Reprezentarea outsider-ului în Europa contemporană

 Autor, Alina Cojocaru

De-a lungul istoriei, în orice palier al societăţii omeneşti, s-au cristalizat, în mod natural de cele mai multe ori, diverse ierarhii. Astăzi, fenomenul ierarhizării ţine de o anume evaluare/autoevaluare pe care, la scară macro ori microsocială, o realizăm continuu, fie prin instituţii specializate, fie, individual, prin măsurarea bunurilor materiale ori spirituale pe care reuşim să le producem. Astfel, oficial sau nu, în relaţiile cu ceilalţi, descoperim – graţie unui proces mai mult sau mai puţin obiectiv de evaluare – pe ce treaptă ne situăm, sub aspectul performanţei, atât în sport, la locul de muncă, în cadrul unui spaţiu cultural dat, cât şi, lărgind perspectiva, în raport cu judeţele, regiunile, ţările sau continentele din jurul nostru.

Nu-mi propun, evident, să intru în substanţa unor astfel de ierarhii/ierarhizări, şi nu pentru că mi-ar displăcea un atari demers, ci pentru că însuşi Sisif ar trebui multiplicat, pe adresa Veşniciei, ca să facă faţă provocării. Eu mă voi mulţumi cu o frântură din acest tot: reprezentarea outsider-ului în Europa contemporană.

Sub masca unei pretinse toleranţe europene – care de mult nu-mi mai provoacă indignare, ci doar zâmbet ironic (cine vrea să mă contrazică să-şi amintească mai întâi că, în numele progresului, oamenii bătrânului continent au semănat dezastre pe întreg Pământul, distrugând civilizaţii stăvechi şi masacrând zeci şi sute de milioane de oameni, ca să nu mai vorbim de  declanşarea celor mai mari conflagraţii mondiale!) –, a unor sloganuri de genul: ,,o Europă a naţiunilor” ,,unitate în diversitate”, Europa, cu precădere cea Apuseană, a fost contaminată din punct de vedere psihologic, încă din Antichitate, de o anume aroganţă în relaţie cu restul lumii şi de un principiu al superiorităţii care, instituit de greci şi apoi de romani, a înveşmântat mileniile până azi. În numele acestui principiu, coroborat şi cu cel al autohtonităţii, europenii au considerat mereu că şi-au construit singuri o cultură consistentă, fără sprijinul culturilor din alte continente, motiv pentru care celelalte popoare au fost considerate ca fiind barbare ori, astăzi, outsidere. Fireşte, în prezent, la modul oficial, nu poate fi vorba de o afişare deschisă a tipului de infatuare europeană – apuseană –, deoarece diplomaţia şi-a consacrat temeinic coordonatele –, însă realităţile despre care nu pomenim nu înseamnă că sunt absente.

Nu vreau, nici într-un caz, să demontez ori să argumentez justeţea superiorităţii culturii şi civilizaţiei europene pe Pământ, deşi, europeni fiind, ar fi cazul să ne aplecăm (fără superficialitate) asupra unor civilizaţii precum cea sumeriană, anatoliană, babiloniană şi, mai ales, egipteană, ce au influenţat profund cultura/civilizaţia greacă şi romană, iar acest adevăr istoric poate fi ignorat numai de entuziaştii fără cauză sau infantilii fără obiect…

Totuşi, dacă de pildă un asiatic, trecut printr-o şcoala mai de ,,Doamne-ajută”, ar fi să îngăduie o clipă în zona principiilor care ghidează Europa contemporană, s-ar minuna în faţa europeanului principiu al multilaterităţii, care presupune admiterea în structura culturii a manifestărilor diversificate, fapt ce confirmă cvasitotalitatea manifestărilor în arena culturii; la fel şi cu principiul distinctibilităţii, ce atestă relativa independenţă a manifestărilor culturale, sau cel al diversităţii, ce susţine că, deşi e în linii mari unitară, cultura europenilor are elemente diversificatoare, un anume specific local/naţional de la o zonă la alta, de la o comunitate la alta etc. Adăugând aici principiul coexistenţei, bazat pe armonizarea simultană a elementelor diversificatoare şi unificatoare şi pe cel al continuităţii, ce vizează adăugarea elementelor culturale şi de civilizaţie noilor achiziţii în domeniu, asiaticul cu pricina – format într-o urzeală taoistă ori budistă – poate conchide cu uşurinţă: e bine că voi, europenii, deţineţi al roţii reinventate orgoliu şi, din acest motiv, vedeţi outsaideri celelalte seminţii de pe Terra (mai puţin pe nord-americani, de care nu uitaţi însă să adăugaţi că sunt proiecţia voastră), însă la noi, în Asia, astfel de elemente nu sunt deloc o noutate şi, dacă ne uităm bine, nu sunt străine nici celorlalte continente. Evident, nu putem nega ori minimaliza rolul în Istorie al omului alb din bătrânul continent, dar a-i considera outsideri pe cei din afara spaţiului european îmi pare un act de blasfemie la adresa aceleiaşi Istorii. Din această perspectivă, în spiritul principiilor europene enumerate, se nasc întrebări de genul: în alte continente sunt îngrădite manifestările culturale?; este interzisă în vreun fel diversitatea culturală?; îşi ignoră vreo comunitate/popor zestrea sa culturală şi de civilizaţie atunci când prezentul îşi imprimă amprenta?

Cum răspunsul este lesne de intuit, voi părăsi zona de ,,excavare”, pentru a urmări prezenţa outsider-ului în chiar lăuntrul Europei. Europeanul ştie bine că vesticii, în special cei din G₇,  îi privesc pe cei din răsăritul continentului ca pe masă de oameni de categorie inferioară, oameni fără orizont, şanse, speranţe. Pentru vest-europeni, popoarele central şi, mai ales, est-europene, cu românii în frunte, sunt generatoare de sărăcie, cerşetorie, neseriozitate şi altele asemenea, fapt ce-i certifică în etern – asistaţii  organismelor din afară. Din acest motiv, reprezentanţii acestor naţii sunt priviţi, din start, în orice competiţie, simpli outsideri, necesari numai pentru a spori grandoarea evenimentului. Trebuie să ai miopie avansată pentru a nu observa cum est-europenii sunt ,,faultaţi” nu doar în sport, ci şi în economie sau cultură.

Şi pentru că, prin specific, prezenta revistă e focalizată pe coordonate culturale, mă întreb: cum  de o literatură penetrantă, precum cea română, n-a avut niciun reprezentant al premiului Nobel?!!! Să fie vorba de absenţa valorii la Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Preda, Eliade, Nichita sau Păunescu etc.? Sau, mai curând, de boicotul bogaţilor Europei şi ai lumii care, privindu-ne ca veşnici outsideri, ne-au ţinut/ne ţin la uşă, într-un club ale cărui baze s-au pus – dacă privim prin veacuri – şi datorită sângelui nostru?

 Trist e că, astăzi, neavând soluţii viabile, privim ieşirea din starea de outsider doar la modul individual…