Dumitru PETRAȘ

Lacrimi de sticlă

Ce trist plouă peste zare cu lacrimi de sticlă
Zborul se îndoaie ca o umbră mare de vânt
La telefon, secunda iubirii așteaptă să sune,
Când glasul durerii vorbește prin lacrimi de sticlă.
Locul în care iubirea lungă a durerii a plans
Vorbește mamă, visul, vorbește numai cu tine
Luna strălucește ca un ceas pe mâna cerului bătrîn
Vrea să-mi arate secunda morții care mâine vine
Pun lacăt pe vorbe și cifrul nou îl iau cu mine.
Pe drum am să așez covor nou țesut cu urzeala luminii,
Și în ogradă, peste iarbă, voi răsturna lacrimi de sticlă.
Ce clopote de sticla bat, mamă, la noi în grădină
Ecoul se duce în sus, mai sus de Calea Lactee
Se poate ajunge și pe jos, dormind o noapte în gară,
O gară lungă, ascunsă între galaxii de univers.
Mă uit peste gând și încă plouă peste lacrimi de sticlă
Și viața țipă în mine ca un copil nenăscut
Plânge și spune “De ce plouă cu lacrimi de sticlă?”
Nu mai trântiți poarta mare a grădinii
Se îndoaie copacul, prin scânduri vibrând
Și ploaia pornește din nou, cu lacrimi de sticlă.