Razele soarelui se strecoară diafan prin geamul frumuriu al mașinii ce aleargă pe Dealul Cotoșmanului. Călătorii privesc fascinați spectacolul naturii. Răsăritul împodobește pădurea cu o mantie verde, presărată cu mici pete violete semn că florile de tămâioare încă nu au dispărut,  cu crengile aplecate spre apa limpede din fântâna de la marginea drumului, frunzele dansând în adierea vântului se așează blând pe covorul de iarbă, totul este feeric în dimineașa zilei de vară timpurie. Drumul până în satul de pe Valea Cernei este plin cu peisaje fascinante, desprinse parcă din tablourile unor pictori îndrăgostiți de natură.Grădinile și curțile oamenilor gospodari sunt pline de flori în culorile curcubeului, cu cireși copți și caiși auri, cu tufe de liliac și lămâiță albă înflorită, cu flori de tei parfumate. E vară și întreaga natură zâmbește în soare. Serile și diminețile răsună de cântecul păsărilor, adevărate concerte se desfășoară în păduricea de lângă biserică.Vara este anotimpul când dragostea plutește în aer, pentru  că dragostea este o floare care creşte şi înfloreşte în lumina soarelui , vara este perioada care reuneşte întreaga lume într-o conspiraţie a iubirii. În opinia lui Victor Hugo, „dragostea e chiar parte din suflet.E de aceeași natură.Dragostea e ca o scânteie divină și ca și sufletul,și tot ca el e incoruptibilă,indivizibilă,nepieritoare.E un punct de foc în noi ,nemuritor și infinit ,pe care nimeni nu-l poate mărgini și nimic nu-l poate atinge.Îl simți arzând pînă în măduva oaselor și-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.” În lumina ancestrală a serilor de vară, iubirea este unică, este absolut  mirifică, ea nu se mai repetă. Iubirea este acel sentiment ce a apărut o dată cu Pământul și este veche precum omul.  Dragostea adevărată aduce bucurie, prosperitate și fericire. „Iubirea este apogeul conștiinței. Noi nu iubim pentru că nu înțelegem, ci mai degrabă nu înțelegem pentru că nu iubim. Iubirea este semnificația finală a orice există împrejurul nostru. Nu este doar o simțire; este adevăr, este bucuria care stă la temelia creației. Prin ridicarea conștiinței la iubire și extinderea ei către lume putem obține comuniunea cu această bucurie nemărginită. Iubirea se dăruiește pe sine prin daruri nesfârșite”. (Rabindranath Tagore, „Sadhana. Desăvârșirea vieții”, traducere de Dana Sugu, Editura „Casa Cărții de Știință”, Cluj-Napoca, 2009, p. 83). Potrivit multor cercetători, iubirea poate fi definită în moduri foarte diferite. „Iubirea este un dar neprețuit. Acesta este singurul lucru pe care îl putem oferi și totuși rămâne la voi. „  (L. Tolstoi) . Dar dragostea în complexitatea sa este și despre părinți, despre natură, despre oameni, despre locuri. Da, despre locurile natale care sunt sfinte pentru fiecare dintre noi. Există în lume un loc al primelor amintiri, acolo unde sufletul fiecăruia dintre noi a îmbrăcat haina luminii și a primit darul iubirii. Străbatem multe drumuri prin lumea mare, dar gândul ne zboară fără încetare spre locul unde ne-am născut, spre acel Univers mirific al copilăriei . Leagănul primelor amintiri păstrează viu peste timp chipul mamei care ne-a îndrumat pașii, stând de vorbă cu îngerii cei buni în nopțile lungi de iarnă. În căsuța părintească ce pare mai frumoasă ca palatele din povești veghează fără odihnă chipul tatei, cre ne-a ocrotit permanent drumul prin hățișurile vieții. Satul natal, este acel paradis care ne întâmpină cu apă limpede de izvor şi arbori seculari, ce se zăresc printre poteci, ca o mărturie a veşniciei sale, este satul în care revenim cu drag, cu dor de copilărie, cu drag de locurile unde moșii și strămoșii noștri ne -au învățat dragostea de Dumnezeu, de neam și de țară, de țărâna din curtea casei. Dacă viața este trecătoare, sufletul este mereu veșnic, iar sufletul satului este nemuritor, el trece de la o generație la altă generație, din suflet în suflet de om și își găsește sălaş în inima şi mintea celor care îşi au rădăcinile în el. Lumea satului românesc a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru scriitorii neamului nostru, o lume mirifică, o lume în toate ipostazele sale, de la evenimente cu semnificaţie istorică (răscoală, război) la aspecte şi trăiri de zi cu zi (freamăt de copii, iubirea fericită sau nefericită, nuntă, înmormântare, viaţa câmpenească). În lumea satului românesc, oamenii au trăit şi trăiec frumos, liniştit, cea mai mare avere a lor a fost şi este pământul şi credinţa în Dumnezeu.În universul satului românesc strălucirea vine din doinele sătenilor, câmpiile, pădurile, vântul, ploaia, zăpada, soarele,holdele de grâu încolţit, dealurile, munţii şi văile, inocenţa copiilor. Ca orice formă a iubirii şi iubirea de pământul străbun, de neam, de țară este o virtute şi nu ne naştem cu ea. Prin efort îndelungat şi prin multă răbdare, prin jertfă și suferință o dobândim, este la fel ca şi iubirea de aproapele. Defapt nu putem vorbi de iubirea aproapelui fără iubirea de neam și de țară. Poate cea mai complexă definiție a iubirii o întâlnim în Sfânta Scriptură… ”Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”… Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. Atât de mult l-a iubit Dumnezeu pe om, încât a trimis pe Fiul Său în lume ! Atât de multă iubire există în lume încât fiecare dintre noi o va găsi într-o bună zi. Iubirea adevarată este veșnică, nesfârșită și curată,o poți vedea chiar cu  părul cărunt,dar cu inima mereu tânără.

Zenovia Zamfir