Proză scurtă

Lilioara Macovei

Călătoria diurnă

Privirea mi-e dusă spre îndepărtatul orizont. Simt un mare jar în mine şi apele parcă toate-s secate. Unde mă uit, văd totul într-o deghizare inedită. Se stă la pândă şi analiza de risc nu interesează moral pe nimeni. Fiecare e cu sine şi doar cei care nu cunosc psihologia falsităţii, par fericiţi şi băgaţi în seamă. În autobuzul 22 mereu găseşti poveşti care provoacă durere. Altădată era forfotă de oameni dar nu erau aşa trişti, nu erau aşa de iritaţi.

Azi, lumea se întoarce de la muncă. Mă şi gândesc unde lucrează atâtea persoane. Dimineaţa este aglomerat, la ora şaisprezece la fel. Unde merg şi ce fac atâţia oameni doar cu sacoşa cu mâncare, abonament şi cu mâna de îngânduraţi, nu-mi dau seama.

Mi-am găsit loc pe scaun. Nu eram aşa obosită, dar s-a ivit ocazia, aşa că nu o scap. Am de mers destule staţii până ajung acasă. În dreapta mea pe scaunul de lângă geam stă o doamnă, care dă impresia de nepăsare. Cu privirea lacomă, parcă striveşte orice atinge. Cine ştie ce o aşteaptă acasă! Poate vreun copil obraznic sau mai mulţi, poate un bărbat plin de nervi şi cu chef de ceartă, poate nu o aşteaptă nimeni şi toată viaţa asta a fost, o neaşteptată.

În stânga mea, o femeie tânără îşi vântură un copil. Se mişcă micuţul, nu-i convine poziţia de a tot sta la orizontală şi plânge cu ochii închişi. E frumos şi mic ca o păpuşă. Nimic nu-l atrage, nimic nu-l face să tacă şi tânăra este puţin disperată. Am revăzut scena pe când sora mea, îl avea pe băiatul cel mare, mic, am rămas o dată să am grijă de el. Trebuia să cumpere lapte şi a plecat pentru vreo jumătate de oră. În casă era cald, Ionuţ era o miniatură de copil extrem de frumos şi avea, cred două luni. Toate bune, până a început să se foiască şi să plângă. Era atât de micuţ, încât mi-era frică să-l iau în braţe. Cu greu am reuşit şi mă rugam la Dumnezeu să vină mai repede sora mea să scap de aşa grijă mare.
– Când era Ionuţ mic? Şi-acuma?
– Acuma este de treizeci şi patru de ani…
– Nu cred!
– Ba să crezi, că adevăr îţi spun!
Privesc în faţă fără un scop anume. Ca după un vis nu demult petrecut, întâlnesc doi ochi încă vioi. Sunt fără sclipire, fără mulţumire şi se rătăcesc când pe un călător, când pe altul. Gândul mi-e zburător. Mă duc în depărtările mele de baştină. Acolo, parcă văd aceşti ochi. Erau plini de lacrimi mai mereu, numai că erau albaştri. Plângea Maria pentru toţi, de bucurie, de amar, de necazul ei şi al altora, de plânsul alteia, de dor, de singurătate, de câte altele. Era legată de durere pe toată viaţa? Se scălda în suferinţă de parcă nu ştia că ar fi putut să le stăpânească. Şi suporta şi îndura… Şi ochii ei frumoşi se înceţoşau pe zi ce trecea.

Cum să-i fi şters eu să nu-i mai doară nimic? Să nu mai verse atâtea lacrimi, oare cum să fi făcut? Mi-e atât de dor de ei! Mama mea bună şi dragă!

Şi femeia slabă cu ochii goi şi trişti, se ţinea când de o bară, când de un călător. Slabă, cu haine parcă primite de la cine ştie ce răposată, se apropia de uşa autobuzului. Mi-am oprit privirea la încălţările ei. Erau sandale negre cu vreo două numere mai mari. Ciorapii îi erau tot negri, păstraţi cu grijă numai pentru ieşirile în oraş.

Toate pe ea stăteau ca pe gard. Trupul firav, nu avea pe măsură îmbrăcămintea. Dar la ce bun să mai fie cum trebuie? Niciodată nu a avut ce-şi dorea, numai de pomană toate. Ce soartă îndărătnică! Să nu ai ce vrei, să nu mănânci ce pofteşti, să nu te bucuri de viaţă. Nu-ţi vine să strigi? Sacoşa goală şi veche era strânsă în mâna aspră de muncă.

Mi-era nodul în gât cât pumnul. Mă sufocam şi tot înghiţind în sec m-am apucat să tuşesc, aşa îmi justificam ochii plini de lacrimi. Parcă auzeam gândurile multe şi guralive ale femeii cu haine ponosite. Parcă voiam să mă războiesc cu soarta ei crudă. Am siguranţa că a fost cea mai ascultătoare elevă când s-a ţinut lecţia despre suferinţă şi a asimilat tot, dar a şi pus în practică, evident fără voia ei.

Faptul că vara este o amintire şi ea tot la sandale a rămas, mă înjunghie altă durere. Toamna nu-i mai luminează obrajii. Stă în dreptul uşii ca o stană de piatră, aşteptând să se deschidă.

A coborât, a făcut doi paşi până la trotuar şi-a rămas câteva clipe buimacă şi pierdută cu privirea. A pornit înainte ca şi cum îşi cunoaştea direcţia. Poate se întâlneşte cu alt destin, mai bun, mai potrivit cu dorinţele ei. Poate e momentul să aleagă şi ea ceva bun, se poate oare?

M-am împovărat cu încă o poveste. Închei o zi nu tocmai luminoasă, închei o lună nu aşa cum aş fi vrut, aproape închid un an cu multe de tot felul şi uite, cum mă întreb: de ce şi de ce?

Şi nopţile sar pe mine ca balaurii

Săraca vioară, ce plânset are azi şi nimeni nu-nţelege…! Se-nmoaie arcuşul, se frânge şi cântecul şi ce n-aş da să nu mai particip la acest spectacol plin de lăcrimare.

Pe şanţurile frunţii curge apă şi-mi pare că pletele sunt albe de un minut. Clepsidra pare obosită sau ochii mei? Cine ce are de ştiut, să ştie. Şi-aşa cine are de luat ia, de dus, duce, de făcut, face, numai că nu cum ar vrea. În acest caz, subliniez doar că până şi zările au devenit flămânde când de albastru, când de pământ. De ce-o fi aşa? Cine ce are de ştiut… Uimirea, pare-se că se reabilitează şi nu pot prinde firul acţiunii.  Nu mă ajută secundele. Se zbat şi se dezlănţuie pe tot cadranul ceasornicului. Este învălmăşeală, este perturbare, este rău. S-a strâns gerul în colţ de inimă şi arde. Este gerul dorului. Arde când este frig, arde în toiul verii.

Oare zilele încep cu asfinţitul? Şi azi am bătătorit pământul cu paşii mei incerţi. Căutam o cărare înmugurită de surâsuri, dar m-am pierdut în nişte grădini părăginite cu ierburile înalte, aspre…şi mă agăţau fără nicio ruşine.

Umbra mea se împrăştia pe toată casa şi mă miram cât sunt de mare. De sus soarele mă căuta spre încălzire şi zâmbet. El nu ştie că tăvălirea mea este prin mari jaruri.

– Blândule, lasă-ţi căldura neconsumată! O bună bucată de vreme, voi căuta doar gheaţă.

Şi am tăcut. Am mari provizii de presimţiri şi rănile ce-mi fac, se duc în plină inimă. Pelinul ce-l tot mestec în surdină mă prigoneşte în nefiinţă.

– Oare, obosită de truda gândurilor acestea, mă voi deştepta curând? Sau voi sta în acest lucru nevrednic de mântuire mai mult decât mi-am imaginat.

Şi nopţile sar pe mine ca balaurii. Mă cuprind cu întunericul lor şi-ncearcă să mă sugrume tacticos şi cu abilitate. Efortul meu de a ieşi din strânsoare este o corvoadă fără margini. Străfulgerări de tot felul fac din mine insomniaca calificată. Am decăzut în durere. Nu pot birui. Parcă mă întâlnesc cu moartea. Mi-am omorât somnul. Mi-am omorât somnul? Şi nimeni n-a văzut? Sunt criminala mea şi sunt în libertate?  

– Ce-ai spus?
– Întrebam doar.

Despuierea de dorinţe nu mă mai interesează. Sunt nimicitoare şi nopţile şi sumedeniile de gânduri.

Inima nu are urechi şi gura nu mai ştie ce să spună. Strigătul aşa ca în pustie e zadarnic şi nopţile se tot adâncesc. Până  să ajung în zori sunt epuizată. Până la dumirire, se face din nou noaptea.

Oare, de ce este chiar aşa? Încercarea de a păcăli traseul acesta spre nu ştiu unde, dar cu prezumtiva previziune că este de rău, eşuează de fiecare dată.

Să văd dacă muzica, chiar este o expresie explozivă a umanităţii?

Mai discutăm după…