Din depărtate zări, rătăcitor,
Cu pasul rar şi mersul tot mai greu,
Bătrân, pribeag şi mistuit de dor,
Mă-ntorc din nou la tine, satul meu.

Când te-am lăsat, era-ntr-o toamnă,
Copil fiind, la alte şcoli plecam;
Nici nu ştiusem bine ce înseamnă
Să mă desprind, ca frunza de pe ram.

Am fost şi eu umblat prin lume
Şi m-am învrednicit mereu de ea;
Dar, cât de mare fuse al meu nume,
Pe tălpi purtat-am, caldă, ţărna ta.

Minunăţii mi-au fermecat privirea,
Văzut-am ţări, oraşe, mări albastre;
Nimic n-a scânteiat ca amintirea
Gutuilor din geamul casei noastre.

Astăzi revin, dar nu te regăsesc,
Cel dintâi cuib al vieţii ce trecu;
Din paradisul meu copilăresc,
Ne revedem bătrâni – şi eu, şi tu.

Întors acum, c-aşa fu voia sorţii,
Ochii-mi te caută în gol, hai-hui;
Casa-i pustie, ruptă-i clanţa porţii,
Tata-i plecat demult… Nici mama nu-i.

Unde-s copiii tăi, bătrâne sat?
Dar toţi părinţii tineri unde sînt?
Te-au părăsit… S-au dus şi te-au lăsat
Să-ţi cânţi prohodul singur, la mormânt.

Te privesc trist, în acest ultim ceas,
Depărtându-te de-al vieţii tumult;
Bine te-am regăsit şi, acum, bun rămas,
Satul meu de azi, de ieri şi de mai demult…

Florin Bălănescu