Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142),  Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Restituire: o poezie inedită a lui Andrei Ciurunga

Primit pentru publicare: 20 Oct. 2020
Autor: Ionel Novac, Cahul     
Publicat: 21 Oct.  2020
© Ionel Novac, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Restituire: o poezie inedită a lui Andrei Ciurunga

Era în toamna anului 1955. Mihail Sadoveanu, „Ceahlăul literaturii române”, așa cum l-a numit scriitorul Geo Bogza, se pregătea să-și aniverseze cei 75 de ani de la naștere. Se afla în culmea gloriei literare. Și nu numai. Publicase zeci de romane, tipărite în tiraje uriașe, care se bucurau de un mare succes în rândul cititorilor, ocupase diferite funcții de conducere atât în breasla scriitoricească, cât și pe scena politică a țării, unde oscilase în funcție de propriile interese, primise numeroase premii și distincții.

Andrei Ciurunga, poetul care „scăpase” de calvarul primilor patru ani de detenție petrecuți în gulagul românesc, încerca să-și croiască un drum în societate, bătând la numeroase uși pentru a primi un post care să-i asigure traiul de zi cu zi. Încercările sale de a fi reprimit în Uniunea Scriitorilor, care i-ar fi asigurat un venit cât de cât rezonabil, sunt sortite eșecului. Cu mare greutate, cu ajutorul unui prieten, reușește să se angajeze ca instalator la un trust de construcții și instalații din București, unde primește un salariu derizoriu.

Presa vremii, cea care, la ordinele primite „de sus”, refuza să-l publice pe Andrei Ciurunga, se întrecea în osanale aduse sărbătoritului. Faptul îl dezamăgește profund pe Ciurunga, acesta neuitând că cel care scrisese admirabilele „Pagini basarabene” îi adusese, prosternându-se, elogii lui Stalin, cotropitorul Basarabiei sale dragi. Ca urmare, „protestul” său va îmbrăca forma unei poezii, pe care o va semna „Mitrea Cocor” și o va trimite direct lui Mihail Sadoveanu.

Care a fost reacția destinatarului, nu avem de unde ști. Peste doar câțiva ani, în urma unui infarct care îi afectează vorbirea și îl lasă aproape orb, Mihail Sadoveanu se stinge din viață la 19 octombrie 1961.

Multă vreme, despre această poezie nu s-a știut nimic. Andrei Ciurunga va mai petrece alți șase ani în cele mai temute temnițe ale regimului comunist. După eliberare vor urma alți ani de calvar, statutul de fost deținut politic atârnând greu de numele său. Abia în 1966, după mulți ani de tăcere sau de apariții sub diverse pseudonime, revista „Familia” de la Oradea, sub conducerea poetului Alexandru Andrițoiu, îi publică prima poezie cu semnătură proprie, decastihul „România”.

În anii ΄90, într-o discuție cu bunii săi prieteni basarabeni, familia Mariana și Andrei Cembirgi, stabiliți și ei de multă vreme la București, Andrei Ciurunga le povestește „episodul Sadoveanu”, petrecut cu aproape jumătate de veac în urmă. Deși timpul părea să-și fi pus amprenta pe memoria poetului, acesta reușește să reconstituie poezia dedicată lui Mihail Sadoveanu, iar doamna Mariana a „așezat”-o pe hârtie. Ulterior, Mariana Cembirgi a transmis-o domnului profesor Gheorghe Reabțov la Chișinău, iar peste alți câțiva ani, la rândul său, dânsul mi-a făcut-o cunoscută mie.

Am parcurs zilele acestea mai multe volume de versuri semnate de Andrei Ciurunga, dar în niciunul nu am regăsit poezia în cauză. Neavând posibilitatea parcurgerii tuturor publicațiilor care l-au găzduit pe „poetul în schimbul căruia a înviat Hristos”, nu pot să confirm dacă este sau nu o poezie inedită a lui Ciurunga. Dar, având în vedere că peste câteva zile se vor aniversa 100 de ani de la nașterea acestuia, apreciez că publicarea poeziei constituie un pios omagiu adus celui mai mare poet pe care, până astăzi, Cahulul l-a dat literaturii române.

Lui Mihail Sadoveanu

– la a 75-a aniversare –

Îngăduie-mi să te privesc maestre
La cele trei pătrare dintr-un veac,
Și iartă-mă că n-am pus la ferestre
Nici flori, nici brad, cum aș fi vrut s-o fac.

În ceasul tău de slavă, când poeții
Bat clopotele versului sonor,
Eu mă întorc din cale ca drumeții
Care-au pierdut ceva în urma lor.

Și caut singur în afund, departe,
O filă cu hotare și cetăți,
Pe care-ai scris-o pentru toți pe-o carte
Și-acum nici ție nu ți-o mai arăți.

Era pe vremea când cinsteai cu oca,
Și frământai moldovenescul glod,
De la Tighina până la Soroca,
Pe urmele lui Ștefan Voievod.

În larga noastră inimă sărmană,
Și așternut, și masă ți-am întins,
Iar pentru scris ți-am rupt din codri pană
Și-n călimară sânge ți-am prelins.

Cu darul mare ce ți-l dete firea,
Nu te-ai lăsat datornic așteptat,
Și ne-ai plătit cu aur găzduirea
Îmbelșugând cuvântul fermecat.

Curgea domoală ca și Prutul slova,
Hatmani și pârcălabi trăiau în ea,
Din somnul vremii se trezea Moldova
Și sufletul și veacul ni-l umplea.

Când rânjetul s-a arătat sinistru,
De-acolo, dinspre țara fără cer,
Ne-ai scris de „antihriștii de la Nistru”
Și te-am crezut întâiul grănicer.

Îngăduie-mi să te privesc maestre,
La cele trei pătrare dintr-un veac,
Și iartă-mă că n-am pus la ferestre
Podoabe noi, cum aș fi vrut să fac.

Te văd în capul mesei cu paharul,
În jurul tău o gloată de străini,
Iar tu ciocnești netulburat paharul
Și nu știu bine pentru ce închini.

Eu, nepoftitul, nu vin să te aplaud,
Și nici să stric al praznicului rost,
Ci singur mă întorc din drum și caut,
O filă cu hotarul care-a fost.

Că ești imens, că vei rămâne pururi
Cât țara și cuvântul e știut,
Dar piscul tău îndreptățind azururi,
În neguri nepătrunse s-a pierdut.

De-aceea eu nu te urmez aiurea,
Ci ca drumeagul pasul mi-l ațiu,
Acolo unde ia sfârșit pădurea
Și unde-ncepe creștetul pustiu.