Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

PROZĂ UMORISTICĂ de TRAIAN CALANCIA

t calanciaPROZĂ  UMORISTICĂ  de  TRAIAN  CALANCIA

 

 

 

 

E ZIUA MEA!

 

Geta s-a sculat dis de dimineaţă îngrijorată că nu va reuşi să-şi termine pregătirile. Mâine e Sf. Gheorghe şi vrea sau nu, îi vin rudele, prietenii de familie, părinţii, mă rog cine mai vine, să o felicite şi să o sărbătorească. Dimineaţă trebuie să se ducă la serviciu unde, vrei nu vrei, toţi colegii te felicită şi … trebuie să-i serveşti cu ceva. Astăzi s-a învoit de la şef să aibă timp pentru pregătiri şi a luat şi un avans de la casierie ca să aibă cu ce se descurca. Curăţenia în apartament a început-o cu o săptămână înainte, muncind pe brânci după orele de program, să poată dovedi. Doru, soţul ei, e toată ziua la serviciu, aşa că nu-i este de prea mare ajutor. În plus, mai are şi idei trăsnite.

— E musai să speli şi perdelele, că doar le-ai spălat acum trei săptămâni?

— Cum să nu le spăl? Vine atâta lume în casa mea, vrei să mă critice că-s prăfuite?

— Dacă-s prăfuite e suficient să le scuturi.

— E treaba ta? Eu, muncesc, nu tu. Tu să-mi faci cumpărăturile. Uite ai aici lista cu tot ce trebuie şi nişte bani.

Doru studiază lista, numără banii şi se scarpină în cap.

— Tu ori nu ştii preţurile, ori te gândeşti că eu am ascunsă pe undeva o comoară de unde tot iau şi nu se mai termină.

— Ba ştiu preţurile foarte bine, dar n-au putut să-mi dea mai mult de la casierie. Tu nu ai luat, ieri, salariul?

— Ba l-am luat dar am de plătit lumina, telefonul, banca şi …gata.

— Amânăm banca, să nu ne facem de râs. Vin atâţia musafiri…

— Cine te pune să-i inviţi?

— Şi dacă nu-i invit, ei nu  vin? Tu de ce te duci la ziua lor ?

— Ai dreptate, dar de mult îţi tot spun eu s-o terminăm odată cu obiceiurile astea. Trăim vremuri grele, avem salarii prea mici să ne putem permite cheltuieli aşa de mari.

— S-o terminăm. Şi tu vrei să încep eu? Pierdem vremea discutând degeaba. Hai, du-te după cumpărături.

Doru a luat magazinele la rând. Ce nu găsea într-unul, găsea în celălalt, bani să fi avut. A cărat de trei ori câte două sacoşe până la etajul patru, a adus apă de la fântână de vreo alte trei ori, aşa încât la un moment dat s-a aşezat frânt.

— Cine naiba a mai născocit zilele astea…

— Ai zis ceva? Vai, nu mai pot. Mă întind cinci minute, te rog vezi să nu dea laptele în foc.

— Du-te, du-te, că am eu grijă…

Şi a avut. Laptele a stat liniştit pândindu-l parcă pe Doru să întoarcă puţin privirea şi să poată da în foc. Geta a sărit imediat, simţind mirosul de ars.

— Ce-ai făcut, de unde mai iau eu lapte la ora asta?

–Eu n-am făcut nimic, el…e de vină. Şi ce mare scofală? La ce-ţi trebuia ţie lapte?

— Cum la ce-mi trebuia? Voiam să fac o cremă pentru prăjituri.
— Iar prăjituri? Îţi cumpăr eu prăjituri să te saturi.

— Turcule, nu pentru mine îmi trebuiau. Vin atâţia copii…

— Copiii să stea acasă, sau dacă vor prăjituri să se ducă la cofetărie.

–Termin-o! Ştii că femeile nu apreciază prăjiturile de cofetărie. Ele vor să vadă din astea făcute de casă.

— Mă rog frumos, de când comandă ele ce să fac eu în casa mea? Dacă nu le plac prăjiturile de cofetărie să-şi coacă singure de care doresc.

— Nu mă enerva, că şi aşa nu –mi văd capul de treburi.

— Bine, bine…prăjituri îţi iau eu, altceva ce mai vrei?

— Vreau murături, vreau gogoşari, vreau zarzavat proaspăt. Şi dacă tot te duci la beci, adu-mi şi două borcane cu zacuscă şi un borcan cu gogonele. În raftul de jos să cauţi nişte rădăcini de pătrunjel şi vreo doi morcovi. Aşa, să nu uit, adu-mi şi …

— Ce-ar fi să-ţi aduc tot beciul?

Geta s-a dus în bucătărie şi a început să plângă. La stresul la care era supusă nu mai gusta glumele lui Doru. A început să spele vesela dar din cauza neatenţiei şi a oboselii a scăpat un platou din serviciul cel nou şi l-a spart. A luat mătura şi făraşul să strângă cioburile dar a atins, din greşeală, cratiţa cu ulei de pe aragaz care s-a vărsat pe mocheta proaspăt spălată. Trase o înjurătură bărbătească şi izbi cu făraşul de podea. După un salt acrobatic, făraşul poznaş ateriză direct în ligheanul cu compoziţia pentru sarmale. Între timp, soneria de la intrare ţârăi prelung.

— Luate-ar naiba, Dorule, unde ţi-e cheia?  Trase uşa cu ciudă şi…în prag era vecina cu o pisică siameză în braţe.

— Vai vecina, nu te-am văzut de mult. Ce mai faci?

— Ce…să fac, bine…

— Tu, mi s-a îmbolnăvit motanul, nu vrea să mai mănânce nimic. Uite la el sărmanul…

Cum îl lăsă jos, animalul sări direct la cratiţa cu cotlete a Getei, de unde a şi înşfăcat două.

  • Vai ce bine, Ţuţulică mamă, uite că mănâncă tu…

Geta n-a jucat fotbal niciodată în viaţa ei, dar îi prinse un şut din  „vole” lui Ţuţulică, de-i săriră cotletele din gură direct în oala cu răcituri. Văzând-o că pune mâna pe melesteu, vecina execută un salt spre uşa de la intrare prinzând mâţul din zbor şi execută un „eseu” (ca la rugbi) marcând terenul din hol, fără să mai atingă pragul. Când Doru veni gâfâind, cu jumătate de beci după el, o găsi râzând singură şi ascultând muzică la radio.

— Bravo, dragă, aşa te vreau.

— Ia vezi, c-o iei şi tu imediat. Te-ai întâlnit pe scări cu vecina?

— Da, spunea-i că nu-i mearsă de multe ori la biserică, dar eu am văzut-o făcându-şi cruce şi rugându-se la Dumnezeu.

— Da, şi ce zicea?

— Păi…”Dumnezeule mare, apără-mă şi mă păzeşte…”

Au râs împreună de păţania vecinei şi s-au apucat vârtos de treabă. Înspre ziuă au aţipit cu rândul, au terminat toate mâncărurile şi când s-au uitat la ceas, era taman vremea de mers la serviciu. Geta a încărcat o sacoşă uriaşă cu de toate şi cu alte două plase cu sticle a luat-o voiniceşte către slujbă. Acolo, dă-i pupături şi felicitări, flori şi complimente. Spre sfârşitul programului a întins  masa cu ce avea, a mai cumpărat nişte apă minerală şi nişte suc (bineînţeles că pe datorie) şi s-a scuzat că a uitat prăjiturile acasă, aşa că a cumpărat de aici de peste drum, din comerţ. Câteva colege au strâmbat din nas, altele şi-au dat coate, una n-a servit că ia tratament, alta că ţine regim de slăbire, la alta nu-i „sufere” uleiul fabricat la oloierniţă, şeful a plecat repede că avea probleme, inginerul şef a plecat şi el grăbit că-l ţine nevasta din scurt şi nu poate rămâne peste program, aşa că Geta s-a trezit în final singură, să strângă ce mai era şi a plecat obosită şi supărată spre casă. Cum ajunse acasă, începură să sune telefoanele.

— La mulţi ani! Sănătate, să-ţi fie de bine!

— Mulţumesc, poftiţi pe la noi…

— Venim, venim….Pa, la revedere.

Şi au venit. A venit şi familia Ureche, şi familia Ionescu cu copilul cel mic, şi familia Popescu cu amândoi copii, şi tuşa Aglaia cu amândoi nepoţii, şi cumnatul Costică cu soacră-sa, şi alţii. Doru veni cu ideea să adune toţi copiii într-o cameră, să mai poată vorbi şi ei de câte unele, să mai spună câte un banc, câte o prostie, ca la petrecere. Bineînţeles că a fost aspru criticat de tanti Aglaia şi nu numai de ea.

— Ce ai cu copiii? Lasă-i aici, să stea cu noi. Eu vreau să-i hrănesc cu mâna mea, să-i văd cum mănâncă. Copii, sunteţi cuminţi?

— Daaaa! – ţipară toţi deodată de se opri televizorul din funcţionare.

Se aşezară care cum apucară, copii ocupând câte un scaun fiecare, aşa că vreo câţiva musafiri veniţi mai târziu nu mai aveau unde sta.  

–Măi, da voi nu mai aveţi scaune?

–Ba avem dar ne ajungeau dacă duceam copii în camera cealaltă.

–Bine, bine, du-i că văd eu că…

–Ce vezi? se enervă Doru. Au dincolo masă aranjată special pentru ei, cu tot ce le trebuie.

I-au dus în altă cameră, unde Geta le-a pus pe masă de toate, ca şi la cei maturi. După ce au mâncat, copii au început hârjoneala. Mai întâi s-au jucat de-a ascunselea umblând pe sub mese, pe după dulapuri, prin dulapuri, prin balcon. Apoi au început să alerge, ţipând şi chiuind de-ţi luau auzul, lunecând pe parchet, ţinându-se de cuverturi, de scaune, de faţa de masă, de mobilă .Uitându-se cum se ţineau de mobila proaspăt şi greu lustruită, cu mânuţele murdare de grăsime, Doru simţea că se sufocă. N-avea nimic cu copiii, care micuţi fiind şi zburdalnici,         n-aveau nici o vină. Dar coţofenelor astea nesimţite care se făceau că nu observă dezastrul pe care odraslele lor îl făceau în casă străină, tare le-ar fi ars câteva scatoalce. Zâmbi strâmb şi atenţionă copiii:

— Copii, fiţi atenţi să nu vă loviţi sau să stricaţi ceva.

— Ei, da cum ai să ştii că a fost ziua nevesti-ti, chiţăi una atinsă de …filoxeră.

Nici nu termină bine ce avu de zis, că din camera cealaltă se auzi un zgomot infernal de veselă spartă. Toţi săriră speriaţi. Geta veni galbenă la faţă.

— S-a prins cineva de faţa de masă şi au căzut toate pe parchet.

— Cine, cine?

— Nu ştiu şi nici nu are importanţă. Hai Doru să mă ajuţi să strâng.

— Nu dragă. Lasă-le acolo că oricum le mai dau jos odată.  

— Hai mă Dorule, tu n-ai fost copil?

— Ba da, dar am fost unul…bătut la timp.

— Şi ce vrei să spui, că noi nu ştim să ne educăm copiii? Hai Costele acasă, că…nu vezi?

— Iertaţi-mă, n-am vrut să spun asta, eu ţi-am dat răspuns la ce m-ai întrebat. Hai să-i lăsăm pe copii în pace şi să mai servim un pahar de vin .Nu vă place vinul nostru?

Nu răspunse nimeni, pentru că o fetiţă veni răcnind din camera cealaltă de credeai c-a păţit cine ştie ce?

— Ce s-a întâmplat? Ce-ai păţit Ramona?

Printre sughiţuri de plâns, Ramona le explică că Neluţu i-a luat bibeloul cu care se juca ea şi i l-a trântit de sobă.

— Nu-i nimic puişor – o alintă mă-sa – lasă că-ţi dă mama altul.

— Ramona, dar bibelourile nu-s pentru joacă – îndrăzni iarăşi Doru.

Geta îl înghionti puternic să tacă. Doru, derutat, mai adăugă:

— Ia-le Ramona şi tu pe ale lor şi sparge-le de sobă.

— Vai Dorule, aşa îi înveţi tu pe copii…sâsâi Ioneasca, cu ochii după Costel.

Ei, dar totul are un sfârşit, aşa că şi petrecerea aceasta luă sfârşit. După plecarea musafirilor, tot apartamentul arăta ca după război. Doru nu se putu abţine – ca de obicei – să nu facă o observaţie.

— Ei, spune şi tu Getuţo, pentru ce am bătut eu covoarele şi pentru ce ai spălat tu aiurea perdelele. Îţi place cum arată, mânjite cu friptură şi sarmale, stropite cu vin, cafea şi bulion ?

–Nu mă mai mânca şi tu acuma că-mi vine să-mi iau câmpii. Ce vrei? Am făcut şi eu curat cum ar fi făcut orice femeie. Numai cât am frecat mobila asta…

–Nu-i nimic, lasă că ne-om descâlci mâine. Hai la culcare acum.

— Ce culcare? Trebuie să strâng ce mai e, să pun la frigider şi apoi să trag cât de cât cu mătura. Dar înainte de toate am să mănânc şi eu puţin că n-am pus gura pe nimic.

— Hai să mâncăm împreună, căci şi mie mi-e foame.

— Auzi, ştii cât e ceasul?

— Cât?

— Mai sunt două ore şi trebuie să ne trezim.

— Ştii ceva, eu nu mă mai culc. Fac câte o cafea mare şi ne apucăm de strâns.

……………………………………………

Au trecut două luni. Geta pare agitată.

— Dorule, joi e ziua mea de naştere.

— Da, şi?

— Să ştii că nu mai fac nici un patron şi nu mai invit pe nimeni. Zău că nu mai rezist.

— N-ai încotro, trebuie să te pregăteşti. Apare trupa, ca de obicei şi nu te poţi face de râs.

— Bine, dar eu am făcut anul acesta un patron. Trebuie două?

— Ăsta ţi-e norocul, să ai şi zi de naştere şi ziua numelui.

— Şi ce propui?

— Să ne pregătim dar să nu invităm pe nimeni. Cine o să vină, o să fie bine primit.

— Bine! Dar să ştii că nu-i cinstit. De ziua unei femei, ea pregăteşte, ea face curat, ea serveşte la masă, ea deretică după aia… Asta e un calvar nu o sărbătoare. Am ajuns să nu-mi mai doresc patroane. Îţi dai seama cât se cheltuieşte cu aşa ceva?

— Îmi dau seama. Toată lumea ştie, dar la urma urmei, când şi unde să te mai distrezi în „borta” asta în care locuim?

— Poate voi ceilalţi să vă distraţi, dar „sărbătorita”…

Şi iarăşi au luat-o de la capăt. A mai făcut Getuţa o petrecere.

…………………………………………

Doru a venit astăzi acasă, îngândurat.

— Auzi Geto, tu nu poţi să-ţi iei poimâine liber de la serviciu?

— Ba da, dar de ce poimâine, pentru că poimâine e ziua ta. Îmi iau mâine liber, să pot face treabă.

— Nuuuu! Poimâine. Îţi iei liber şi mergem la ţară la ai tăi.

— Şi musafirii?

— Ce-i cu ei? E ziua mea, nu a lor.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5