Dumitru Lavric:

Este o caracteristică generală a speţei umane să se refere la origini, ca loc fundamental care fixează un destin. Ce poate spune azi, Florin Aioniţoaei, despre propriile sale origini?

Florin Aioniţoaei:

Totdeauna am fost mândru că m-am născut în satul Roşiori din judeţul Botoşani. Nu am ascuns nimic niciodată despre această rădăcină. Totdeauna am spus că mă trag dintr-o familie de răzeşi; răzeş însemnând înnobilat de domn în urma unor fapte de arme. Toată genealogia mea, cea pe care o cunosc, străbunicul meu, bunicul meu, tatăl meu au luptat pe front, pe diverse fronturi: războiul de independenţă, primul război mondial, al doilea război mondial. Au primit medalii dar au primit şi pământ. De aia eu spun că sunt fecior de răzeş. Tot timpul am fost mândru de strămoşii mei, sunt mândru de contemporanii mei şi de aceea mă apucă dracii când aud pe unii care spun: ţară de rahat, judeţ de rahat, nu am ce face aici… De aceea le zic: prietene dacă-i totul murdar şi de rahat ia mai du-te-n… într-un loc mai curat şi lasă-ne!…

Mie-mi place să stau în Botoşani, unde este fântâna culturală din care soarbe toată ţara, unde este o efervescenţă intelectuală deosebită şi care se revarsă asupra tuturor românilor. Eu sunt mândru şi în acelaşi timp fericit să fiu, aici, unde am respirat prima dată aer, unde am spus prima dată: ,,oa” şi am băut prima dată apă. Se spune că în locul unde ai respirat prima dată şi de unde ai băut prima dată apă, acolo te simţi bine şi acolo te poţi împlini spiritual. Am renunţat la Bucureşti pentru că aici, acasă, pot să văd luna şi soarele. Şi mă simt bine aici printre consătenii mei şi printre concetăţenii mei botoşăneni, aşa cum sunt ei: nici mai buni nici mai răi decât în altă parte.

Dumitru Lavric:

Ştiam din opera lui Sadoveanu, că răzeşii sunt oameni foarte mândri; aş cita din povestirea „Iapa lui Vodă” din volumul „Hanul Ancuţei” unde un răzeş nu se lasă convins nici când îşi dă seama că este în faţa domnitorului şi că ar putea fi pedepsit. Din acest punct de vedere risc, totuşi, următoarea întrebare: în alegerea carierei, actorul Florin Aioniţoaei, a fost influenţat din exterior sau această pasiune a crescut, firesc, din interiorul fiinţei?

Florin Aioniţoaei:

Aici sunt mai multe planuri despre care am putea să vorbim. De foarte multe ori m-am gândit: de ce am ajuns eu actor?… pentru că visul meu a fost să ajung cascador şi nicidecum actor. Nici o secundă nu mi-a trecut prin cap că, eu, aş putea vreodată să ajung actor. Şi asta pentru că era acel complex al băiatului plecat „din câmp, de-acasă de la plug”, venit la târg, c-aşa erau vremurile şi nu mă gândeam că eu mă pot duce la academie în Bucureşti, să dau examen şi să intru. Ştiam că şi atunci ca şi acum, mă rog atunci pilele acum banii, ştiam sau credeam că nu se poate. De aceea, până pe la 20 de ani m-am pregătit pentru a fi cascador şi am sărit şi am căzut de pe tot ce mişcă.

A fost o întâmplare că m-am apropiat de partea artistică, aceasta însemnând scena. A fost o întâmplare, pentru că la fabrica de şuruburi, în perioada de dinainte de revoluţie, ca în toate fabricile de altfel, pentru că era Cântarea României, doamnele mămici de 40-50 de ani, lucrătoare la forjă, cu cinci copii şi o droaie de nepoţi, trebuiau să facă balet, iar instalatorul care desfunda canalizarea veceielor din fabrică, trebuia să scrie poezii, în care să preaslăvească cuceririle revoluţionare ale epocii de aur. Aşa era ordinul…

A fost Cântarea României şi a fost şi Dialogul Muncii şi Hărniciei care se întâmplau în perioada aceea. Ca orice muncitor tânăr, iubitor de fotbal altfel, am fost chemat de maistru şi mi-a spus: „Vezi, cî atelieru, că trebi să deie trii muncitori la echipa de teatru. Nu pot sî-i trimit pi Bădărău sau pi Haidău, c-acia ştiu meserie (electricieni). Te duci la echipa di teatru şi sî li ţîi locu şî la aiştea că dacî nu ai să muţî iar motoarili celi arsî… Şî ai grijî sî nu ma faci di ruşîni!”… Se pare că erau probleme cu realizarea cincinalului în patru ani şi jumătate şi m-au utilizat, mai marii de atunci peste tot: şi la brigada artistică de agitaţie şi la cor şi la teatru şi la recitare, sanitarii pricepuţi, protecţia muncii, echipa de fotbal a fabricii şi nu-mi mai aduc aminte că erau al dracului de multe probe şi participări. Probabil vă aduceţi aminte de toate astea pentru că probabil m-aţi jurizat cândva pe undeva. În această perioadă a fost o întâmplare fundamentală pentru devenirea mea viitoare. Se pare că aveam şi nişte abilităţi sportive naturale. Deşi îmi plăcea fotbalul, cum am mai spus şi la şcoala generală şi la liceu şi apoi la fabrică mă trimiteau la tot felul de concursuri sportive dar mai ales la crosuri. Aşa se face că în clasa a VI-a, la Roman, la un concurs naţional, am câştigat şi proba de 50 de metri plat şi proba de 1500 metri. Aşadar în ideea aceasta, m-au trimis de la fabrică să particip la Crosul Tânărului Muncitor – ştafetă 3 x 4000 de metri. Ştafeta de la fabrica de şuruburi unde lucram eu, a câştigat locul întâi la nivel de judeţ Botoşani. Echipa noastră trebuia să reprezinte judeţul Botoşani la faza naţională a Daciadei sau cum se chema concursul acela. Numai că în ziua în care trebuia să fie concursul de fugă cu ştafeta, eu trebuia să monologhez cu teatru la Iaşi. În aceeaşi zi la aceeaşi oră. Uite aşa, încă de foarte tinerel am devenit o problemă pentru conducerile culturale şi sportive ale judeţului. Problema a fost prezentată de către conducerile numite mai sus, unui grangur mai mare decât ei. Aşa mi s-a povestit. Nu mai ştiu cum îl chema. Acesta când a auzit care e problema, a zis: „Lăsaţi băietu sî meargî la teatru iar la fugî găsîţi voi pi altu.” Şi uite-aşa s-a pricopsit teatrul românesc şi cultura română, hodoronc – tronc, cu mine. Mă rog, o fire mai atipică, întotdeauna am făcut ce mi-a trecut prin cap şi numai ce mi-a plăcut. Am vrut să ajung în „Legiunea Străină” dar nişte grăniceri elveţieni vigilenţi m-au prins, m-au făcut pachet şi m-au trimis acasă. Am vrut, după aceea, să fac fermă de vipere, dar n-am reuşit. Mă rog, tot lucruri neconvenţionale. Numai că soarta, sau Dumnezeu n-a vrut să ajung nici cascador, nici legionar, nici crescător de vipere sau altceva ci actor. Şi uite-aşa într-o seară, cald fiind, am rămas la o terasă la o bere, cu Volin Costin, până pe la ora 2 dimineaţa. El era deja student în anul III la Iaşi. După o lungă şi amănunţită analiză, ca urmare a berii, dimineaţa, la ora 5, m-am urcat în autobuz şi m-am prezentat la facultate la Iaşi, m-am înscris, am dat examen şi am şi intrat. Între timp acasă la mama mea se despănuşa porumbul: mama cu sora mea. Ele habar nu aveau ce planuri am şi mai ales ce fac atunci când nu veneam la desfăcat. Când am avut un rezultat aproape sigur că am intrat, le-am spus. Şi mama îngrijorată mă întreabă:

„- Florinel, dragul mamei, ia să spui tu mamei drept şi adevărat, să nu mă minciuneşti aşa cum faci tu de obicei, că una spui şi alta faci.

Când mama mă ia cu binişorul şi îmi vorbeşte aşa, e clar că ceva e în neregulă iar eu trebuie să fiu foarte cinstit.

– Da mămică…

– Tu ai dat examen la facultate ?

– Da!

– Şi socotelile acelea ce ţi le-o dat acolo, le-ai făcut bine?

– Da!

– Şi ai intrat?

– Nu scrie încă pe perete, dar eu zic că am intrat!…

Şi cum era cu strujanul în mână, începe să mă altoiască cu el:

– Ardă-te focul, golanule, că numai după capul tău ai făcut, niciodată n-ai spus nimic. Între timp i s-a rupt strujanul.

– Măi copchili, da’ tu ce crezi că eu nu eram de acord ca tu să te duci la facultate?!… Terezucă (sora mea) du-te în magazie şi adu-i nişte rachiu că merită, iar tu pune mâna pe coşarcă şi cară popşoii în coşer că acuşi începe şcoala, te duci de acasă şi rămân eu singură cu atâta treabă.”

La finalul anului I, am vrut să renunţ la facultatea de la Iaşi, pentru că nu era ce voiam eu. M-am hotărât să nu mai calc vreodată în vreo facultate ci să mă fac fermier adevărat, european să mă însor şi să mă fac gospodar, aşa cum a fost şi tata şi bunicul. Şi mi-am pus tutun. Mi-am făcut colibă la care am tras curent electric. Am stat toată vara pe câmp. Am citit Shakespeare, opere complete, Cehov vreo 5 din cele 7 volume şi Sven Hasel, opere complete de trei ori. Numai că mai spre toamnă, primesc o scrisoarea de la verişoara mea Ivona din Bucureşti, care îmi spune că sunt fraier că nu mă duc să dau examen la facultate în Bucureşti, că acum se fac înscrierile. Şi ca să nu cad de fraier în faţa familiei, a doua zi m-am urcat în tren, m-am dus la ATF, m-am înscris, am dat examen, am intrat şi de data asta am şi terminat.

Dumitru Lavric:

Aş sintetiza cele spuse, cu o referire la Călinescu, care aprecia că: „Un om împlinit cuprinde în el şi câţiva oameni rataţi” – în sens superior al cuvântului şi că această poveste realistă şi emoţionantă îmi întăreşte ideea că destinul îşi face loc prin întâmplări neîntâmplătoare, care au o semnificaţie şi ne conduc spre ceea ce se numeşte destin. Destinul a condus pe Florin Aioniţoaei pe scenă; unde el a cunoscut o altă lume, a cunoscut lumea colegilor, lumea din interior a instituţiei, dar a cunoscut şi această lume fantasmatică a personajelor cărora a trebuit să le dea viaţă. Să recapitulăm câteva din personajele create de cel care a dorit atât de mult să se fixeze pe scândura scenei.

Florin Aioniţoaei:

Am debutat în 1997 cu rolul „Petru” din piesa Iuda Iscarioteanul de Leonid Andreev în regia lui Ion Sapdaru. De fapt m-am angajat la Teatrul „M. Eminescu” la câteva zile după ce mi-am dat licenţa, pe 1 iulie 1997, şi am şi primit acest rol. Apoi îmi aduc cu plăcere şi cu drag aminte de rolul „Hoţul” din piesa Bătrâna şi hoţul de Viorel Savin în regia lui Marius Rogojinschi. Aici am marea plăcere că aveam un fan de vreo cinci ani, care a spus că el când se va face mare se va face hoţ. M-am întâlnit acum cu el, eu eram într-un juriu, el spunea poezii… uite cum trece timpul – parcă mai ieri eu spuneam poezii şi alţii mă jurizau şi acum eu sunt mare judecător. Acum el este în clasa a IX-a, a spus foarte bine poeziile, mai ales că nu le-a lucrat cu nimeni şi mi-a spus că s-a răzgândit: nu vrea să se mai facă hoţ. Un alt rol important din punctul meu de vedere, cred că este Dragomir din ,,Năpasta” de I. L. Caragiale în regia lui Adi Carauleanu. Şi cred că cea mai mare provocare pe care o poate avea un actor român la vârsta de 42-43 de ani este rolul măriei Sale Ştefan din piesa ,,Apus de soare” de Barbu Ştefănescu Delavrancea în regia lui Marius Rogojinschi. Rolul acesta prezintă un risc din punctul de vedere al actorului din mai multe considerente: sunt monştri sacri care au interpretat magistral acest rol şi nu poţi veni tu acum şi să fii mai slab ca ei…

Dumitru Lavric:

Au impus un model publicului…

Florin Aioniţoaei:

Bineînţeles! Tocmai asta voiam să spun: că trebuie să lupţi şi cu imaginea pe care au creat-o spectatorului şi i-a rămas acestuia întipărită pe retină, ureche şi în suflet. Toată lumea care aude, spune: Bă, acela are voce de Ştefan cel Mare sau n-are voce de Ştefan cel Mare, vocea aceea la care face referire, fiind de fapt a lui Cozorici sau Calboreanu. Mai este şi lupta mea cu mine însumi, pentru a-mi atenua reflexele specifice vârstei şi unui om sănătos în încercarea de a gândi şi mişca pe scenă ca un om de 78 de ani, măcinat de gută, cu un posibil început de diabet şi cu o rană deschisă la picior de cel puţin zece ani, în ultimele trei zile de viaţă. Zic eu că acestea au fost cele mai importante lucruri. Un mare regizor şi profesor rus, spunea cui voia să asculte, spre apusul carierei lui prodigioase, că el în toată cariera a creat două spectacole, restul fiind neghină. Dacă eu voi putea spune, cândva acelaşi lucru voi fi foarte mulţumit.

Dumitrul Lavric:

Mi se pare firesc. Experienţele fundamentale ale vieţii nu pot fi foarte numeroase, şi nici n-ar fi potrivit să fie prea numeroase. Una două pasiuni pot acoperi o viaţă! O iubire poate acoperi o viaţă şi din punctul acesta de vedere şi eu consider că rolul Ştefan cel Mare poate fi o realizare deosebită, care nu se supune modelelor şi bănuiesc că, spectacolul în totalitate şi în tot ce are mai valoros se datorează şi regizorului Marius Rogojinschi. Şi, ajungând discuţia în acest punct, ştiind că Florin Aioniţoaei, are şi preocupări de acest ordin, cum se împacă actorul cu regizorul, cum ar putea fi sintetizate impresiile acestei colaborări de către Florin Aioniţoaei?

Florin Aioniţoaei:

Eu sunt un individ extrem de disciplinat dar în acelaşi timp extrem de rebel. Mi-am mai cultivat o caracteristică: să nu amestec lucrurile. Dacă, acum, în această secundă, sunt preocupat de capre, acum toată fiinţa mea se îndreaptă către acest domeniu. Curăţăm copacii sau vorbim despre copaci doar de aceasta sunt preocupat. Dacă acum trebuie să fiu actor voi fi doar actor. Regia este treaba altuia. De fapt la teatru o vorbă spusă de mine la nervi a făcut carieră şi a devenit un fel de axiomă spusă de către colegi la adresa unuia care este preocupat de capra vecinului: „Vezi-ţi de pătrăţica ta şi-atât!”. La ,,Apus de soare” a existat un regizor care şi-a văzut de pătrăţica lui: a ştiut ce vrea cu piesa, a ştiut ce vrea de la mine, a ştiut ce vrea de la colegii mei. Eu n-am făcut decât să mă supun dorinţei lui, să rezolv sarcinile pe care mi le dădea, cât pot de bine, ca mine e adevărat dar în sensul dorinţei regizorului, fără să-i contest vreo secundă autoritatea sau viziunea.

Dumitru Lavric:

Cred că s-a reuşit. La Botoşani fiind, la teatrul „M. Eminescu” fiind, nu departe de Ipoteşti fiind, nu cred că Florin Aioniţoaei a rămas indiferent faţă de universul poeziei eminesciene.

Florin Aioniţoaei:

Eu am făcut două spectacole după poeziile eminesciene, mai neconvenţionale, zic eu. Unul l-am făcut cu, colegul şi prietenul meu Vali Răcilă. Aici Vali Răcilă cânta muzica pe care o cântă el de obicei: bluess iar eu spuneam versuri din Eminescu. Se pare că a ieşit un lucru foarte interesant. Al doilea spectacol l-am făcut la comanda directorului Traian Apetrei. Am lucrat cu Petronela Chiribuţă şi am reuşit performanţa ca în 12 zile, să găsim ideea spectacolului, să facem scenariul, să învăţăm textul şi să realizăm spectacolul. Asta în timp ce mai lucram şi la spectacolul „Suflete moarte” în regia lui Ion Sapdaru. Spectacolele au ieşit la diferenţă de două zile. Am făcut-o din ambiţia de a arăta că, vorba ceea: „naşte şi Moldova oameni”- actori care spun poezie sunt şi la Botoşani pe de o parte iar pe de altă parte din respect faţă de oamenii şi locul în care ne aflăm. Am avut fericirea să pot spune aceleaşi poezii, la diferenţă de o zi, aceleaşi poezii aşadar, cu Dumnezeu să-l ierte, Adrian Pintea. Pentru mine a fost o provocare. Totdeauna, ceea ce am făcut, am făcut raportându-mă la etaloane pe care, eu, le-am considerat ca fiind ţinta spre care trebuie să tind. De fapt această disponibilitate pentru competiţie vine din perioada tinereţii mele când făceam sport.

Dumitru Lavric:

Şi ca să spunem aşa, ceea ce trebuie să devină o caracteristică pentru orice creator: să privim în sus. Să privim către un orizont spre care să tindem. După ştiinţa mea a fost şi iniţiativa deosebită de a lansa la Botoşani şi un concurs de interpretare a poeziei eminesciene.

Florin Aioniţoaei:

Da! Am făcut acel „Festival de rostire”. I-am căutat mult denumirea aceasta de rostire şi nu de recitare a creaţiei eminesciene, pentru că pentru mine sunt două acţiuni distincte. L-am realizat, a fost o ediţie, numai că, trăind într-o zonă economică, banii decid. Deci banii au hotărât dacă-l mai fac sau nu-l mai fac. Eu sper ca, la un moment dat, să trecem peste perioada aceasta de criză şi să-l reluăm. Fie eu, fie altcineva. Avem denumirea „Festivalul Luceafărul” protejată la OSIM şi sunt dispus să o ofer, gratuit, spre utilizare, oricui care vrea să facă în judeţul Botoşani o manifestare care să aibă ca obiectiv promovarea culturii. În mintea mea, acest festival trebuie dezvoltat având şi alte preocupări: traduceri din Eminescu, traduceri din scriitori contemporani în şi din limba română. Aşadar, oricând sunt dispus să ofer această marcă, celui care vrea să lucreze şi are posibilităţi.

Dumitru Lavric:

Sigur, putem aştepta condiţii ideale, e puţin probabil că ele se vor ivi pe parcursul vieţii noastre, sau poate că nu se vor ivi nici pe parcursul altor vieţi, dar nevoia de frumos rămâne şi e nevoie ca ea să se materializeze, inclusiv prin sacrificii. Dar să îndreptăm discuţia noastră spre un final mai optimist. În general, din perspectiva carierei desfăşurate până în prezent, din perspectiva relaţiilor cu spectatorii, mai ales cu cei tineri, cum se poate comenta reacţia acestui tineret în blugi, despre care se spun lucruri potrivite şi mai puţin nepotrivite. Eu nu fac caracterizări, pune, relaţia cu tânărul şi foarte tânărul spectator, pune probleme instituţiei, actorului, regizorului? Pune probleme legate de repertoriu, de interpretare? Cum vede Florin Aioniţoaei rezolvarea acestei probleme, a relaţiei cu tinerii şi care mâine vor fi maturi şi poate şi din rândul lor vor fi năzuinţe, poate, spre a interpreta roluri în calitate de profesionist?

Florin Aioniţoaei:

Eu am o relaţie foarte bună cu tinerii. Am mare încredere în ei şi în posibilităţile lor. E o relaţie bazată pe prietenie, în diverse domenii în diverse medii. Întotdeauna comunic mai bine cu ei decât cu cei maturi, poate şi pentru faptul că mentalul, comportamentul meu nu este foarte departe de al lor. Dar ce voiam să spun apropo de esenţa întrebării dumneavoastră… Am jucat şi joc cu mare drag pentru toţi spectatorii nu numai pentru tineri, dar cred că ei, tinerii, sunt mai cinstiţi şi mai oneşti ca noi, sunt mai puţin duplicitari, datorită mediului în care trăiesc ei acum spre deosebire de mediul în care am fost educaţi să fim duplicitari. Sunt extrem de cinstiţi şi atunci când nu le place ceva se manifestă ca atare. Dar, indiferent de locul unde am fost şi indiferent de natura spectacolului susţinut, dacă artiştii au fost oneşti şi n-au „minţit”, nu s-au făcut că…, ei au rămas prinşi de vrajă acolo şi n-au mişcat. De ce? … Eu cred că, spectacolul este o marfă ca oricare alta. Această marfă se adresează unor consumatori care au nevoie de ea. Deci de ce au nevoie consumatorii? Ce vor ei să obţină venind la teatru?… Emoţie!… Emoţie adevărată, schimbul de emoţie realizat între două entităţi concrete: actorul şi eu, spectatorul. În sprijinul acestor afirmaţii, aduc ca argument, istoria teatrului. Grecii au inventat teatrul în templu. Peste ani, catolicii au inventat teatrul în biserică… Omul fiind un animal gregar, întotdeauna a simţit nevoia să schimbe emoţii cu semenii. De aceea cultura noastră, tradiţiile noastre, româneşti: botezul, nunta, înmormântarea sunt mici piese de teatru, menite să emoţioneze asistenţa şi să le aducă aminte de acel moment. De acest tip de emoţie are nevoie omul. Dacă la teatru găsim această emoţie, teatrul poate să trăiască sau nu. Doar aici, în teatru, o entitate – omul, poate schimba o informaţie la nivel energetic cu altă entitate – fie alt om, fie Dumnezeu sau altceva.

Dumitru Lavric:

Da, este o permanentă nevoie de ritualizare a vieţii şi de socializare a raporturilor umane şi teatrul poate face foarte mult în această privinţă. Dacă relaţiile cu tinerii sunt sub semnul optimismului ar trebui şi dialogul nostru să se încheie în aceeaşi manieră. De aceea, l-aş ruga pe Florin Aioniţoaei, nu să facă numaidecât o promisiune, dar să se exprime pentru cititorii revistei Luceafărul, în legătură cu un rol pe care îl aşteaptă în viitorul previzibil şi pentru care spectatorii să fie avertizaţi cu anticipaţie.

Florin Aioniţoaei:

Spuneam că eu sunt un individ extrem de disciplinat. Am jucat la teatru, întotdeauna, fără comentarii, doar ce mi s-a dat şi am răspuns cu solicitudine nevoilor instituţiei. Nu ştiu în ce voi fi distribuit, nu ştiu când voi fi distribuit, dar dacă e să facem un exerciţiu de imaginaţie, aş vrea să joc rolul „Dromihete” din piesa ,,Muntele” a lui D. R. Popescu. Nu ştiu dacă se va pune vreodată la Botoşani, dar asta mi-aş dori să fie.

Dumitru Lavric:

Aşa să fie! Mulţumesc!

 

Material realizat de prof. Dumitru LAVRIC