Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Raportul de seară (Memorii) – 4 . Alte tulburătoare aduceri-aminte

RAPORTUL DE SEARĂ (MEMORII) – 4
ALTE TULBURĂTOARE ADUCERI-AMINTE

                Când am văzut lumina zilei, sora mea, Niculina (născută la 27 noiembrie 1933), avea doi ani şi nouă luni. Ea avea să-mi fie, după mama, cea mai apropiată, iubitoare şi amabilă fiinţă, pentru multă vreme. Se ataşase de mine atât de mult, încât şi după ce „barza” a adus-o în casa noastră şi pe cealaltă surioară, Maricica ( născută la 29 iulie 1938), tot eu i-am rămas preferat.

Nu mi-am putut explica niciodată de ce Maricica a făcut tandem cu fratele care i-a urmat, Marcel (născut la 11 august 1940). Aşa mi-a rămas în minte imaginea afinităţilor dintre noi, din anii copilăriei trăite acasă: Niculina cu mine şi Maricica cu Marcel. Mitică, mezinul (născut la 1 octombrie 1943), a fost protejatul şi răsfăţatul întregii familii; mai întâi, poate, pentru că a fost născut într-o zi când mama era pe ogorul de „După şanţuri”, la recoltat sfecla de zahăr, neasistată măcar de baba Ilinca, moaşa satului. (Era şi singură la lucru, iar pe aproape, în ziua aceea, s-a întâmplat să nu fie nici zare de om. Şi-a potrivit un strat de frunze de sfeclă peste care a întins o bucată de ţesătură de lână, nelipsită din inventarul trusei sale „profesionale” şi folosită, în mod obişnuit, ca aşternut în momentele de odihnă de la miezul zilelor de lucru la câmp şi…singură s-a moşit.) A stat biata de ea două-trei ore lângă noul născut, l-a înfăşat într-o pestelcă, i-a improvizat un pătuţ, tot din frunză de sfeclă, l-a aşezat cu faţa la soare, i-a şoptit o rugăciune, privind către Cer, şi până seara a mai şi lucrat. (Totul e adevărat! Am ascultat-o pe mama de nenumărate ori rememorându-şi cu înfrigurare acest episod şi de fiecare dată mă tulbura dramatismul lui.).

Tata era pe front când s-a născut Mitică şi avea să-l vadă abia la întoarcerea din război.

Ne-am dat seama numaidecât că şi lui îi plăcea parcă mai mult de fiu-său cel mic, pentru că i se părea mai frumos decât ceilalţi, dar şi pentru că i se ataşase de la „prima vedere”. Se ţinea lipcă de el şi tata nu ezita să-i intre în voie cu orice: în casă, îi sărea în braţe şi, când tata se aşeza pe pat, îşi potrivea picioruţele pe labele picioarelor lui, ca să-l balanseze, până ce obosea; când îl credea bine dispus, se ţinea după el şi pe-afară şi nu se lăsa până nu-l sălta gorgoci pe spatele lui şi-l purta prin toată grădina şi, spre deliciul micului răsfăţat, se oprea pe la animalele din curte şi din grajd, cu care se hârjonea copios.

Pe uliţa copilăriei mele, erau atunci mulţi copii cu vârste apropiate de ale noastre şi pe toţi îi simţeam ca de casă şi, mai mult, ca frăţiori şi surioare. Şi ei îl iubeau îndeosebi pe Mitică. Mama era mulţumită de ataşamentul lor faţă de noi şi aproape că nu era dată când să nu le ofere câte-un dulce, o fructă ori un bănuţ, dacă ne şi ajutau la unele treburi rezervate anume nouă, copiilor.

De obicei, însă, cu ei ne distram; improvizam tot felul de jocuri care de care mai antrenante: De-a caii, De-a mijoarca, De-a fugăritelea, De-a ascunsa ş.a.; făceam aeroplane din şindrilă, zmee, maşinuţe din argilă, mingi din cârpe şi din păr de vacă, puşti din tulpini de soc, arcuri cu săgeţi, praştii şi multe altele; iarna ne întreceam pe patine şi schii, săniuţe şi sănii mari, pe pârtiile croite pe uliţele cu pante, din sat ori pe Dealul Viilor, de unde alunecam vijelios, ridicând trombe spectaculare de zăpadă.

Am trăit cei mai frumoşi ani ai copilăriei mele câtă vreme m-am bucurat şi de mai multă atenţie şi dragoste din partea părinţilor( ca al doilea copil, băiat, şi purtând numele tatălui); simţeam că sunt iubit. Aceeaşi încredere mi-o insufla surioara mea mai mare în seama căreia eram lăsat când părinţii erau ocupaţi cu treburile din câmp sau cu diferite activităţi în afara gospodăriei. Vara, duminica şi în alte sărbători importante, mă îmbrăca frumos şi mă lua cu ea la distracţiile din centrul Vlăsineştiului, unde, în zilele de Paşti şi de Sfânta Maria cea Mare, hramul bisericii noastre şi apogeul petrecerilor cu muzică de fanfară, joc, scrânciob şi circ, se aduna satul întreg.

Tot de la buna mea surioară primeam învoire să mă joc pe uliţă cu băieţii şi fetele megieşilor, atunci când nu putea lua şi ea parte la petrecerile cvasicotidiene ale copiilor din cotul nostru de sat, Uneori, -ajungeam cu distracţia în grădina noastră, unde erau locuri numai bune pentru jocul „De-a v-aţi ascunsa”- în podurile casei şi şurei, printre girezile de furaje din fundul grădinii, printre tufele de soc şi de boz care se regenerau din abundenţă în fiecare an ori chiar în beci şi în grajd. În oricare din aceste locuri, eu mă puteam cel mai bine ascunde sau cu uşurinţă îl descopeream pe partenerul de joc, încât, atunci când era la mijloc şi o miză, aproape de fiecare dată, eu eram câştigătorul.

Cât timp am fost numai noi, primii doi copii, în familie, am trăit cum nu se putea mai bine. Părinţii erau tineri şi-şi înfiripaseră o gospodărioară bunicică: aveau casă, ceva pământ, căruţă cu cai, câteva oiţe, văcuţă, erau sănătoşi şi se bucurau de spor în toate. Nimic nu lipsea din casa noastră ca să fim cu toţii fericiţi.

Dar, când tocmai familiei noastre i se contura un ideal de viaţă care să-i satisfacă şi mai deplin trebuinţele spirituale şi materiale în cele mai aparent neînsemnate aspecte ale traiului zilnic şi de perspectivă, spectrul războiului i-a curmat avântul.

Pentru tata, au urmat ani lungi de concentrări şi front – şase la număr-, cu rare şi scurte învoiri şi permisii, timp în care mama, cu 3, 4 şi apoi cu 5 copii, a trebuit să înfrunte dificultăţile inerente ale gospodăriei, cărora se străduia din răsputeri să le facă faţă: menajul, cultivarea grădinii, administrarea celor 8 ha de pământ din câmp, îngrijirea animalelor şi, mai presus de orice, datoria maternă.

Peste toate acestea, autorităţile, obligate să aplice regulamentele de război, i-au rechiziţionat, mai întâi, caii, pentru ca, apoi, armata sovietică „eliberatoare” să-i ia vaca şi toată rezerva de produse alimentare, depozitată încă de tata în nişte locuri „secrete” (totuşi, cu uşurinţă descoperită de ruşi, nu fără complicitatea unor consăteni de-ai noştri).

Când tata, scăpat teafăr din război, s-a întors acasă, gospodăria noastră era ruinată. Totul urma să fie luat de la capăt…

Era o zi de toamnă târzie şi o ploaie mocnită şi rece continua să cadă de mai multe ore. Ştiam că trebuie să sosească tata şi cu toţii – mama, bunica şi noi, copiii,- ne deşteptarăm în dimineaţa aceea mai devreme decât de obicei. Venise la noi şi o vecină, Virginia lui Vasile Prodan, şi ea înştiinţată că urma să-i vină omul acasă. Eu nu eram deloc atent la ce vorbeau femeile, nici la ce făceau ceilalţi copii, frăţiorii şi surioarele mele, şi nu scăpam din ochi, nicio clipă, poarta. Atât de concentrat eram, încât ore întregi am avut în faţa ochilor aceeaşi imagine: tata traversând uliţa, atent să nu calce în băltoacele din faţa porţii şi schimbând raniţa de pe un umăr pe celălalt, pentru a-şi elibera mâna cu care urma să împingă zăvorul de la portiţă, spre a o deschide. Şi, la un moment dat, imaginea aceea a devenit realitate. Am fost primul din casă care l-am văzut, cu adevărat, pe tata intrând în ogradă şi, cuprins de o nestăpânită bucurie, am strigat cu repetiţie, până mi s-a stins vocea: „A venit tătăicaaa!” şi cu toţii am ieşit afară, îmbrăţişându-ne cu tata şi sărutându-ne, în hohote de plâns de fericire.

În casă continua să ardă focul, iar pe plită încă fierbea oala cu mâncarea pregătită anume pentru tata: borş cu carne de pasăre. Mama tăiase de cu seară o găină, dis-de-dimineaţă o pusese la foc şi la ora prânzului putea fi servită la masă.

Tot ca pentru tata, mai mult, mama copsese şi un cuptor de pâine din făină integrală şi alivenci, suficiente însă pentru toţi ai casei.

Tata ştia că este aşteptat cu masa pusă şi se grăbea să-şi potolească foamea înainte de a se dezechipa de uniforma militară în care sosise îmbrăcat. A apucat doar să-şi agaţe raniţa şi mantaua impermeabilă într-un cui, ca din totdeauna  bătut în dreapta uşii de la intrarea în tinda casei, şi, sprijinit de un stâlp al cerdacului, şi-a tras din picioare bocancii şi jambierele, pe toate aşezându-le pe prispă, cât mai aproape de perete, ferite de ploaie.

Tot afară, s-a spălat pe mâini cu apa care curgea din streaşină şi, ajuns în tindă, şi-a dezbrăcat vestonul pe care mama l-a agăţat într-un alt cui, tot afară, lângă raniţă. (Acesta a fost momentul în care tata a atenţionat-o pe mama să aibă grijă ca toate efectele militare să fie păstrate că, în termen de o lună, trebuie să fie restituite armatei.).

Când a păşit peste pragul camerei unde îl aştepta masa încărcată cu mâncare, într-o privire de-o clipă, a cuprins toată încăperea, şi-a umplut pieptul cu aer încărcat de mirosurile apetisante ale bucatelor de pe masă şi, într-un gest de bucurie, s-a descoperit, aruncându-şi boneta pe patul de lângă geam.

A luat, apoi loc pe scaunul anume destinat lui, mama i-a urat „poftă bună”, la care, mai în glumă, mai în serios, tata a răspuns că are „poftă…nebună”, ceea ce avea să şi dovedească…

Mâncam şi-i urmăream tatei fiecare îmbucătură; era hămesit şi înghiţea cu lăcomie, depăşindu-i, detaşat, pe toţi comesenii. De două ori i-a umplut mama castronul cu borş şi tot lui i-a pus toată carnea din oală, dar de coptura din covăţică nu s-a mai atins. Simţindu-se sătul, s-a ridicat de la masă şi, făcându-şi cruce în faţa icoanei, i-a mulţumit lui Dumnezeu că l-a ocrotit de toate primejdiile câte l-au pândit până atunci şi l-a învrednicit să ajungă întreg şi nevătămat acasă…

După câteva minute, s-a întins pe pat să se odihnească puţin, timp în care noi, copiii, îl chinuiam cu fel de fel de întrebări, curioşi să aflăm cât mai multe despre locurile pe unde l-au purtat paşii milităriei şi despre riscurile şi păţaniile cu care s-a confruntat.

Între timp, mama pusese pe plită o oală mare cu apă de ploaie, pentru baia tatei. Şi, tocmai când, peste măsură de obosit, chiar voia să scape de întrebările noastre, mama l-a invitat în iatac, unde dusese deja oala cu apă caldă şi balia, pentru a se băi.

Deşi era încă foarte devreme, în casă, paturile erau pregătite pentru culcare. Noi, copiii, ne şi alesesem locurile: băieţii, în pat cu tata şi fetele, cu mama. Dar n-am putut adormi până la venirea părinţilor în casă. Şi după aceea, am rămas treji încă mult timp. Am vorbit, am plâns şi am râs, până ce moşul cu somnul a trecut, pe rând, pe la fiecare.

A urmat o zi lucrătoare. Tata a ieşit primul din casă.

2 sept. 2013                                                                                                                                      Va urma.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5