Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Revista Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România despre Fraerul-revistă de la Caracal şi Claponul de la Huşi… (II)

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 12 (132), Decembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Revista Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România despre Fraerul-revistă de la Caracal şi Claponul de la Huşi…

Primit pentru publicare: 28 Nov. 2019
Autor: Ion N. OPREA, Membru fondator de onoare al Revistei Luceafărul
Publicat: 01 Dec. 2019
© Ion N. Oprea, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.


II

Despre Claponul, Marian Nencescu nu scrie în revisa UZP 2017 decât denumirea lui şi data apariţiei, 1883, mai detailat află informaţii cititorul din volumul „Huşul în presa vremii…”, de Ion N. Oprea, Editura Production, Iaşi 2007, 389 p., din care redăm:

„Claponul

Claponul, ziar satiric, neutru, scria sub frontispiciul numărului unu din 12 ianuarie 1888, dar în editorialul redacţiei se adăuga: „…principiile sale care vor sluji de normă sunt cele liberale al căror edificiu este consolidat pe temelia adevărului, a dreptăţii, a inteligenţei şi a culturii moderne”.

Scopul apariţiei acestui ziar, neatârnat de nici un grup existent astăzi, este de a spune cu nepărtinire, fără nici o aluzie sau cotitură, adevărul.

Ziarul nostru, se spunea mai departe în editorial, va apare odată pe săptămână şi având pururi în vedere interesele obşteşti ale ţării, el îşi va concentra mai ales activitatea sa intelectuală în a lovi fără cruţare tot ce ne va părea putred, corupt, vicios, nul şi imoral din punctul de vedere politic şi social în localitatea noastră.

Hotărârea celor de la „acest organ condus de câţiva tineri inspiraţi numai de dorinţa de a spune verde cum se petrec lucrurile pe la noi” era aşa de mare, încât, mai jos, declarau deschis următoarele: „Suntem liberali şi ca atare nu putem găsi mai simpatic nici un partid, altul decât marele partid Naţional-Liberal. Această consideraţie însă nu ne va opri un singur minut de a lovi în personajele acestui mare şi puternic partid, ori de câte ori vom vedea că principiile libertăţii binefăcătoare sunt necinstit sau fals aplicate”.

Pentru că era un ziar satiric şi de umor care „avertiza” că „abonamentele se refuză cu indignaţie”, păşind în zona nostimadelor, conchidea: „Cititorii noştri ştiu că în teatru, ziare, poveşti etc. există întotdeauna un personaj caraghios sau ridicol căruia i se atribuie lucruri glumeţe; la români întâlnim pe Pepelea, Pâcală; la francezi pe Calino, Dumollard, Guy-Ballard; faimosul „Circ Sidoli” îl avea pe „August cel prost”; „Claponul” şi-l propunea chiar pe „tipul de o adevărată originalitate: „Răducanu cel prost”.

Răducanu cel prost era un om politic din opoziţia locală huşeană pe seama căruia ziarul urzea tot felul de nostimade: Răducanu şi vizita de familie, cu copiii gazdei în cârcă, faţă de care dialogau:

– Haide, drăguţă, ţine-te bine, nu-ţi fie teamă să mergi călare, zice Răducanu.
– Ba bine că nu! Ieri chiar am căzut de pe alt măgar… răspunde copilul.

În interiorul ziarului, ca şi în pagina a patra: şarade, cugetări, cântece satirice, ecouri, ultimele ştiri, bibliografii, anunţuri şi altă publicitate, în proză şi versuri, cu semnături ce-şi ţineau la adăpost autorii: Nasabalaga, Bubirle, Un bolnav, Opozantul moderat etc.

„Claponul” avea formatul 30/42 cm. Se tipărea la Tipografia Asociaţilor şi avea ca girant responsabil pe P. Iliescu. Rămânând în zona realităţilor locale, „Claponul” devenea şi serios, anunţându-şi cititorii: „Răducanu va distribui alegătorilor de sâmbăta discursurile sale pronunţate în Cameră, traduse în bulgăreşte”.

După cum, revenind la giumbuşlucuri, făcea exerciţii de interpretarea Bibliei, dar de către un seminarist (la vremea aceea Seminarul din localitate îşi redusese efectivul de la 300 la numai 20 elevi):

„Când văd o femeie frumoasă, zic: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Dar dacă e urâtă îi zic:
„Nu trebuie niciodată să doreşti femeia vecinului”.

Şi căzând într-o mărturisire duhovnicească, pământească: o tânără i se spovedea duhovnicului său că a primit un june în camera sa de culcare. Preotul s-a indignat:

– O!, părinte, a replicat ea, aceasta a fost aşa de scurtă!; numai a intrat şi a şi ieşit!
– A, nu cumva credeai că venise să şi ierneze!? – a mustrat-o direct preotul.

*
Claponul este titlul unui ziar umoristic apărut acum în localitate, din a cărui profesie de credinţă, dacă e bine zis astfel, destul de serioasă, de altminteri, pentru umorismul ce-l dezvăluie, se vede a fi decis să ne distreze câtva timp prin diversitatea colorilor îmbrăcămintei sale”, scria „Prutu”, alt ziar local,  la 14 ianuarie 1888.

Ne-am luat deci îndemnul, văzându-l întreg şi viu, rămas după operaţie, a-i dori viabilitate, fără a uita să-i spunem că lipoveanul tot rus rămâne.

Hazardăm deci a opinia că nu cu desăvârşire a fost operat, deoarece îi recunoaştem a fi păstrat, pe ici pe acolo,  apucături de ale cocoşului, căci a fi clapon nu înseamnă, credem, a fi hermafrodit, după cum, a fi lipovean nu înseamnă a fi călugăr.

Deci, bine ar fi să mai suscite luminile şi abilitatea operatorilor spre a deveni o castrată entitate ziaristică.

Ori din pricina genului, sau din prea mult amor de artă, din partea operatorului, cocoşul după operaţie a rămas claponoid cam pleşuv şi fără coadă, ca să nu-i zicem expus goliciunii pe unele părţi.

Contra genului de ăst trup, care l-a făcut să rămână fără creastă nu ne putem da cu socotinţa ce ar fi de făcut, dar credem că atare neajuns s-ar putea ascunde prin adaos de pene, graţie abilităţii celor ce s-au silit a face o operaţie contra naturii. Prin aceasta s-ar corija întrucâtva atitudinile cocoşeşti ale claponului ce-l credeam, de altfel, bine operat, dar nu şi bine botezat, afară dacă vom admite că excepţional cocoşul se născu cu o anomalie naturală.

Deci, frate Clapoane, îţi dorim viaţă, să te îngraşi, ca să fii gustos de Paşti; să te plimbi ca claponul şi să strigi ca cocoşul. Dar îţi dăm şi o frăţească povaţă: „Să nu intri în „Prut” că te îneci”.

*
După aproape o lună, la 11 februarie, în „Prut” se vestea apariţia numărului 2 al „Claponului” prilejuit de nevoia de a împărtăşi celor 16 deputaţi, de către dl. Calognomu – tânărul şi valorosul candidat al opoziţiei la Colegiul al II-lea din Cameră – rezultatul convorbirilor sale la Bucureşti de la ultima deplasare…

Anunţatul număr doi al Claponului n-a mai ajuns şi la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi”.

        Pentru conformitate, 1 decembrie 2019.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.571 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5