Revanşa femeii

 Autor, Gruia COJOCARU

Când martie se impune suveran, ne-amintim că existenţa în care ne consumăm durata nu se împlineşte doar prin goana după ,,a avea”, ci mai ales prin entitatea care – devorator, devastator şi definitiv – ne rotunjeşte destinul: femeia. Ne-ntoarcem la ea cu o floare şi-aşteptăm recompensa într-un zâmbet ori, mai curând, într-o o noapte tumultuoasă, iar când obţinem ,,trofeul” sărbătorim cum se cuvine… Câţi dintre noi, reprezentanţii regnului opus, n-am jinduit astfel la jumătatea de lângă noi?… Câţi dintre noi privim oare raporturile dintre bărbat-femeie prin prisma egalităţii dintre sexe? Nu mă refer la aspectul oficial, întrucât la acest capitol ea, egalitatea, există de aproape un secol, din clipa când fetelor nu le-a mai fost îngrădit accesul la şcoală, iar femeilor li s-a conferit dreptul la vot.

Şi totuşi, ceea ce n-a reuşit legislaţia în domeniu, au reuşit-o la noi anii de după evenimentele din decembrie ’89 şi, mai ales, cei de după 2000, când multe dintre femei, inclusiv de la ţară, au evadat în opulentul Vest. Nevoia acută de bani le-a determinat pe reprezentantele sexului frumos să-şi valorizeze potenţialul, fiind receptive, de cele mai multe ori, la orice act cu aromă profitabilă.

Nimic condamnabil, fără îndoială, dimpotrivă. Găsesc aici o formidabilă dorinţă de a triumfa într-o luptă în care intrau cu handicapul necunoaşterii limbii şi civilizaţiei în care au plonjat, cu handicapul venirii dintr-o zonă a Europei, văzută de cei dinspre Atlantic ca fiind de tip paria etc. Şi, într-adevăr, unele au clacat…din întâmplare, neşansă, lipsă de perspicacitate şi, poate, destin… Dar cele care au reuşit – nu are nicio importanţă dacă succesul a venit de pe o plantaţie de căpşuni, dintr-o afacere cu gogoşi, ori din industria sexului – au devenit (revenind pe meleaguri mioritice) mai mult decât egalele sexului aşa-zis tare.

Astfel de femei – nu neapărat influenţate de contactul cu alte civilizaţii – construite într-o psihologie de învingător, pătrund adânc în toate structurile de putere şi decizie ale Statului sau ale societăţii, în ansamblul său, şi, din această postură, cravaşează eficient tot ce se poate, în special bărbaţii avizi de succes.

A nu se crede că, acestora din urmă, le plâng de milă! Din contra, înţeleg că nevoia unei femei, ajunsă într-o funcţie înaltă, de a mătura pe jos cu bărbaţii – în pat, evident, li se frânge scrobeala! – vine dintr-o acumulare de frustrări, care coboară în istorie până la patriarhat. De atunci Ea, femeia, a stat în umbra şi în urma bărbatului. El, liderul atotstăpânitor, dirija rosturile vieţii, El împărţea dreptatea cu pumnul şi parul, deoarece (nu-i aşa?) cuvintele erau cam scumpe şi nu dispunea de suficient capital pentru comunicare…Să ne mirăm astăzi că Ea, cea care îşi creează culoare într-o lume dominată, totuşi, de misoginismul latent masculin, striveşte lumea bărbaţilor, atunci când are ocazia?… Câte speranţe, pe uliţa timpului, nu i-au fost înşelate? Câte iluzii nu i s-au spulberat? Câte vise nu i-a frânt El – eroul, binefăcătorul, stăpânul?!…

Nu vreau şi nu pot fi avocatul nimănui şi-ar fi umilitor (a câta oară?) pentru lumea femeilor, să le acord clemenţă ori să le înfierez atunci când, unse ierarhic, dobândesc atribute de satrap. Poate că păstrează nostalgia unui matriarhat care, dominând omenirea în cea mai lungă perioadă a sa, a lucrat în ele adânc pentru recuperarea poziţiei sociale pierdute. Şi, dacă ne gândim că la început de mileniu, asistăm la un proces (încă lent) de feminizare a bărbaţilor (cercei, machiaj etc.) şi de masculinizare a femeilor – procesul e prea evident ca să mai vin cu exemple – pot spune că domnia matriarhatului nu e tocmai departe…

În rest, primăvără în armonie pentru toate prezenţele feminine!