Remus Foltoş – Problema science-fiction cu revenire la subiect

Romanul „Discipolii zeilor de altădată”,  ed. eLiteratura, Bucureşti, 2015, autor: Ionuţ Caragea

Motto:

Ştim prea puţin pentru a fi zei
şi prea mult pentru a fi oameni

Pentru a ne face o idee despre locul pe care îl ocupă prezentul roman SF al lui Ionuţ Caragea în opera sa, dar şi pentru a ne exprima părerea despre acest gen de literatură, trebuie să facem o digresiune destul de consistentă, chiar dacă am risca să devenim plicticoşi.

Recunosc, nu m-a preocupat niciodată literatura SF, cu toate că am avut multe ocazii să pun mâna pe o grămadă de cărţi de acest fel. Şi cu toate că foarte mulţi prieteni, încă din adolescenţă, mi-au inoculat un oarecare interes pentru acest domeniu, niciodată n-am atins măcar vreun volum de acest gen. Poate am pierdut, poate nu. Poate ar fi trebuit măcar să gust ca dintr-o trufanda, chiar dacă mai apoi m-aş fi convins că strugurii sunt acri. Nu ştiu. Pe vremea mea erau la modă Carl Sagan şi mulţi alţii; iar la Casa Tineretului din oraş existau chiar un club de cititori şi un cenaclu. Aveam certitudinea că e un moft, o vreme pierdută cu prostii, o extensie ridicolă a unui snobism gregar, care încearcă să găsească valori acolo unde nu sunt decât dezlegări de inepţii la gura sacului. Şi am refuzat, şi am strâmbat din nas de fiecare dată când mă întâlneam cu subiectul acesta. Ba chiar eram un antiprofet al genului, nescăpând nici o ocazie să defăimez acest curent, această prostie monumentală. Asta deoarece mi se părea că a anticipa o societate, ştiinţa şi tehnica ei, dar şi o întreagă lume – e un lucru pentru copii. Pentru oamenii mari trebuia să existe un comportament mental în care valorile culturii şi civilizaţiei, comandamentele etice şi analiza fină a sufletului omenesc, atât individual cât şi colectiv – trebuiau să rămână preocuparea centrală. Mă gândeam evident la clasicii literaturii sau ai artei. Pentru a descoperi psihologia, dar şi caracteristicile sociale ale unei perioade, au existat mereu creatori care să le exploateze şi să le releve valorile. Un Dostoievski, un Balzac, un Zola, un Hugo, au făcut ca ştiinţa despre om, emoţiile, reacţiile, habitudinile, trăsăturile de caracter, în general toate misterele omului să ne devină familiare. Cât despre reprezentanţii artei (propriu-zise): fie arhitectura antică, fie pictura, fie sculptura, muzica – toate căutau definiţii şi expresii cât mai adecvate pentru a „rezuma” esenţa umană sau pentru a o îmbunătăţi. Atât cunoaşterea cât şi etica se întâlneau în artă, pentru a îl face pe om şi mai bun, dar mai ales, şi mai frumos. Într-o lume în care valorile trebuiau cultivate – în lumea în care eu eram obişnuit să mă mişc –, literatura SF mi se părea absolut fără vreun rost. Degeaba ar fi vrut să imagineze o lume care ar fi existat peste 50-100 de ani, căci literatura SF nu răspundea la imperativele (mele şi în general) copleşitoare ale momentului. La orele de Constituţie învăţam că un sfert din populaţia globului murea de foame (nu prea era atât de „dureros” pentru mine, dar problema se punea concret în acea vreme); sau faptul că valorile universale şi drepturile omului erau călcate în picioare (Orientul Mijlociu era zguduit de războaie, la fel Africa). Pe de altă parte civilizaţii dispărute sau nu, foarte bine cunoscute (cea greacă, cea romană, cea chineză sau indiană, cele americane vechi), exercitau o atracţie covârşitoare. Toţi colegii de generaţie depuneau eforturi pentru a acumula cât mai multe lucruri despre acestea, nu numai din curiozitate, cât mai ales pentru că era la modă. Profesorii noştri ne familiarizau cu Leo Frobenius, cu Elie Faure sau Oswald Spengler, Marija Gimbutas, Rohde, Dodds, Braudel. În ce mă priveşte, aceste lucruri erau de actualitate şi trebuiau să fie în prim-plan; consideram că e mai util să ştiu cât mai multe despre acestea. Istoria spiritualităţilor, în general, era cu mult mai captivantă şi exercita un farmec irezistibil…

Despre literatura SF – ce îndreptăţire aş fi putut să-i acord? Vorbind despre spaţii extraterestre nesfârşite, despre inteligenţe şi civilizaţii altfel ordonate, despre anticiparea unor cunoştinţe şi tehnici nemaiauzite, această literatură SF mi se părea nu numai ridicolă prin statutul ce şi-l crease, ca metodă de a investiga viitorul, ci şi prin însăşi pretenţia ei de a fi o literatură.

Acele lumi în care erai obligat să plonjezi, nu numai că mi se păreau primejdioase pentru firescul conştiinţei, căci erau departe de realitatea cea cuminte; dar mi se păreau şi păgubitoare prin invocarea unei realităţi care nu exista. Cum să tragi foloase, deci, pentru viaţa cea de toate zilele; sau măcar să te alegi cu cunoştinţe ce ar fi putut cândva să-ţi devină utile?

Până şi din punct de vedere estetic, acele lumi mi se păreau pline de unghiuri ascuţite, tăioase şi duşmănoase – pentru că dădeau frâu liber unor lucruri cel puţin stranii, dar şi foloseau „concepte” de-a dreptul „hâde”: navetele spaţiale (claustrofobice), găurile de vierme (nesigure, tulburătoare), androizi (un compozit de carne „inventată” şi cipuri cu conexiuni electronice neliniştitoare), tot felul de războaie, activităţi nebuloase, şi acea alură psihotică a tuturor personajelor; apoi ceea ce exista în toată literatura SF: aşezarea naraţiunii în epoca post-apocaliptică; nu în ultimul rând prezentarea unor cunoştinţe care nu făceau cinste speciei umane – fiind legate de cuantificări mecanice ale fiziologiei, de intervenţia unor substanţe, de haosul ce se putea declanşa absolut spontan, un haos asumat de o umanitate decadentă.

Cu atâtea lucruri absolut stupide înarmată – literatura SF mi se părea o prostie atât de „gogonată” încât nu numai că eram împotriva ei, dar simţeam un acut gust al dispreţului faţă de orice lector, să spun, entuziast ce mi-ar fi trecut pe dinainte…

A trecut atâta vreme de atunci şi de-a lungul timpului nu m-am mai intersectat cu literatura SF. Până când într-o zi, poetul Ionuţ Caragea mi-a spus că îmi va trimite o carte de acest „gen”. Mai întâi am fost nedumerit – căci cum puteam să-i răspund?! Aşadar mi-am ascuns reacţia. Dar mai apoi am devenit dintr-o dată curios. Mi-am spus: de ce nu? De ce să nu încerc? Şi atunci am citit. Mărturisesc am avut o impresie nu neapărat pozitivă, dar nici de respingere. Pot recunoaşte, de acum înainte, că n-aş mai respinge atât de vehement „genul”. De ce? Mi-am dat seama că această literatură nu e chiar atât de întunecată cum mi-am închipuit. Ipoteticul acesteia nu e neapărat unul gratuit: el te poate face să gândeşti mai mult, să-ţi găseşti valenţe cognitive pe care nu le-ai fi bănuit, să devii speculativ, să explorezi – post factum – mai atent realitatea ce poate căpăta un chip nou.

Cât despre prezentul volum SF al lui Ionuţ Caragea (Discipolii zeilor de altădată), el are toate ingredientele unui roman bine scris: are cursivitate, emană o reală plăcere a lecturii, are intrigi solide, are acel ceva care captează interesul, are acea dimensiune narativă ce te introduce în experienţa altei temporalităţi (ai senzaţia că timpul trece foarte încet).

Cât despre personaje şi evenimente – ele respiră o libertate şi o spontaneitate creatoare, încât ai impresia că acestea n-au legătură cu personalitatea autorului lor. De asemenea, dialogurile sună atât de natural încât creează impresia că pur şi simplu le auzi – iar nu le citeşti.

De asemenea evenimentele sunt investite cu efecte stilistice redutabile şi totuşi simple: hiperbola, alegoria, parabola. Realitatea nu este „prizată” direct (nici nu s-ar fi putut – căci e vorba de o atmosferă SF), ci indirect. Simbolul există la fiecare pas. Semnificaţiile nu au un caracter cognitiv, cât unul aluziv. Adevărurile sunt doar sugerate.

Cât priveşte numele personajelor, al tărâmurilor, sau al entităţilor de toate felurile – nu numai că sunt absolut reuşite, sau inspirate, ori sunt inversări sugestive ale literelor unor cuvinte bine cunoscute (Uezen şi Mud – Dum şi Nezeu), dar sunt şi exact la locul lor. Numai un poet putea face asemenea alegeri. Iar faptul că aceste nume sunt, dincolo de extravaganţă, venite parcă, dintr-o lume paralelă – şi exprimă cu precizie trăsături de caracter ale unor personaje la fel de neobişnuite ca şi acţiunile în care excelează -, este garanţia că lumile autorului au avut un rol bine determinat în „economia” sufletească a autorului lor, au ţinut rol de realitate secundă – cu funcţiuni reale şi exacte în „dialectica” lui sufletească.

Spunând aceste lucruri, mai trebuie adăugat că, în general, proza science-fiction are şi un rol adaptativ-concret – ceea ce n-aş fi bănuit. În această lume în care tehnologia a căpătat atâtea valenţe, diversificări aproape infinite şi în acelaşi timp de neconceput nu cu puţin timp în urmă – proza SF este menită să umple intervalul ce s-a creat şi care nu este deloc unul insignifiant. A ne obişnui cu lucruri din ce în ce mai complicate, cu lucruri care au o structură funcţională şi morfologică din ce în ce mai complexă, trebuie să ne preocupe în mod serios.

Şi apoi, a crea lumi paralele, în care omul actual să se instaleze confortabil, iar nu tragic; spre a uita relativitatea valorilor actuale, iar nu pentru a le resimţi gravitatea şi durerea; sau a se simţi „uşor” în faţa destinului, iar nu „omeneşte, prea omeneşte” -, este un argument destul de convingător pentru a accepta îndreptăţirile literaturii SF. A şti că ceea ce citeşti este o pură şi simplă ficţiune care nu are nici cea mai mică legătură cu realitatea – poate doar o legătură indirectă, prin simbolurile ce le propagă -, este o bună modalitate de a te refugia din faţa iureşului cotidian. Universul ce îţi este livrat la îndemâna ta imediată, cât şi independenţa cu care poţi să te scufunzi în el – sunt avantaje deloc de neglijat.

Iarăşi, literatura science-fiction, poate fi portavocea unor avertismente, ale unor semnale ce trebuiesc trase, cu privire la noile pericole care există în această lume ce s-a schimbat dintr-o dată în câţiva zeci de ani.

De asemenea, mai vrem să punctăm câteva avantaje ale literaturii SF, chiar de ar fi să ne repetăm. Ca o primă idee vom spune că trebuie menţionată în mod expres uşurinţa cu care, la Ionuţ Caragea, elementele de natură SF sunt integrate în naraţiune, provocând un efect de separare de lumea comună, dar şi un efect cognitiv expres. Mă refer la chestiuni ca: transferul de memorie, problemele strict de funcţionare infinitezimală a conştiinţei, utilizarea de substanţe psihotrope, mecanisme chimice neurologice, intervenţii de asemenea chimice, dar şi fizice pe palierul concret al fiziologiei umane (de ex. funcţionarea tiroidei) etc.

Un alt aspect ar fi flexibilitatea noţiunilor de timp şi spaţiu. Ele sunt dominate de puterea inventivă a unei ştiinţe avansate, dar şi de „forţele” potenţate ale psihicului care, prin diverse tehnici, şi-a depăşit limitele. Acestea sunt proiectate într-un viitor care poate fi şi unul promiţător, dar şi unul înnegurat de posibilităţi distructive.

Altă idee valoroasă transferă eterna problemă a binelui şi răului într-un cadru SF. Binele se înfruntă cu răul însă răul este scuzabil, căci a izvorât din suferinţă – şi nu este, deci, de sine stătător (un personaj negativ şi-a început odiseea după o experienţă nefericită).

Pentru a colora atmosfera romanului, dar şi pentru a lansa o explorare morfologică posibilă – ne sunt prezentate diverse fiinţe care depăşesc cadrele obişnuitului sau ale umanului: tot soiul de androizi, şopârle, insecte, negustorii Tzulu, lenurienii, clonele etc. Toate acestea reprezintă lansarea unei încredinţări în posibilităţile creatoare ale înseşi Matricei generatoare universale, fie că e vorba de aspectul ei sub forma conştiinţei şi creierului uman care prelucrează şi inventează, fie că e vorba de geniul formator al unei vieţi extraterestre de sine stătătoare.

O altă idee valoroasă este aceea care supune interogaţiei identitatea conştiinţei umane. Dacă clonarea aduce în discuţie o identitate de bagaj genetic şi fizic, altfel se pune problema memoriei clonei – această memorie va diferi de la original la replică. Ori în acest spaţiu interval apare faptul că diversitatea, în interiorul universului, nu poate fi niciodată anulată sau transgresată. Nu poate exista o entitate care să nu difere faţă de alta. Repetiţia este imposibilă. Evident, ideea e copleşitor de valoroasă: dumnezeirea e infinită sau nemărginită (cel puţin în diversitatea ei intrinsecă).

Tot ca un avantaj al literaturii SF, dar şi al romanului lui Ionuţ Caragea, apare dezbaterea unor probleme filosofice ca: liberul-arbitru; necesitatea existenţei adevărului; cum am mai spus – lupta dintre bine şi rău; problema responsabilităţii maxime, atât pentru viaţa proprie, cât şi pentru viaţa cosmosului; dezideratul ca fiecare să se auto-depăşească; problema ciclicităţii generaţiilor; problema, cum am mai spus, a identităţii conştiinţei umane, atât identitatea de sine, cât şi cea a speciei; ş.a.m.d.

Una peste alta, ca să revenim, chestiunile abordate de Ionuţ Caragea în acest roman se integrează perfect în problematica genului, iar rosturile acestui roman sunt bine amplasate în context. Faptul că Ionuţ Caragea face figură bună şi în acest domeniu, ne dezvăluie un scriitor nu numai polivalent, dar şi curajos…