Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.12 (144),  Decembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Reziliența din Est intre pronume personale

Primit pentru publicare: 07 Dec. 2020
Autor: Octavia BUHOCIU, redactor Luceafărul     
Publicat: 08 Dec.  2020
© Octavia Buhociu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Reziliența din Est intre pronume personale

De o vreme circulă cuvântul REZILIENȚA, scris și oral. Prima explicație din dicționar este : REZILIÉNȚĂ s. f. : Mărime caracteristică pentru comportarea materialelor la solicitările prin șoc, egală cu raportul dintre lucrul mecanic efectuat pentru ruperea la încovoiere, prin șoc, a unei epruvete și valoarea inițială a ariei secțiunii transversale în care s-a produs ruperea respectivă. (Din fr. résilience). La baza este limba latină : « resilire » are sensul de « a ricoșa », « a se întoarce ». Ca sinonime ni se dau : anduranță, duritate, forță, rezistență, robustețe, soliditate.
Psihologic vorbind, se trece de la caracteristica mecanică a materialelor la capacitatea unei persoane de a se adapta (cu cât mai repede, cu atât mai bine), la viața cu situațiile ei defavorabile : probleme, eșecuri, suferințe, neîmpliniri, greutăți, ce se pot ivi. Și din februarie –martie 2020 nu ne putem plânge că n-am avea parte de așa ceva, chiar de toate la un loc în proporții variate. Și din abundență, pe alese. Nu e vorba de ignoranță, de indiferență sau de suprimarea acelei realități neplăcute , în cel mai simplu caz. Ar fi și cam greu sub bombardamentul informatic pe toate căile și prin propria experiență. O persoană rezilientă învață, face eforturi de cele mai multe ori, să nu se lase doborâtă de emoțiile negative care-i pot influența deciziile, viața. Le acceptă, emoțiile, informațiile, dar nu se lăsa doborâtă de ele. Acum, la început de mileniu , al XXI-lea, reziliența a devenit un proces socio-cultural care se bazează pe trei modele : compensator, de protecție, de sfidare.
După atâta teorie , să trecem la practică, la realitatea pandemiei (a mea, a altora) care a fost și este prezentă în lumea mare , dar și-n lumea mai mică (cine știe cât încă ?)
Ce să faci în absența unor călătorii reale prin Europa, sau măcar pe aici prin țară, până la Festivalul Național de Teatru din București (dar și el s-a desfășurat online), sau prin regiune, la vreun târg de carte, la spectacole de teatru, concerte (oare cum o fi pentru dirijor, muzicieni, soliști să se încline în fața unei săli goale, sau să asculte cum regia tehnică dă aplauze înregistrate …) ? Pentru ca singurătatea, după atâta timp, să nu devină o boală cronică , ce să faci ? Să mă compar cu grecii care, pentru a ieși din casă, dau întâi un sms la poliția lor ? Să aștepți vaccinul care, poate, va proteja trupul, da’ ce te faci cu sufletul ? Ce laboratoare sofisticate să existe în lume pentru a verifică ce-i bun pentru sufletul tău ? Ei, aici să va văd !
Sunt totuși niște soluții : întâi trebuie să accepți că nu poți controla totul (comportamentul celorlalți oameni, chiar din familie, care respectă sau nu distanțarea fizică, întâmplările, evenimentele, accidentele, pandemia în care și cu care trăim). Apoi poți învăța să controlezi ceea ce ține de ține : propriile resurse, atitudinea ta, modul în care reacționezi în fața unui eveniment.
Și atunci te plimbi prin casă, depinde câte camere ai, prin grădina, pe stradă, faci o vizită prin vecini, ajungi până în parcul orașului, chiar până la periferie, folosind bicicleta, pasul propriu sau autobuzul local… Pentru variație, noutate, puțină nesiguranță chiar ia un zar în buzunar : la fiecare intersecție dai cu zarul pentru a te hotărî dacă o iei la stânga, la dreapta…Galeriile de artă cu expozițiile lor fac bine ochilor, sufletului, scriu din experiență. Librăriile îți oferă minute minunate printre rafturi și cărți. Poți face cercetări în trecut (al familiei, asta e), poți desface plicurile cu scrisorile din copilărie, tinerețe, caietele de școală, diplomele obținute la diverse vârste și școli. Și uite așa te mai îndepărtezi puțin de urâtul, răul din lumea mai apropiată/ îndepărtată în care ne tot învârtim.
Un joc, un exercițiu nu numai pentru copii, ci chiar pentru adulți : dimineața iei în buzunarul stâng, sau drept al hainei câteva pietricele…în timpul zilei când observi, trăiești, simți momente pozitive (sigur, fiecare cu accepția lui…) muți o pietricică în buzunarul celălalt. Ei, seara faci numărătoarea și te gândești ce a fost bine, frumos, peste linia medie a vieții, câte momente ale zilei te-au bucurat, de ce a fost mai acceptabil, ce putem face pentru a repetă, varia astfel de clipe în zilele următoare ?
Au mai suferit și alții . « Arestați la domiciliu » au mai fost și alții, din alte motive, e drept , obligați să stea între patru pereți și care mai apoi au lăsat mărturie : de exemplu francezul Xavier de Maistre a scris în 1794 « Călătorie în jurul camerei mele » ( locotenent fiind s-a duelat cu un coleg, duelul fiind interzis) sau al nostru Alecu Russo « Soveja »,1864 (din cauza unor piese de teatru cu aluzii politice). Și nu le-a fost ușor : nu tu telefon, televizor, radio, internet, messenger, watsapp, drone…
Mișcarea, plimbarea sunt bune, folositoare și contra depresiei care ne cam poate răsturna existența. Atenție !
Indiferent ce alegem , important e să fim activi față de pandemia asta, să-ncercăm și chiar să reușim să o stăpânim noi pe ea și nu ea pe noi. Hai, că se poate !
Dacă nu-ți poți face văzut zâmbetul, atunci fă cu ochiul persoanei pe care o întâlneșți ! (Nu te plânge că porți ochelari, găsește o soluție ! Fă-i cu mâna !)
Depinde (și) de noi să compensăm, să contrabalansăm negativul (nu rezultatul la test !) din mediul în care trăim, să ne protejăm de ce-i urât, trist, grav.
Ai observat că Hauser, violoncelistul, poartă pulovăr gros , dar tot fără pantofi cânta prin peisaje mirifice ?
Pandemia a venit fără manual de utilizare. Să ni-l facem noi, în folosul nostru.
A te complace în ce ți se-ntâmplă / A te implica în ce ți se-ntâmplă. De ales.