Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    DIN ISTORIA TEATRULUI „GEORGE CIPRIAN” DE MARIN IFRIM. Radu Panamarenco, născut cu față de actor, indiferent de rol!

    Primit pentru publicare: 05 febr. 2017
    DIN ISTORIA TEATRULUI  „GEORGE  CIPRIAN” de MARIN  IFRIM
    Publicat: 06 febr. 2017
    Redactor ediție: Georgică MANOLE
    Editor: Ion ISTRATE

     

     

     

    Radu Panamarenco, născut cu față de actor, indiferent de rol!

     

        În culisele unui teatru profesionist se întâmplă lucruri care țin de ceasornicăria sufletelor din spatele cortinei. Între actori și tehnicieni se leagă o camaraderie greu de explicat în doar câteva cuvinte. Actorii au toate sufletele personajelor pe care le interpretează, au un simț al omeniei ieșit din comun. Sunt foarte inteligenți pentru că, tot hrănindu-te cu texte de-ale lui Caragiale, sau de-ale lui Shakespeare, de exemplu, nu ai cum să nu-ți simți creierul sigur pe el însuși. Așa se construiesc vedete, prin muncă cinstită dată publicului tocmai dinspre educație spre educare. La rândul lor, tehnicienii (mașiniști, recuziteri, maeștri de lumini, ingineri de sunet etc.) lucrează cu un interes admirabil, se simt bine în preajma actorilor, sunt colegi. Și nu e mare lucru să vorbești în real cu niște actorii văzuți de alții doar în filme. Dintre toți actorii care au jucat ani foarte mulți pe scena Teatrului ”George Ciprian”, cel mai apropiat de tehnicieni a fost regretatul Radu Panamarenco. O figură inconfundabilă indiferent ce rol ar fi interpretat. Ceva în felul lui Fernandel sau Louis de Funes. Radu Panamarenco, îmi dau seama acum, s-a născut cu față de actor. Restul a însemnat insctrucție, muncă. Ne iubea pe toți copiii scenei. Când venea din București, îmi aducea câte două sticle cu vin roze și îmi spunea: ”Te rog să-l dai la băieți după spectacol. E vin din bolta soacră-mii. Îi fac pomenile”. Totul în ironia sa unică. Uneori, în pauzele dintre acte, cobora din cabină ca să-l roage pe câte un mașinist să-i cumpere vreo plăcintă. Mașiniștii erau pe afară, la câte o țigară scurtă, iar el striga din culise: ”Hei, mașinăria, unde ați dispărut mă? Mor de foame!”. Despre maestrul Radu Panamarenco am multe amintiri. Tare aș vrea să am timp să-i dedic o carte. El nu era niciodată supărat pe ceilalți. Și nici pe viață. Intra în teatru ca într-o biserică, își făcea datoria față de el însuși și pleca la București cu aceeași voie bună, simplă, caldă, umană în orice secundă.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5