986, în urma unei boli necruţătoare, rămânându-i multe studii nepublicate. Unul dintre acestea este „Istoricul monumentelor eroilor din Primul Război Mondial”, lucrare ce evocă îngroparea în cimitirul din Stânceşti a unui număr mare de soldaţi din Regimentul 25 Infanterie Vaslui, ce luptase la Oituz, în iarna anilor 1916 – 1917, după care a fost retras pentru refacere în judeţul Botoşani, în acest sat.

 Din iniţiativa lui Panfil Marin, colonel în rezervă, vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”, Filiala Botoşani, şi a inginerului dr. Ion Laşcu, împreună cu preotul paroh al bisericii satului Stânceşti, cu sprijinul ing. Panfil Rotaru, directorul S.C. „Rotcom”, s-a refăcut, nu demult, mormântul colectiv al eroilor îngropaţi, realizându-se un monument care cinsteşte eroismul celor care au luptat pentru România Mare.

La capătul acestor lacunare prezentări ale vieţii şi operei lui I. D. Marin, ne dăm seama că el a fost un distins cărturar, un pedagog remarcabil, o mare energie spirituală, înscriindu-se cu cinste între personalităţile luminoase ale acestei frumoase părţi de ţară românească.

Vom reveni, cu privire la conţinutul studiilor şi articolelor sale de istorie publicate, dar, mai ales, ne vom apleca, cât ne pricepem, la cele rămase în manuscris, spre a le releva valoarea pentru publicare şi contribuţia lor la rescrierea istoriei românilor.

Bibliografie
I. D. Marin – „Pedagogia lui Creangă”, Editura Cugetarea George Delafras, Bucureşti, 1942.
I. D. Marin – „Eminescu la Ipoteşti”, Editura Junimea, Iaşi, 1979.
I. D. Marin – „La Ipoteşti, pentru Eminescu”, Editura Agata,Botoşani, 2005.
Mihai Matei – „Evocări”, Editura Quadrat, Botoşani, 2008.
Revista şcolii (1926 – 1940).
Hierasus – 1981, 1986.
Studii şi articole de istorie, Bucureşti, 1966.
Studii şi articole de istorie, vol. IX, Bucureşti, 1962.
Istorie şi contemporaneitate”, Botoşani, 1969.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5