Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.3 (147), Martie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Resurecția prozei scurte ce face un ”Zgomot de sticlă spartă” la I. Pavel Azap

Primit pentru publicare: 06 Mart. 2021
Autor: Ionuț ȚENE, Cluj – Napoca, membru al UZPR
Publicat: 07 Mart. 2021
© Ionuț Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Resurecția prozei scurte ce face un ”Zgomot de sticlă spartă” la I. Pavel Azap

Ioan Pavel Azap este un scriitor complex, ajuns la maturitatea creatoare. Fecunditatea literară îi prinde bine și surprinde preajma. Coleg de generație a poeților post-decembriști clujeni, I. Pavel Azap s-a remarcat la începutul anilor 90, cu volume de versuri de un lirism intimist și fantast. ”Autoportret cu mască” este debutul său liric în fatidicul an 1993, care a făcut istorie literară la Cluj-Napoca, alături de poeții Cerna, Bumb, Teoc, Suciu, Muntenuș sau Moșoiu. După ce a publicat alte volume de versuri originare, de o originalitate subtilă și de un lirism domol, I. Pavel Azap s-a îndreptat spre critica de film în care a excelat, devenind un redutabil cronicar al cinematografiei, poate cel mai bun din țară, un fel de temut redactor de pe vremea celebrei ”Cinema” de dinainte de 1989. Zilele trecute la Hotel Seven din Cluj-Napoca, cuibar al noii paradigme literare, m-am reîntâlnit cu poetul la o serată organizată de revista ”Tribuna”, unde este un redutabil redactor. A rămas același scriitor bonom și deschis preajmei. Prin poetul Marius Țion îmi parvenise un volum de povestiri al lui I. Pavel Azap, care-l citisem pe nerăsuflate, dar nu i-am spus nimic despre faptul că doream să scriu despre acesta. ”Zgomot de sticlă spartă” a văzut lumina tiparului la Editura ”Tribuna” și este un colaj de povestiri despre o lume, pe care astăzi tineretul nu o mai cunoaște: subiectele acestor scurte povestiri surprind universul cazon al armatei obligatorii din ultimii ani ai comunismului. E climax-ul unei lumi apuse. Citindu-le, povestirile lui Azap m-au surprins și prins în mrejele lor. Universul cazon e același, cel din perioada comunistă, ca și cel similar din anul democrației capitaliste din anul 1999, când am urmat eu armata. I. Pavel Azap se joacă de-a binelea cu fantasticul, alegând cu persuasiune trama fiecărui subiect al povestirii. Sunt scrise cu patos și pasiune și atinse de fantasticul și talentul tipicului literaturii latino-americane, de care autorul se observă ”cu ochiul liber” că este influențat. Limbajul este fluid și încărcat de seva unor expresii boeme specifice anilor, când poetul frecventa celebrele cafenele Croco, Arizona sau grădina Boema. Dialogurile sunt preluate din viața diurnă și nocturnă a propriei experiențe asumate până la capăt cu o rigoare gramaticală specifică autorilor atinși de marile miraje existențiale ale vieții. Scrise la persoana întâi povestirile sunt de un descriptivism frust combinate cu o nuanță lirică și onirică. La un moment dat, citind proza nu mai ști unde este granița dintre real și ireal. Povestirile și personajele sunt legate unitar prin narator, în stilul lui Marquez. Tot volumul poate fi considerat în acest sens o nuvelă, care surprinde suma de povestiri.

După ce mi-am încheiat stagiul militar în 1999 m-a bătut gândul să scriu și eu o serie de povestiri cu ”întâmplări din armată”, absurde și amuzante în același timp, dar trecerea timpului mi-a estompat pasiunea recreerii unui univers sufletesc prins în cătușele aberațiilor cazone. I. Pavel Azap, acest bănățean de graniță a surprins fascinația unui climax de frontieră, a sufletului prizonier între libertatea interioară, fantastă și imanentul regulilor și procedurilor cazone. Personajele ca ”Maiorul”, cel care în mijlocul unității îngropate la propriu de ninsoare, este surprins cum făcea un om de zăpadă cu ochi de bani și nas de țigară, de către soldatul narator ce sărea gardul unității noaptea, cu sticle de vin și bere sau țiganul Soldatul Pandele, ce scrie o epistolă agramată și plină de umor iubitei pirande în care se plânge că revoluția i-a furat permisia și petrecere de Revelion. Destinul literar al lui Pandele a rămas în ceața timpului. ”Vara indiană” sau ”Râpele roșii” sunt flashurile unei lumi dezabuzate, în care oamenii nu mai comunică firesc, ci sunt doar spectatori ai unei lumi în schimbare care nu se mai regăsesc. Obsesia unei singurătăți atroce străbate personajele ce-și îneacă tristețea în halbe de bere la terase spectacol a unei lumi prăbușite. ”În gardă” descrie încercarea de racolare de către CI-istul unității a soldatului narator, care refuză colaborarea pentru a ”comunica”, nu ”raporta” despre colegii de cameră (colaboratorul ieșea prin colaborare din statutul de răcan), iar amenințarea cu o anchetă în legătură cu sigiliul rastelului pentru a-l speria și prinde în insectarul informatorilor îl duce la disperarea unei țigări fumate în noaptea unei singurătăți asumate. CI-istul a continuat și după 1990 să facă viața amară soldaților în termen, spre surprinderea mea ca tânăr în care am crezut cu naivitate că comunismul decedase în 1989. Adi este un ”nobil” cerșetor fără picioare, curat îmbrăcat și cu cârje șlefuite, care nu cerea zgomotos milă, ci doar stătea demn cu mâna întinsă. E descrierea unui cerșetor pe care l-am cunoscut și eu în anii post-decembriști, acesta era prietenul poeților, dovedind că curtenitorii muzelor sunt mai apropiați de cerșetori decât de politicieni în lumea asta. I. Azap își ia personajele din viața reală ca orice prozator care se respectă. Cu povestirea ”Casa Vilma”, autorul ne duce în lumea sud-americană a lui Ernesto Sabato, în care irealul este luat ca realitate, iar viața are sens doar dacă se recompune în mijlocul mirajului unui suflet zbuciumat. Ca să înțelegeți mai bine povestirile lui I. Pavel Azap, titlul cărții ”Zgomot de sticlă spartă” este de fapt sunetul unei ploi torențiale venite din senin într-o vară toridă, care a lăsat un curcubeu ce nu s-a stins nici atunci când a căzut noaptea. La acest zgomot inedit al căderii ploii nu m-am gândit. Dialogurile și descrierea trenurilor, gărilor sau crâșmelor fetide îmi amintesc de romancierul american Charles Bukovski. Verbul este plastic și textul mustește de seva imaginației la I. Pavel Azap. Se vede că a debutat ca poet. În ziua de azi, când literatura contemporană este ignorată de societate, elite socio-politice și chiar de marele public ”spălat pe creieri” de către televiziunile comerciale, cartea de povestiri a lui I. Pavel Azap este un nou început literar pentru generația noastră, un izvor rece ți limpede ce satură cititorul după ce s-a străbătut deșertul de azi al ignoranței și plictisului de realul social-pandemic.