Ionuț ȚENE

Recitind „Minunata lume nouă” de A. Huxley. Actualitatea societăţii normative!

Pare incredibil cum unele cărţi au propria istorie în ochii cititorilor de-a lungul vremurilor. O carte poate fi SF acum 90 de ani, cu un subiect probabil azi şi o realitate crudă tocmai mâine. Mai există astăzi în literatură o graniţă între ştiinţifico-fantastic, ireal şi real? O carte, altfel se citeşte şi înţelege la 20 de ani şi pare cu totul alta la 50 de ani. Există chiar o istorie a lecturii unei cărţi de către un singur cititor, care poate fi interpretată diferit în perioade de timp, conform experienţei de viaţă şi aprofundării înţelegerii cu vârsta. La 20 de ani, când am citit ca student „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley mi s-a părut un SF preţios scris de un englez ciudat şi puţin snob. Nu prea mi-a plăcut cartea sincer, pentru că nu prea am înţeles-o. E adevărat, eram tânăr şi puterea mea cognitivă, precum şi experienţa, încă, juvenilă nu îmi permitea să înţeleg mare lucru din acest roman despre o utopie. Zilele trecute am recitit romanul, la ani distanţă şi după o trăire pandemică recentă; opera lui Huxley mi s-a revelat ca o distopie fără secrete ascunse. Scriitorul britanic, care a emigrat în SUA, şi a cunoscut mecanizarea muncii introdusă de Ford în industria auto, de unde s-a inspirat pentru a creiona viitorul, o lume robotizată şi lobotomizată în roman. După relecturarea romanului nu mi-a venit să cred că acesta a fost scris în 1932, atunci fiind SF, azi o carte cu elemente recognoscibile în contemporaneitate şi mâine o posibilă distopie totalitară sau comunizantă. Autorul îşi deschide cartea, cu un avertisment, un citat din filosoful şi teologul rus Nicolae Berdiaev, care a fugit de utopia leninisto-sovietică. „Utopiile par a fi mult mai realizabile decât am crezut în trecut. Acum ne găsim în fața unei alte întrebări alarmante: cum putem preveni realizarea lor definitivă? … Utopiile sunt realizabile. Viața merge spre utopii. Poate va începe un nou secol, un secol în care intelectualii și clasa cultivată vor visa la modalități de a evacua utopiile și de a reveni la o societate non-utopică, mai puțin „perfectă” și mai liberă”. Trama şi mesajul pe scurt a romanului sunt arhicunoscute. Este de dicţionar. Romanul descrie ipotetic societatea umană din anul 2.540, când „stabilitatea, pacea și libertatea“ par garantate. Fiecare castă are membrii ei fericiţi care deplâng pe cei care nu sunt în casta presupus aleasă, deşi prin propagandă fiecare castă se credea cea mai fericită.

Titlul romanului a fost asociat în mod ironic cu entuziasta exclamație a Mirandei din piesa de teatru „Furtuna” scrisă de William Shakespeare. „O minunată lume nouă în care trăiesc astfel de oameni”. Se prezintă o societate a viitorului structurată și controlată după principiile sistemului de castă implementat științific. E un apartheid social de tip sud-african şi indian. În această societate, Henry Ford este profetul respectat, iar producția în serie e considerată principala coordonată a civilizației. Oamenii sunt creați ştiinţific în eprubete. Sexul are loc împreună cu un drog euforizant, Soma, și are doar rolul de a menține stabilitatea socială printr-o senzație de plăcere și mulțumire într-o lume ajunsă la deplina sa stabilitate dar și la o totală despiritualizare. Evenimentele descrise în Minunata lume nouă sunt situate în anul 632 D.F. (după Ford). Huxley realizează exhaustiv o descriere a sclavului perfect fericit şi mulţumit de statutul lui oferit de elita subţire, care conduce prin frică întregul angrenaj social. Copiii nu se mai nasc pe cale naturală. Ei sunt concepuţi în eprubete aşezate prin centrele de naştere complexe. Totul este gigantic şi septic în această minuntă lume nouă. Totul este safe şi condiţii sanitare. Conceperea copiilor nu mai este pe cale naturală, prin împreunare sexuală, ci prin procese chimice în uretre artificiale însămânţate ştiinţific, după amestecul prealabil din eprubete. Se face o selecţie genetică pe categorii intelectuale, politice, culturale, economice. Copiii dedicaţi muncii de jos nu primesc adaosuri chimice în eprubetele noii concepţiuni, devenind doar lucrători fără intelect. De sute de ani nu mai există conceptul de mama şi tata. Şi ideea de mamă sau tată a fost complet interzisă. Copiii nu au familii. Toţi cetăţenii aparţin statului condus de o nomenclatură subţire şi lacomă. Propaganda şi ideologizarea se face prin repetiţii obesive de la naşterea din uretra artificială. Se schimbă concepţiile valorice. Oamenii consideră normalitatea faptul că nu au mamă, tată şi familie. Ei nu au istorie. Li s-a inoculat concepţia că a avea familie este rău şi medieval. La auzul doar a istoriei ideii despre familie, tineretul vomită de indignare şi scârbă, ca fiind ceva vetust, greţos şi îngrozitor – fenomenul de „vivipizare”. La fel şi la poveştile despre cum se făceau copii pe vremuri în mod natural. Omul este doar o rotiţă, un sclav fericit în proprietatea statului condus de o elită lacomă. Memoria şi valorile trecutului sunt şterse. Omul trebuie să trăiască şi să muncească doar pentru azi în beneficiul elitei. Ei cred că lucrează pentru toţi, cum îi lasă propaganda să creadă. Omul nou nu are memorie şi personalitate. Sunt nişte „mancurţi”, vorba lui Aitmatov. Educaţia sexuală se face obligatoriu din clasele primare pentru că oamenii nu se căsătoresc, ei trebuie să facă sex cu cine doresc. Există doar eliberarea prin sex a vieţii. Fiecare om are mai mulţi parteneri sexuali pentru că unul aparţine tuturor şi invers. Individualitatea nu mai există, ci doar colectivitatea. Toţi oamenii trebuie să fie fericiţi, să nu accepte durerea şi suferinţa. Pentru asta fiecare om ia un drog – soma, care făce să uiţi de greutăţi şi trecut. Memoria este duşmanul minunatei lumi noi. Orice interogaţie era o crimă, iar acceptare statutului şi munca o obligaţie. Religia este interzisă, iar cărţile despre culte ţinute în seifuri închise ermetic pentru a nu fi citite şi a ridica oamenilor semne de întrebare. Creştinismul dispăruse de mult, pentru că noua societate trebuia să fie independentă de Dumnezeu. Omul trebuie să fie doar un număr şi un consumator în noua eră. Nimic nu se repară, totul se aruncă şi se cumpără pentru a creşte consumul şi profitul elitei care controla Statele Unite ale Lumii.

Omul dacă îmbătrânea şi nu mai era consumator sau util societăţii, deci se putea sinucide asistat şi legal. Minunata lume nouă nu are nevoie de oameni care nu consumă şi nu produc. În această societate „perfectă” sufletul nu există. Doar într-un singur loc pe lume mai exista o rezervaţie cu „oameni sălbatici”, înconjurată cu gard electric, în care mai trăiau în familii, se rugau, iar copiii aveau mamă şi tată. Huxley reinventează mitul iluminist al „bunului sălbatic”, dar de data aceasta pe valori inversate. Un „om normal” de pe vremuri e adus din rezervaţia cu „sălbatici” pentru a accepta şi înţelege minunata lume nouă robotizată – fericirea obligatorie şi septică. Unii cetăţeni ai lumii noi se redeşteaptă printr-o anamneză şi vor să cunoască dragostea unui singur om şi sentimentul de mamă şi tată sau ideea de religie sau credinţă, dar sunt repede anihilaţi. Apropierea de „omul sălbatic” nu se poate produce, deoarece sunt două lumi paralele. Omul clasic şi tradiţional trebuie să dispară definitiv. John cel credincios plecat din rezervaţia „oamenilor sălbatici” nu se poate adapta „robotizării” umane şi fericirii obligatorii a lumii noi şi se sinucide după ce a fost hăituit de gloatele colective, care nu mai suportau să existe un om cu crezuri şi memorie pe lume. Lipsa transcendentului ucide mai întâi sufletul apoi fizic omul. Proprietatea privată nu mai există. Bunurile sunt ale colectivităţii, în realitate ale nomenclaturii care conduce statul normativ. Minunata lume nouă este de fapt o formă de neo-sclavagism în numele unui colectivism statal, de fapt oamenii sunt slugile celor câţiva foarte puternici, bogaţi şi lacomi, care inventează o nouă religie prin iubirea sclavilor faţă de cei care diriguiesc despotic. Sclavii sunt fericiţi fără să ştie că sunt sclavi. Viitorul prezis de Huxley este sumbru, fără scăpare.