Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 15 → 2023

Radu Dinulescu, regizor și scriitor

Radu Dinulescu, regizor și scriitor, nu-i gălățean, dar scrie despre Galați un roman intitulat „Diversiune în eter”, l-ați citit ?

„Diversiune în eter” este romanul unei generații, este scris de Radu  Dinulescu, regizor și scriitor, a fost publicat  la Editura CREATOR, are 392 de pagini, lansat duminică 6 noiembrie 2022, au participat  Doru Mareș, critic de teatru, Claudia Motaș, artistă și public, lume bună, despre sine și familie, pentru început, aflăm din wichipedia : născut la data de 16 aprilie 1956, în București, Radu Dinulescu.  unicul fiu al regizorului de teatru Dumitru Dinulescu și al Primaverei, mama sa, inginer chimist, deși născut la București, copilăria și-o petrece în Brăila, până la vârsta de 5 ani și se mută apoi cu mama sa la Galați, unde va rămâne până la 18 ani.

-La un an, spune el,  mergeam în patru labe pe scena Teatrului din Brăila, la cinci ani jucam alături de Catrinel Dumitrescu (tot de cinci ani, pe vremea aceea) pe aceeași scenă, la 12 ani jucam pe scena teatrului din Galați și în filmul „Explozia” de Mircea Drăgan Mama mea, inginer de profesie și divorțată după șase ani de căsătorie, a încercat, cât a putut, să mă țină departe de aceasta lume, dar eu am fost mereu condus de sloganul: „Video megliora, proboque, deteriora sequor!” Nu știu dacă a fost calea cea bună, ci mai degrabă cea ludică!”[1]

Se înțelege, la vârsta de 5 ani, joacă primul rol într-o piesă de teatru alături de Catrinel Dumitrescu, pe scena Teatrului din Brăila. .Acolo, “tatăl meu a fost regizor. Primii pași i-am învățat pe scena Teatrului din Brăila. Am jucat primul spectacol la vîrsta de cinci ani, alături de Catrinel Dumitrescu, tot pe scena de la Brăila. Practic, am crescut în teatru…”

Mai multe despre om și opera în discuție aflăm  din dicuția Gabrielei Lupu cu autorul din revista  Formula As, 5-15 ianuarie 2023. „A fost mereu un regizor deschis la nou. Primul care s-a jucat în spectacolele  sale, în fel și chip, cu tehnologia. Acum, însă, și-a găsit „un loc de joacă” poate chiar mai generos decât teatrul : literatura.  Romanul său, „Diversiune în eter”, se bucură de mare succes. Este vorba de o călătorie în timp, în România anilor 60-70, în plin comunism, vremuri în care, totuși, copiii își cereau  dreptul la fericire. Despre cum era să fii adolescent într-un oraș din România comunistă, povestește Radu Dinulescu, în romanul său, și în acest interviu”. Prezintă caseta  redacțională lucrarea, omul și alte cele. Acțiunea romanului, cu poveștile care o compun se petrece la Galați, în anii 60-70 dar evenimentele trăite  sunt valabile în oricare zonă din România, în orice loc,

Comunismul, explică autorul,  a făcut din  generația  mea – 1956 –  o crustă pământie, dar care avea lavă pe dedesupt… Un oraș cosmopolit. Pentru că avea un port maritim și un mare centru muncitoresc, Galațiul nu putea fi decât un loc de ciocniri ale unor culturi diverse, cu pasiuni nestăvilite. Comuniștii  ar fi vrut să facă din orice oraș, precum Galațiul,  un stup de albine, dar au ieșit numai cuiburi de viespi, cu multe personalități și individualități cuprinse de egoism și dorință de evadare din roi. Pentru că „omul nou” era o greșeală a naturii gândirii  însăși, o anomalie care nu se întruchipa în nimeni…

-La țară, unde ideea de Dumnezeu și de tradiție erau încă prezente, lucrurile se încâlceau încă și mai rău, pentru că oameniii erau dezamăgiți, deposedați de datini și averi, departe de cultură și lumină, băntuiți de incertitudini, zvonuri și mituri urbane. La țară, aproape totul decurgea în cel mai feudal mod posibil și cu toate că  se electrifica, se asfalta, se intabula…  oamenii arau cu calul, mergeau cu bățul în urma vacii, scoteau apa cu găleata din pământ și mergeau la budă în fundul curții.

Și pentru că am vorbit de copilăria Radu Dinulescu-Catrinel Dumitrescu, intuim altă întrebare a reporterei și răspunsul primit – Cum era Galațiul copilăriei dumneavoastră ?

-Un imens șotron. Ajungea o bucată de cretă albă sau colorată, ca să transformi asfaltul tern și gri într-un joc de copii… Așa erau toate jocurile noastre… Dar noi, cei de la  „francezi„, așa se numea parte din  cartierul ȚIGLINA I, unde au locuit francezii care au costruit Combinatul siderurgic, și așa i-a rămas numele și azi, deși nu mai e picior de francez pe acolo, aveam să luăm contact cu alte jocuri și jucării, cu alte realități…   Oricum,  exista în noi toți o dorință puternică de „altceva”…

Combinatul siderurgic Galați scos la vânzare, 2023

-În cartea dvs.un oraș industrial, cum este Galațiul, a fost transformat într-un loc magic, ce era magic într-un loc aflat la umbra furnalelor?
Cred că toți  avem tendința de a ne aminti numai lucrurile frumoase și de a lua în derâdere greutățile prin care am trecut. Dar în magie marii maiștri sunt copiii. Această perioadă trebuia și trebuie povestită cu aplicare vădită asupra elementului uman, dezvelit până la adevărurile cele mai ascunse, cu sinceritatea mărturisirii celor mai tainice gânduri…
Despre  cartea „Diversiune în eter”, carte care în fond tratează activitatea Securității române, cîteva păreri ale celor care au citit-o interesează. Mai întâi să-l ascultăm  pe autor.  Romanul acesta răspunde la o  multitudine de întrebări pe care și le pune cititorul. Mulți dintre ei mi-au declarat că au lăsat cartea cu greu din mână, că au citit-o pe nerăsuflate, deși nimic nu se termină frumos și luminos în poveștile pe care le cuprinde, diversiune în eter este, până la urmă,  o pledoarie pentru  înțelegerea și iertarea  a ce este ființa umană!
Personal, cred că Securitatea a exagerat  mult, în toată activitatea ei. Am un document aferent perioadei de ascensiune a comunismului în România, din ani 50 până în 70, cu tabele cu toate arestările și condamnările pentru „activități dușmănoase” pe regiuni și pe tipuri infracționale. Au fost condamnați, absolut absurd, la ani de temniță, mii și mii de oameni, pentru fapte care acum ni se par total ridicole. Modelul venea din Rusia și vedem bine, că el este în continuare brutal și opresiv în zonele geografice ocupate încă de comunism. Cum nu exista opoziție,singura modalitate de a reacționa cumva  la tot ce ne înconjura era refugiul în lectură și în ce ne venea prin eter. Asemenea lectură se pedepsea!

În viitor, scriitorul Radu Dinulescu vrea să aibă  o mai mare deschidere spre scris. Ca scriitor, ne încredințează, încerc să îmi aloc mai mult timp în fața laptop-ului ca să termin  cele 10 romane începute. Unul  este aproape gata, altul este bine avansat, iar celelalte  au schema deja făcută, numai sănătate și pace să fie!

Până în 2000 are în librării 17 titluri,  2 scenarii de film, 8 dramatizări, 4 traduceri, au cititorii ce citi.
„Diversiune în eter” este  romanul unei generații, de (autor): Radu Dinulescu (0 review-uri): Memorii din vremea când era-n prag vârsta mânecilor scurte? Ceva între Amintiri din copilărie, Romanul adolescentului miop și Cireșarii? Și asta. Un mozaic întins de la Woodstock până-n Țiglina I din Galați? Și asta. O frescă a unei epoci pe care numai dacă n-ai trăit-o poți tânji la ea? Și asta. Un labirint on-line în care istoria trece din verticala adâncimilor în orizontala unei contemporaneități perpetue, grație abilităților desăvârșite ale prietenului Armand? Limpede și asta. Și, fără îndoială , o carte bine scrisă, cu ambiția romanului total, care se poate citi și doar de pe hârtie, pentru bucuria celor cu creionul în mână, și pentru cei cu telefonul alături, cu tableta, cu laptopul ori cu cine știe ce s-o mai ivi, pentru a face una din timpuri, locuri și vârste, în beneficiul unui spectacol de vorbe, gînduri și imagini care toate la un loc, aici și acum (in timpul și locul cititorului) se numesc: Radu Dinulescu. – Doru Mareș.

Tot Doru Mareș: „De partea gălățeană găsim dinamica grupului de copii de aproximativ aceeași vârstă, strânși în Grota Partizanilor, supuși unui ritual de acceptare și el tot din ordinea misterelor, locuind în Blocul C29 sau pe-aproape, într-un cartier cu nume de sonoritatea clopoțelului (Țiglina 1), un soi de coborâre miniaturizantă în lume a clopotelor lui Moș Mitrică: „Singura deosebire dintre copiii din Țiglina și cei din Moșneni era faptul că ultimii nu purtau vara încălțări”. Încercarea de decodare a misterului (existenței, în definitiv) pornește de la căutarea prin gunoaie a coordonatelor biografice ale vecinilor (simptomatic, căci în consonanță cu epoca) și se încheie firesc cu descoperirea sexualității, pornind de la formele profei de rusă (limba Volgăi negre – teribilă coincidență! și un pic minulesciană, dacă vreți…).

Pentru ca descoperirea finală a vremii gimnaziului (autorul promite un următor roman pornind de la viața de liceu) să fie cea care va condiționa însuși destinul autorului: teatrul. Tatăl, regizor (cum va fi și fiul), victimă a comunismului în definitiv, apare (nu degeaba sugeram dimensiunea hamletiană a romanului) în antinomie cu Mama („Ce crezi că face taică-tu la teatru? Cai verzi pe pereți!”), ca atare și propunerile de existență susținute de fiecare dintre cei doi părinți. Copilul va opta pentru răspăr , lăsând „mai la o parte matematica pentru a mă dedica teatrului”, pentru condiția de libertate a Tatălui, schimbând Grota Partizanilor cu Studioul Dramatic al Elevilor. Fără a pierde misterul, ba s-ar spune, accentuându-l: „Trebuie să spun că într-un teatru nu prea sunt mulți oameni normali… poate pe la birouri, pe la contabilitate… și nici acolo nu e prea sigur. Cei mai mulți sunt bine duși cu pluta. De la tehnicieni, mașiniști și cei de la ateliere, până la actori, scenografi și regizori aveau o doză de nebunie, iar o parte din ei erau de-a dreptul stranii. (…) Cu siguranță teatrul este ca o boală și urcatul pe scenă un stres plăcut care degajă tone de catecolamine…” O certitudine astfel rămâne: personajul se descoperă pe sine, știind că „a fi liber înseamnă să fii ceea ce ești și nu să faci ce-ți tună”.

Tot acest suport conceptual răzbate însă din „diversiunea” amintirilor dintr-o copilărie cum alta n-a mai fost (cum este copilăria fiecăruia dintre noi), tot așa cum viața normală a reușit să răzbată dincolo de diversiunea istorică a celor patru decenii și jumătate de comunism. Așa că, în pofida scepticismului ajungând până la marginea defetismului al naratorului, finalul este manifest al unui Zorba al cărui vitalism celebrează viața dincolo de înfrângeri: „Până la urmă și marile rateuri trebuie sărbătorite! Dansul lui Zorba după prăbușirea construcției toboganului din lemn!”

Despre carte și autor mai pe larg în episodul următor, acesta postat în ciclul Antologii, Istorii, comentarii, misceanea, coordonataor Ion N. Oprea, Iași, 8 ianuarie 2023.

II

Tegument, editura Libris și Diversiune în eter, editura Creator, două romane în 2022, despre ele  reflecții de autor, Dinu Dinulescu și cititorii

…Am primit spre lectură un roman captivant și provocator. Un text viu, de la primul până la ultimul cuvânt al cărții, pulsând de viață și de îndrăzneală. Impletirea dintre trăirile autorului și ale personajelor poartă, în esența sa, o lume interioară bogată, în confruntarea a trei aspecte esențiale ale vieții fiecăruia dintre noi: trecutul, prezentul și viitorul. Toate sunt la fel de importante în construcția oricărei etape temporale ori istorice, sunt elementele prin care ne analizăm, ne formăm, ne proiectăm pe noi, viețile și dorințele noastre. Așa cum fiecare dintre noi avem o parte de viață cunoscută, alta ascunsă, una obscură și una necunoscută chiar și nouă înșine, tot așa și autorul își construiește povestea de viață (a unei perioade), pe alocuri misterioasă, purtând în pântecele ei un scenariu de film. Și deși, cadru cu cadru, rând cu rând, povestea se „transparentizează”, misterul se dezleagă, cu toate acestea, rămâne de analizat opacitatea minții umane și dorința acesteia de a fi mai presus de firea omenească, de a deveni sau a lua locul Demiurgului. Până unde este dispus să meargă omul, prin faptele sale, pentru a se simți ca un dumnezeu? Ce este dispus să facă pentru a avea putere și bani? Când ajunge să se simtă fragil și ce anume îl face vulnerabil? Iși poate accepta limitele? Sau nebunia și dorința de putere și bani iau locul echilibrului și nu mai contează nimic, totul se subjugă forței stapanite de om sau celei care stapaneste omul? Un roman proiectie a vietii omului, ce-și poate depăși condiția doar conștientizând că sunt limite peste care nu poți trece fără a suporta consecințele îndrăznelii. O poveste ce va naște curiozitatea de a o parcurge cu nesaț până la final, întrebându-te: și dincolo de scenariu, care este adevărul? – Adriana Ene, jurnalist TV Trinitas, coordonator proiecte, manager Asociația Gradusart Despre „Tegument”, editura Libris.

“Tegument” este “romanul unui scenariu”, după cum ne anunță coperta, dar și un incitant OZN literar. Lui Radu Dinulescu îi cunosc de peste patru decenii parcursul de om de teatru, acum îl descopăr în “rolul” de scriitor explorând cu savoare o zonă aflată la frontierele dintre mai multe genuri literare și vizuale. Demersul său insolit îi va răsplăti pe toți cei care vor intra în jocul lui narativ plin de suspans si de surprize…

Eram obosit. Am început să citesc și, pe măsură ce avansam, m-am simțit prins în capcană. Din miez de noapte și până dimineața am trăit aventura numită ,,TEGUMENT”. A meritat!

“Tu ți-ai face o parte din piept transparentă… să vezi inima cum bate? M-a tulburat profund această întrebare din carte. Și am stat ore îndelungi să mă gândesc la această perspectivă, dacă mai dorim să păstrăm misterul divin sau vrem să luăm locul lui Dumnezeu. Mistic, artă, știință. Radu Dinulescu reușește cu măiestrie să le îmbine. Și să coloreze imaginea în albastrul de Voroneț. Pigment sfințit.”

Dacă cineva mi-ar fi spus acum câțiva ani că Radu va scrie un roman, aș fi spus :”Mda. Doar atât?” Când mi-a povestit la telefon că va combina scenariul cu romanul, mi-am spus în sinea mea: ”Normal! Doar e Radu și nimic din ce face nu este previzibil sau obișnuit”. Mereu a inventat, mereu a îndrăznit. Și acum o face. Sub tegument (am scris corect cu literă mică) este o parte din ceea ce trebuie să descoperi în urma lecturii despre el și lume.

Am petrecut câteva ore bune acolo, printre cuvinte, transportată total, de parcă tocmai vizionam un film bun! Ei bine, în “Tegument”, Radu Dinulescu  și-a dezvăluit tot sufletul. Radu, mai scrie-ne!

O carte puternică prin originalitatea subiectului, ritmul alert și mesajul profund uman, transmis cu finețe și stil: oricât de puternică ar fi devierea de la normalitate și dominația banului, învinge bunul simt, respectul față de viață și eternul sentiment al iubirii.

„Tegument” este o frescă fractal a lumii noastre contemporane care apelează la soluții grotești pentru a deșira corsetul, devenit prea strâmt, al imaginației și realității umane. Am văzut în „Tegument”, cu ochii minții, o fuziune perfectă, fină, între experiențe reale, dorințe născute din gânduri și vise și respectul subliminal al Dumnezeirii. Pentru mine, iubitoare de simboluri, lectura a fost un deliciu intelectual!

Un melanj între prozator și dramaturg. O reverie în realitate cu ghidaj gratuit.

Diversiune in eter: romanul unei generații – Radu Dinulescu, un fragment din cuprinsul romanului, Volga neagră:

La începutul lui octombrie 1969, într-o dimineaţă friguroasă, când lumea se purta deja la palton sau canadiană groasă iar în clasă copiii încingeau bătăi cu fulare împletite, în faţă porţii de la Şcoala Generală nr. 6 din Galaţi opri, lângă trotuar, o Volgă neagră cu număr mic.

Practic, în faţa şcolii nu exista nicio parcare; prea puţine maşini erau prin cartier în vremurile acelea şi copiii veneau la şcoală, în general, neînsoţiţi sau, din când în când, cu câte un bunic de mână.

Motorul maşinii se opri şi toate portierele se deschiseră aproape în acelaşi timp. Coborâră doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine lungi de piele, o doamnă în rochie lungă, neagră, peste genunchi, şi cu o scurtă de piele maron şi şoferul numai într-un pulover de lână.

Şoferul rămase lângă maşină şi îşi aprinse o ţigară fără filtru iar cele trei persoane o porniră spre şcoală, după ce trântiră cu putere portierele sovietice. Unul dintre bărbaţi ducea cu el o geantă de piele neagră şi rămase la un pas în urma celorlalţi doi, care înaintau unul lângă celălalt, aproape în cadenţă.

Trecând de poarta şcolii, femeia aruncă o privire în jur şi remarcă imediat:

  • —    Îngrijită!
  • —    Da… E o directoare bună aici!
  • —    Nu e nevasta procurorului Tulică?

Despre Radu Dinulescu, cine vrea, află lucruri suplimenrare citind presa timpului:  „Interviu cu regizorul Radu Dinulescu”;  Ramona Vintilă. „Astăzi e ziua ta”…Radu Dinulescu”;  PAUL PREDA. „Regizorul Radu Dinulescu va primi titlul de excelență din partea CL Arad”;  Matei Vișniec. „Radu Dinulescu – regizorul român cu cele mai multe participări la festivalul de la Avignon”; „Luna octombrie va fi dedicată Festivalului Internațional de Teatru la Arad”,Doru Mareș. „Spectacol 3D cu marionete: Anaglifele lui Radu Dinulescu”;^ Aura Clara Marinescu. „Lovitura de teatru românesc la Avignon”; Costin Tuchilă. „„Tovarășul de drum”, în turneu la Washington și New York” , „Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic” de Adrian Dohotaru, dar aflăm că, în 1980, la Baia Mare, Radu Dinulescu s-a căsătorit cu Laura Susnea cu care va avea o fiică, pe Ioana Unda,, actualmente avocată în Tel Aviv, iar a doua lui fiică, Andreea, locuiește în Franța și are ca mamă o italiancă din Torino- Elvira Peres.

Pentru scris, zice Radu Dinulescu, se retrage în Republica Dominicană, ca să lucreze în exotic. Oare cu cine alături, nu vă uitați la cei 67 de ani ai lui, faptele fac cărțile…

Pentru conformitate, Ion N. Oprea, Iași 9 ianuarie 2023



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2023 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania