Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 8 (128), August 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

“Crestomaţia” revistei LUCEAFĂRUL- pagină din istoria literară ce se scrie din mers

  Primit pentru publicare: 10 Aug. 2019
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
Publicat: 10 Aug. 2019
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

“Crestomaţia” revistei LUCEAFĂRUL- pagină din istoria literară ce se scrie din mers

                                                           -Eseu-

            Apariția antologiei, intitulată  CRESTOMAȚIE ce marchează anul al X-lea  de la apariția revistei LUCEAFĂRUL, volum care promovează cu profesionalism cultura și literatura română, intitulată “LUCEAFĂRUL-ANALECTE -adunate și alese de Ion Istrate și Dorina Rodu “, din oraşul lui Eminescu, Botoșani,  am salutat-o cu mult entuziasm, încă, de la anunțul făcut în cursul anului trecut. Aceasta și datorită faptului că înțelepciunea cuvintelor filozofului grec Constantin Tsatsos îmi stăruia în memorie: “Căutarea unor forme şi modalităţi de a promova creaţiile semenilor este demnă de orice efort şi apreciere. Datorită acestei căutări progresează şi se fac cunoscuţi oamenii cu talent şi universul esteticii. Însă nu trebuie confundată valoarea căutării, lupta de a promova valorile literare, cu valoarea estetică a rezultatului căutărilor.” Datorită pasiunii pentru promovarea literaturii scriitorilor români, și nu numai, unii manageri culturali nu uită că scopul literaturii şi artei este noul, frumosul şi originalitatea ideilor trasmise. În acest context, subliniez că literatura, în general, este oglinda epocii în care a fost scrisă. Dar, vai şi amar dacă exprimă numai epoca respectivă. Adevărata literatură exprimă totalitatea epocilor, a vremurilor, pentru că îl exprimă pe om. În “plasa” exprimării numai epocii în care au trait, sunt scriitorii care au scris în spiritul realismului socialist, cum ar fi: Dan Deșliu, Nina Cassian, Maria Banuș, Veronica Porumbacu, V.M.Galan, Mihai Beniuc și cei mai apropiați, cum ar fi A.Buzura, D.R. Popescu și mulți alții, inclusiv poeții postmoderniști, care compuneau poezii pe care nu le înțelegeau nimeni, cu mesaje absconse, unele dedicate beției și sexului.Nu de puține ori premiați la festivalurile dedicate Poetului național Eminescu.

            Apariția revistei “Luceafărul” a mărit semnificativ peisajul revuistic din țara noastră, nu numai din punct de vedere numeric, dar mai ales din punct de vedere estetic, a calităţii  lucrărilor publicate şi diversitatea acestora.

            Bine justifică Ion Istrate, directorul revistei, denumirea de Crestomație a acestui volum , cuvânt ce vine din francezul chrestomathie care desemnează culegere de texte din diferiți autori, reprezentativi pentru valoarea lor filologică, istorică și documentară, spre deosebire de etimologia cuvântului antologie care înseamnă culegere de bucăți literare alese. Etimologia cuvântului analecte vine de la francesul analectes care înseamnă, conform DEX-ului, texte (sau fragmente) alese și reunite din operele unuia sau mai multor scriitori.

            Lucrările cuprinse în această “Crestomaţie”, apărută la Editura Agata, 2018, Botoșani, având format A4 și 463 de pagini, fac parte dintr-un evantai policolor.Descoperim lucrări mai din toate genurile literare, fapt ce creează o rezonanţă polifonică, mulţumind toate gusturile cititorilor.

            Meritul celor care a antologat lucrările între coperțile acestei cărţi de mărimea unei Bibli este că au înţeles şi au evitat tendinţa unor autori ce doreau să devină originali, împingând la extrem originalitatea, fiindcă aceasta nu este originalitate. Adevărata originalitate nu se doreşte, este o rezultantă firească a inspiraţiei libere. Din conţinutul nou rezultă în mod natural forma cea nouă. Căutarea noilor mijloace, dacă se rezumă, spre exemplu, la folosirea unor metafore noi, introducerea unor idei originale, atunci are o anumită valoare. Dar, arta începe dincolo de această căutare. Nu despre ea este vorba. În acest context se amintește de urmărirea meticuloasă a unor forme estetice, de vizare exclusiv deliberată a textului, care vrea să exprime exclusiv ilogicul. Aşa cum au procedat postmoderniştii. De aceea, afirmăm că nu este o căutare originală, ci, dimpotrivă, este cea mai uzitată şi uzată, cea mai de rând din zilele noastre.

            În lucrările publicate în această CRESTOMAȚIE descoperim diferitele fațete ale spiritului uman. Trăirile eului în poezie este frisonat de prezența autorilor într-n timp și spațiu dat. Luciditatea analizelor din textele în proză, fie eseuri, fie narațiuni, fie “poziții” sociale și politice, fie analize pe fapte istorice, sunt expresii ale spiritului uman, despre care Mircea Eliade spunea în “La Nostalgie des Origines “, că ”…este greu să ne imaginăm cum ar putea funcționa spiritual uman fără a avea convingerea că ceva ireductibil real există în lume;și este cu neputință să ne închipuim cum ar putea să apară conștiința, fără a conferi o semnificație impulsurilor și experiențelor omului. “

            De masivul volum  CRESTOMAȚIE cititorul se apropie ca de o iubită. Pe motiv că de fiecare dată descoperă noi şi noi faţete şi valenţe despre autori şi interesantele lor lucrări publicate de-alungul anilor în revista “Luceafărul” sub redacția a doi inimoși scriitori Ion Istrate și Dorina Rodu, promotori culturali de mare talent și cu spirit critic. Această amplă lucrare trebuie s-o citeşti decât atunci când ţi-e dor de ea. Cititul în momente nepotrivite este infructuos. De aceea, dacă prin natura sa cititul este instabil, trebuie să citească alt autor din această antologie, aşa cum ar citi mai multe cărţi deodată. Pe fiecare la timpul său, în aceeaşi stare sufletească.

            În poeziile şi prozele din acest volum descoperim diferite poziţii ale eului, în felul acesta ajungem să înţelegem universal din sufletul uman, pentru ca apoi, prin desprinderea de acesta, să tangenţiem cu înţelegerea propriei noastre fiinţe. Poezia acestui volum nu este numai muzică şi nici numai o suită de imagini. Nu este însă nici o simplă suită muzicală de gânduri. Este o suită muzicală de gânduri emoţionale. Toate celelalte lucrări, indiferent din ce gen literar fac parte, sunt construite pe această primă condiţie absolută, pe emoţie. Cursul râului poate căpăta un număr nelimitat de forme. Izvorul este întotdeauna unul singur: ceva ce seamănă cu lacrima, la care face referire în volumul său LACRIMI DIN CĂRȚI Ion Istrate.

            Masivul volum se deschide cu Prefața semnată de domnul profesor dr. Dan Prodan, intitulat “Un deceniu de activitate publicistică! “ în care esențializează o activitate revuistică începută pe 7 ianuarie 2009, activitate rodnică ce contribuie la promovarea creației literare contemporane. În continuare directorul revistei, scriitorul Ion Istrate, în articolul ”De ce o Crestomație din Luceafărul?“ subliniază că această Crestomație  este o carte reprezentativă a textelor autorilor, scrieri care au o valoare culturală, filologică, filosofică, sociologico-civico-educativă, istorică și documentară”.

            Cartea este structurată în două mari capitole: Partea I-a-Publicistică și Partea a II-a- Versuri, încheindu-se   cu o “Postfață” semnată de scriitoarea Dorina Rodu, redactorul șef al Revistei “Luceafărul” care concluzionează cu  speranța că scriitorii din această Crestomație “nu vor fi pe viitor precum pașii pierduți în uitare (…) “

            Autorii cuprinși în această amplă lucrare,  publicați în ordine alfabetică, prin lucrările lor, ne dăm seama de evoluția creației literare și publicistice din România contemporană. Acestea fiind un seismograf  al istoriei literare ce se scrie din mers.

            Remarcăm  nume cunoscute în lumea literară în capitolul Proză, precum Constantin Adam, Mircea Daroși. Ion Istrate, Marin Ifrim, Vochița Tulcan Macovei, Victor Mușat, Ionel Novac, Ion N. Oprea, Dan Prodan, Paula Romanescu,  Al. Florin Țene, Ionuț Țene, Iaon Vasiu etc. Paginile rezervate articolelor, eseurilor, a prozelor, care vin din latinescul prosa, evidențiază polivalența evantaiului de stil și mod de exprimare al scriitorilor de expresie română. Acest fel de exprimare al ideilor în forma obișnuită a vorbirii poate fi epică, adică narează ceea ce scriitorul omniscient știe tot ce fac personajele sale, iar în cazul prozei realiste se identifică cu autorul.Articolele, eseurile, reportajele, cuprinse în acest florilegiu, naratorul-personaj povestește o întâmplare în care este implicat direct, participând ca erou literar în succesiunea evenimentelor; dar sunt texte în care naratorul este confident căruia i s-a relatat povestirea ce, la rândul său, o istorisește altor personaje sau cititorului; naratorul poate fi, uneori, și mesager, transmițând mai departe auditoriului din text povestirea, întâmplările, evenimentele pe care le-a aflat el și le știe din alte surse.C-am astfel de elemente descoperim în narațiunile autorilor:

În capitolul “Versuri” sunt cuprinși mulți poeți talentați, ce publică adesea în revistele literare și pe internet, ca: Ciprian Antoche,  Mircea Daroși,  Teodor Epure, Vasile Găurean, Marin Ifrim,  Marin Moscu,  Dorina Rodu, Paula Romanescu,  Al.Florin Țene, Ionuț Țene, Titina Nica Țene, Nicolae Vălăreanu (Sârbu ) etc. Acest florilegiu de poezii mă face să repet ceea ce spunea Henri Van Dyke:” Timpul e prea scurt pentru cei ce așteaptă, prea iute pentru cei ce se tem, prea lung pentru cei ce se vaită, prea scurt pentru cei care-l laudă, dar pentru cei ce iubesc timpul este veșnicie! “

            Îmi cer scuze dacă nu i-am cuprins pe toți. Practic toți autorii publicați în această lucrare merită menționați. Indiferent că sunt texte despre istorie, filosofie, etnografie, critică literară, relatări despre evenimente contemporane sau istorice, unicul filon care le străbat este sentimental iubirii, specific numai omului. Nu trăim sentimente care ne transformă, ci sentimente care ne sugerează ideea de transformare. De pildă, iubirea nu ne purifică de egoism, dar ne face să-l simţim. Ea “naşte în noi ideea unei patrii îndepărtate, unde acest egoism nu şi-ar mai găsi locul,” scria Albert Camus, care mai adaugă:“Să dărui totul, să sacrifici totul fără speranţă de răsplată; asta inseamna iubire”.
Pentru iubirea de ţară, de locurile natale, de părinţi şi femeie, chiar şi pentru fluvii, (ciocnirile armate dintre Israel şi Siria pentru Iordan) s-au produs conflicte militare, divorţuri, dar acest sentiment a stimulat şi creaţia artistică. Scriitori ca: Johann Wolfgang Goethe, Adam Asnyk, George Gordon Byron, Percy Bysshe Shelley şi mulţi alţii, inclusiv Eminescu, Radu Gyr, Artur Enăşescu, Zaharia Stancu, M.Beniuc, Marin Sorescu, au abordat acest sentiment în diferite forme şi genuri literare, inclusiv Nichita Stănescu, cu a sa “Leoaica tânără, iubirea mi-ai sărit în faţă. /Mă pândise-n încordare/mai demult./Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”(…)..Acest sentiment a fost şi este trăit şi exprimat pe pânza pictorilor, în vârful daltei sculptorilor şi gravorilor, cum sunt: Bernard Accama, (1697-1756), pictor olandez, Andreas Achenbach, (1815-1910), pictor german,,Oswald Achenbach, (1827-1905), pictor german, Franklin Adams, Pieter Aertsen (1508-1575), pictor olandez, Aetion (secolul IV î. Hr.), pictor grec, Alfred Agache (1843–1915), pictor francez, Iaacov Agam (născut în 1928), pictor israelian ,,Jacques-Laurent Agasse (1767-1848), pictor francez, Christoph Ludwig Agricola, (1667-1719), pictor peisagist german, Ivan Aivazovski, (1817-1900), pictor rus de origine armeană, Este renumit pentru peisajele cu întinderi de apă şi femei, Tadeusz Ajdukiewicz, (1852–1916), pictor polonez, Josef Albers (1888-1976), artist plastic german, matematician, Roden etc, şi la noi Aurel Popp (1879 – 1960), Radu-Anton Maier, Alexandra Acsinia (1984), Alexandru Ciucurencu (1903 – 1977), Alexandru Pascu-Gheorghe, Alma Redlinger, Ana Ruxandra Ilfoveanu, Anca Boeriu (1957, Augustin Costinescu, Aurel Ciupe (1900 – 1988), Aurel Cojan (1914 – 2005), Barbu Iscovescu (1816 – 1854) Camil Ressu (1880 – 1962, Brăduț Covaliu (1924), Corneliu Baba (1906 – 1997), şi sculptorii: Constantn Baraschi (1902 – 1966), Constantin Brâncuși (1876 – 1957), Constantin Lucaci (1923 – 2014), Constantin Popovici, Cornel Medrea (1877 – 1964), Dimitrie Paciurea (1873 – 1932), Dragoş Alessandriu, şi mulţi alţii. Trebuie, în acest context, să evidenţiem iubirile lui Constantin Brâncuşi care l-au influenţat în creaţia lui. Viaţa amoroasă a lui Constantin Brâncuşi este descrisă în detaliu în opera „Brâncuşi, Amintiri şi exegeze”, publicată de Petre Pandrea, în anul 1967. Scriitorul notează în volumul său că sculptorului, la fel ca şi în cazul lui Johann Wolgang von Goethe, „un şirag de femei-perle i-au urmat volens-nolens calea vieţii”.Pandrea menţionează în cartea sa că una dintre primele iubiri ale lui Brâncuşi a fost Margit Pogany. Relaţia de iubire pe care sculptorul a avut-o cu talentata pictoriţă a fost de scurtă durată, dat fiind faptul că s-au cunoscut în vara lui 1910 şi s-au despărţit în luna ianuarie a anului următor. Din dragoste pentru iubita sa, Brâncuşi a sculptat, în mai multe versiuni, celebra sa operă „Domnişoara Pogany”.
O altă muză a sculptorului a fost americanca de origine irlandeză Eileen Lane. Povestea de dragoste a celor doi a durat doar câteva luni, pe parcursul anului 1922. În toamna acelui an, Brâncuşi şi Eileen au petrecut o vacanţă în România, unde au vizitat Sinaia, dar şi satul natal al artistului, Holibiţa (astăzi în judeţul Gorj). Tânăra i-a inspirat sculptorului lucrarea „Eileen Lane”.
Prinţesa Maria Bonaparte s-a numărat printre muzele care l-au inspirat pe Brâncuşi să-şi realizeze sculpturile. Ea a fost modelul pentru opera Prinţesa X, expusă pentru prima dată în anul 1919, la Grand Palais din Paris. Sculptorul spunea la acea vreme că „am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta e femeia! Ulterior, sculptorul a trăit  o poveste de dragoste împreună cu miliardara americană Peggy Guggenheim. Cei doi au s-au iubit vreme de 20 de ani, între 1921 şi 1941. Petre Pandrea menţionează în opera sa faptul că Brâncuşi o alinta pe iubita sa „căpriţa” şi „Peghiţa”. Peggy l-a inspirat pe Brâncuşi să sculpteze opera „Pasărea în văzduh”.Povestea de dragoste dintre Constantin Brâncuşi şi Maria Tănase a început în anul 1938, la Paris. Aici, Dimitrie Gusti organizase o expoziţie de artă populară, iar cei doi se regăseau printre invitaţii cunoscutului etnograf. Iubirea s-a înfiripat încă de la prima întâlnire, deşi diferenţa de vârstă dintre bătrânul sculptor (62 de ani) şi tânăra solistă (25 de ani) era destul de mare. Maria Tănase se afla la începutul carierei sale şi încerca să se afirme pe toate căile posibile. Astfel, s-a oferit să-l ajute pe Dimitrie Gusti la promovarea expoziţiei sale, pe care urma să o organizeze în 1938 la Paris. După încheierea evenimentului, interpreta urma să susţină un recital într-un restfel, în timpul unei vizite făcute alături de Dimitrie Gusti la atelierul sculptorului, Maria nu a mai plecat de lângă artistul pe care îl îndrăgise atât de mult. Gusti s-a înfuriat la culme pe tânăra cântăreaţă şi lăsat-o să se descurce singură în haosul parizian. Mariei nici că nu i-a păsat de ceea ce făcuse protectorul ei şi a continuat să trăiască alături de Brâncuşi. Iată cum îşi mărturisea sculptorul dragostea faţă de tânăra Maria Tănase: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înţelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaşte tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de ţară, de oltenii tăi şi-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu…Auzi? Mă-nţelegi?”, menţionează Petre Pandrea în cartea sa.
O mare opera a lui Brâncuşi, care este dedicate iubirii faţă de eroii neamului căzuţi în primul Război Mondial, penru înfăptuirea Marii Uniri este “Coloana Infinita”, sau cum a denumit-o el “Coloana fără sfârşit “de mari dimensiuni era cel mai potrivit monument pentru comemorarea eroilor căzuti în razboi. A avut şansa să primească acordul necondiţionat al comanditarei Aretia Tătărescu, i-a acordat deplină libertate de acţiune şi l-a ajutat să obţină sprijinul financiar necesar.Se cuvine relevat faptul că initiativa Aretiei a fost susţinută de soţul ei, Gheorghe Tătărescu, prim-ministru în cabinetul liberal, în perioada 5 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937. Perioada în care s-a elabora şi realizat monumentul coincide în mare cu durata guvernarii liberale, o perioadă de înflorire economică, prosperitate şi creativitate.
Brancuşi a mai cerut şi ca de toate aspectele tehnice ale realizarii monumentului să se ocupe o persoană în care avea deplina încredere: Ștefan Georgescu-Gorjan.
Acest tânar era inginer-şef şi adjunct al directorului la Atelierele Centrale Petroşani din cadrul Societaţii “Petroşani”. Această operă monumentală alături de “Poarta sărutului “şi “Masa tăcerii“,care formează un ansamplu dedicat eroilor neamului românesc.
După acest succinct periplu prin istoria operelor dedicate iubirii de neam, de ţară, de părinţi, de femeia iubită, menţionez numele scriitorilor din această antologie concepută cu dăruire, iubire de CUVÂNT și de  creația literară   a celor doi autori: Ion Istrate* și Dorina Rodu*.

            Cât despre eseurile şi articolele de critică literară, mă rezum la ce spunea scriitorul francez Romain Rolland „Este foarte imprudent să-i critici pe alţii când eşti pe punctul de a te expune tu însuţi critici. „

            Există o mișcare secretă a cărților pe rafturile bibliotecii. Cele bune rămân pe raftul din față, cele care nu sunt pe gustul cititorilor trec, pe nesimțite, pe rândurile din spate. Aceasta și datorită contextului social și politic. Despre acest fenomen relatez în continuare.

Valorile culturale, în decursul istoriei, au avut un destin aparte, ajungând, în urma unui îndelungat proces de diferenţiere, la o structură autonomă şi la o destinaţie proprie. Atracţia sufletului uman pentru artă – forma cea mai cristalizată a valorii estetice –  a fost întotdeauna datorat în parte şi faptului că ea a rămas şi rămâne, de neînlocuit, oricât de măreţe şi uluitoare uneori ar fi cuceririle spiritului în alte direcţii. Însă, au fost accidente istorice care au influenţat în negativ operele de artă. În acest context, una dintre trăsăturile specifice umanităţii o constituie aceea de a atribui tuturor lucrărilor – atît naturale cât şi celor construite şi creeate- un sens, de avea faţă de ele o atitudine, în concluzie, de a nu rămâne neutră din punct de vedere axiologic.

 S-a discutat, dea-lungul istoriei, nu de puţine ori, despre caracterul veşnic al frumuseţii, despre perenitatea capodoperelor, subliniindu-se mai ales, de unii exegeţi, faptul că durabilitatea se constituie istoriceşte şi are ea însăşi o evoluţie. De aici decurge că a statuia existenţa unor valori estetice fixe, imuabile este la fel de greşit ca şi a le subordona mecanic momentului, cum s-a procedat în perioada realismului socialist de la noi şi a le judeca doar prin prisma ideologiei şi a măsurii în care exprimă evenimentele sau ambianţa concretă în care s-a născut. Filosoful grec Constantin  Tsatsos spunea că este bine ca scriitorul să exprime epoca sa, dar vai de acela care exprimă numai epoca lui. Una este să exprimi epoca, şi alta să exprimi moda epocii în care te exprimi şi trăieşti. De fapt, intervine aici o complexă interrelaţie între concret-istoric şi general uman astfel încât un Eminescu, Brâncuşi sau Enescu sunt mari tocmai că, exprimându-se pe sine, îşi exprimă epoca şi pătrund în acelaşi timp în esenţa umană. Universalitatea nu înseamnă desprindere de solul naţional şi social-istoric în care opera s-a născut şi trăieşte ca atare. Dar ce ne facem cu scriitori care au exprimat numai epoca şi ideologia politică a momentului? Cum sunt: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan“, reportajele lui Toma George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculţi, etc.), prozele lui George Bălăiţă (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie de cuţit” şi poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!, Morţii nu mint niciodată), Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca, 1949, Minerii din Maramureş, 1951, Cântec pentru legea cea mare,1949), Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin Buzura (Absenţii, Feţele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniştii, cronicarii de carte, dar şi de arte plastic şi-au irosit timpul abordând astfel de cărţi, promovându-le la îndemnul „sarcinilor de partid”“.

 Prin acest fenomen au trecut, nu numai scriitori de la noi, dar şi din alte ţări europene. În Franţa, Sebastien-Roch Nicolas de Chamfort, scriitor din perioada Revoluţiei franceze, i-a fost susţinător, dar, care a criticat şi moravurile şi excesele Revoluţiei, fapt ce nu s-a întâmplat la noi în perioada realismului socialist. În Germania nazistă Erich Kastner în romanul său „Fabian” (1931) critică morala burgheză, militarismul şi fascismul. A fost arestat de multe ori de Gestapou, dar a continuat să acuze regimul lui Hitler. La noi, scriitorii, artiştii plastici, au pactizat cu regimul criminal comunist, ridicând în slăvi, în operele lor şi practicând cultul personalităţii, pe Stalin, Ana Poker, Dej, Ceauşescu şi consoarta sa. Unii din aceştia, lucrând în edituri, redacţii, au făcut jocul propagandei regimului comunist. Astfel, se fac vinovaţi de genocid intelectual.

În perioada interbelică scriitori francezi, italieni, germane şi spanioli au cochetat cu regimurile nazist şi comunist din URSS. George Orwell, pe numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, nuvelist talentat, în 1937, pentru a lupta împotriva elitismului şi a tiraniei călătoreşte în Spania unde se alătură grupului ce luptă împotriva Generalului Francisco Franco. El intră în POUM (Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă) un partid socialist fondat pe ideile lui Troţki care se axa pe răscoala clasei mijlocii şi se situa împotriva Partidului Comunist Spaniol, care credea în colaborarea cu clasa mijlocie. Experienţele sale din timpul războiului şi faptul că fusese împuşcat în gât şi în mână îi întăresc ura pentru totalitarism, inclusiv pentru stalinism. Cu toate că fusese rănit foarte grav (o perioadă îi este imposibil să vorbească) reuşeşte să scape cu Eileen din Spania înainte să fie pronunţată condamnarea pentru trădare. Şi în Franţa, scriitorii au vibrat la evenimentele politice şi  sociale, participând activ la ele, sau scriind despre ele în operele lor.

 Literatura europeana dintre cele doua razboaie, mai ales cea din deceniul al doilea, care nu se intoarce pur si simplu la izvoarele clasicismului si ale traditiei, ca cea din Franta, reprezentată de exemplu de Anatole Francé care moare in 1924 la varsta de 80 de ani, trei ani dupa ce a primit premiul Nobel, se caracterizeaza asa cum am vazut prin încercarea de a evada sub orice formă. Gustul pentru introspectie la baza caruia regăsim moda filosofiei freudiste si influenţele bergsoniene, se trage din aceasta tendinta generala de privilegiere a individului si a cunoaşterii acestuia faţa de o lume care îl striveste si în care el nu se mai recunoaşte. De aceste idei sunt legate în mod direct opera lui André Gide, cea a lui François Mauriac al carui roman Thérese Desqueyroux, publicat in 1924 este departe de a fi o simpla analiza critica a societatii bordeleze, cea a lui Marcel Proust mai ales al carui roman de excepţie In cautarea timpului pierdut, început in 1913, incununat in 1919 cu premiul Goncourt, se termina cu ultimul volum Timpul regasit aparut postum in 1927. În aceeasi categorie pot fi introduşi scriitori ca irlandezul James Joyce, romanciera britanică Virginia Woolf, germanul Thomas Mann după desprinderea sa de naţionalism si împăcarea cu fratele sau Erich, romancier si el, austriacul Robert von Musil al carui Om fara calităţi publicat parţial în 1930 si 1933 (Conta­minarea nu va aparea decat in 1934 dupa moartea sa) scoate în evidenţa, dincolo de evocarea plina de dezamagire a societatii austro-ungare de la începutul secolului, o profundă luciditate intelectuală.

 Aceasta pasiune pentru introspectie nu impiedica marile nume ale literaturii si ale artei să se intereseze de epoca lor si să participe la dezbaterea daca nu chiar si la lupta politică. Aşa se întamplă cu André Gide al carui individualism dezinvolt se estompează temporar în faţa aderării chiar dacă pâna la urma doar sentimentală, la cauze care se bazează pe solidaritatea dintre oameni: anticolonialismul ilustrat în „Călatorie în Congo” carte publicată in 1927 în urma unei vizite in aceasta colonie franceză, apoi comunismul la care renunţă repede dupa ce autorul intoarcerii din URSS a văzut cu ochii săi prăpastia dintre realitatea stalinistă si speranţele trezite de „lumina strălucitoare” venită din est. Aceeaşi reacţie şi la Romain Rolland, cu toate ca acest anticonformist nu a aşteptat anii douăzeci pentru a-şi face cunoscute pledoariile patetice în favoarea pacii, a dreptăţii şi fraternităţii umane (publicarea în 1915 a cărţii Deasupra învălmaşelii provocase în Franţa un uriaş val de proteste naţionaliste). Autorul lui Jean-Christophe nu salută cu mai puţin entuziasm inceputurile revoluţiei ruse apoi, după ce aceasta se angajează pe calea sangeroasă a „glaciaţiunii” birocratice, înţelepciunea lui Gandhi. incercarea sa de a realiza o sinteza între tatăl revoluţiei bolşevice şi apostolul nonviolenţei, l-a adus într-un impas care însa nu ştirbeşte cu nimic caracterul emblematic al căutarilor întreprinse şi care coincid cu aspiraţiile pacifiste şi egalitariste ale multor oameni din generaţia sa.

În anii 1930, extinderea crizei în întreaga Europă, avântul regimurilor totalitare şi confruntarea dintre marile ideologii ale momentului – democraţie liberală, socialism reformist, comunism, fascism – zdruncină viaţa culturală a bătrânului continent şi determină tot mai mulţi intelectuali să se angajeze în bătălie. În momentul în care, în Franţa, extrema dreaptă coalizată se pregăteşte să ia cu asalt Republica, în Spania, războiul civil face ravagii, Hitler atrage Europa într-o serie de acţiuni de forţă care vor declanşa al doilea război mondial, iar Stalin îşi supune ţara unui regim de teroare organizată, puţini sunt scriitorii şi artiştii care „deasupra învălmăşelii” mai pot încă să-şi caute rădăcinile într-un umanism fratern care să treacă dincolo de frontierele statale şi de opoziţiile politice aşa cum au făcut-o Jules Romains în „Oameni de bună-voinţă” sau Roger Martin du Gard în „Familia Thibault”. Dificultăţile momentului ca şi acel air du temps îi împinge pe creatori spre angajarea politică, pe unii în domeniul exclusiv al culturii, pe alţii în cel al acţiunii militante.

 Astfel, în Franţa, după 6 februarie 1934, scriitori, artişti, savanţi aparţinând diferitelor grupări de stânga pun bazele Comitetului de vigilentă al intelectualilor antifascişti care a jucat un rol considerabil în crearea „Frontului Popular”. În 1935, în timpul războiului din Etiopia, scriitori şi ziarişti de dreapta semnează un „manifest pentru apărarea civilizaţiei creştine” şi se declara împotriva sancţiunilor împotriva Italiei. Dar războiul din Spania din 1936-1938 este cel care mobilizează cei mai mulţi intelectuali şi artişti, unii dintre ei în calitate de combatanţi – André Malraux angajat în „Brigăzile internaţionale” -, alţii ca martori prezenţi la faţa locului (Georges Bernanos, la început de partea naţionaliştilor apoi împotriva acestora denunţându-le crimele în „Marile cimitire sub lumina lunii”, americanul Ernest Hemingway, corespondent de război şi autor al romanului-mărturie  „Pentru cine bat clopotele?”, publicat în 1940 şi care vă cunoaşte un succes mondial, Robert Brasillach de partea franchiştilor) sau pur şi simplu prin operele lor cum sunt „Guernica” lui Picasso, Prevestirile războiului civil de Salvador Dali, afişele care cereau ajutor pentru Spania republicană ale lui Juan Miro etc.

 Atracţia exercitată de regimurile totalitare asupra unei părţi a intelectualităţii europene din anii treizeci este unul dintre aspectele majore ale acestei perioade. În ceea ce priveşte comunismul, am văzut că puterea de atracţie a Revoluţiei din Octombrie a fost considerabilă depăşind cu mult cercul restrâns al membrilor P. C. şi exercitându-şi influenţa asupra unui număr mare de „tovarăşi de drum” cărora le va trebui uneori mult timp pentru a se rupe de „realitatea socialistă”. Pactul germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulţi militanţi şi simpatizanţi ai partidelor comuniste, dar odată cu crearea unei Europe hitleriste, aceştia vor avea ocazia să se reabiliteze în cadrul Rezistenţei şi să-şi atragă o nouă generaţie de prozeliţi.

 În ceea ce priveşte fascismul şi nazismul, fascinaţia a fost la fel de puternică, cu aceleaşi adeziuni ideologice şi angajamente variind în funcţie de grupurile şi de indivizii luaţi în discuţie. În Franţa, intelectualii cu adevărat „fascişti” nu formează decât un grup restrâns din care se desprind câteva personalităţi strălucite ca Drieu La Rochelle şi Brasillach. Dar alături de fascişti declaraţi exista şi o nebuloasă de intelectuali influenţaţi de fascism, unii susţinători ai unui nihilism violent antisemit ca Céline, alţii susţinând pur şi simplu o apropiere de dictaturi dintr-o pasiune pentru ordine şi pentru anticomunism (acesta este cazul majorităţii reprezentanţilor intelectualităţii tradiţionale), în sfârşit alţii dornici să introducă în Hexagon unele elemente de inspiraţie fascistă (corporatismul pentru extrema dreaptă, clericala, un executiv forte şi un patriotism trufaş pentru majoritatea membrilor din Ligi etc.).

 În sfârşit, în jurul acestui nucleu închegat pentru care Italia şi Germania constituie până la urmă un model, exista o întreagă gamă de atitudini individuale, ale unor grupuri sau reviste care, fără să-şi exprime explicit dorinţa de a înlocui Republica parlamentară cu un regim dictatorial, îşi afirmă ostilitatea faţă de aceasta şi vizează o revoluţie spirituală care i-ar reda naţiunii franceze vitalitatea şi ar fi în măsură să se opună celor doi Leviatani materialişti care ameninţa Europa: comunismul rusesc şi hipercapitalismul „Made în USA„. Reviste cum sunt „Combat” sau „L’ordre nouveau2 („Lupta” şi „Noua Ordine”) la care colaborează numeroşi intelectuali de dreapta (J.P. Maxence, Jean de Fabregues, Thierry Maulnier etc.) şi în mai mică măsură şi într-o altă perspectivă Esprit (Spiritul) a lui Emmanuel Mounier, îşi au rădăcinile în acea căutare a unei „a treia căi” ce caracterizează spiritul „nonconformiştilor din anii treizeci”.

 Evident, ca şi fascismul însuşi, admiraţia mai mult sau mai puţin discretă pentru regimurile autoritare şi totalitare de dreaptă nu se limitează doar la Franţa, chiar dacă în această ţară atracţia exercitată de dictatura neagră şi de cea brună a fost cea mai puternică. În Anglia de exemplu, regimul lui Mussolini a avut încă de la început în lumea intelectuală linguşitori zeloşi, iar regimul Führerului şi-a avut şi el adepţii săi. Dacă pentru T.S. Eliot, Wyndham Lewis, Roy Campbell şi W.B. Yeats „iluzia fascismului” s-a risipit în ajunul războiului, aceasta l-a determinat pe poetul Ezra Pound să aleagă exilul în Italia unde va conduce în timpul războiului emisiuni ale posturilor de radio fasciste. În 1945 el va fi arestat de aliaţi şi va sfârşi până la urmă prin a înnebuni.

 Nici criticii literari, eseiştii, foiletoniştii au căzut în capcana ideologică comunistă. În Ungaria, Gyorgy Lukacs, critic literar, estetician şi filosof ungar, a fost reprezentantul de seamă al esteticii marxiste din secolul XX. El a fundamentat un sistem de estetică autonomă întemeiat pe principiile materialismului dialectic şi istoric. Aşa cum a făcut–o la noi Ovidiu S. Crohmălniceanu prin cursul de „Istoria literaturii române” (1963), „Literatura română între cele două războaie mondiale” (1967-1975), „Pentru realismul socialist” (1960), şi în numeroasele articole publicate în presa literară condusă de scriitorii colaboraţionişti care promovau ideologia PCR-ului, Gabriel Dimisianu („Prozatori de azi”-1970, „Valori actuale”-1974), D. Micu („Romanul românesc contemporan”, „Realizări, experienţe, direcţii de dezvoltare”, „Literatura română de azi”-1965), N. Manolescu („Literatura română de azi”-1944-1964, apărută în 1965) şi multe alte articole, cronici în care a promovat volume de versuri şi proză, scrise în spiritul realismului socialist.

 În prezent, puşcăriaşii, de după gratii, devin scriitori, pe motivul scăderii pedeapsei, după ce au făcut afaceri cu statul, furând din averea tuturor. Oare aceste cărţi vor oglindii realitatea de azi, sau fac acelaşi rău pe care l-au făcut cărţile scrise în secolul trecut în spiritual realismului socialist, slujind regimul criminal?

 După aceste sumare exemple, pot scrie că opera de artă este un semn caracteristic pentru un anumit mechanism de gândire, al unor anumite grupuri şi perioade istorice alături de toate celelalte produse ale culturii şi trebuie judecată ca atare.       

Nu au scăpat de colaborarea cu regimul comunist nici artiştii plastici. Aceştia au promovat în unele lucrări plastice realismul socialist, cum sunt: Florian Lazăr Alexie, ceramist, Corneliu Baba, Marcel Chirnoagă, Paul Erdos, Liviu Florean, Lidia Mihăescu, Eugen Popa, Paul Sima etc.

…Şi mai este un rău făcut. Cele două Istorii ale literaturii, semnate de doi critici care au inclus în coperţile acestora mastodonţii promovaţi de regimul comunist, cei care au scris în spiritual realismului socialist. Astfel, urmaşii noştri sunt educaţi în spiritul acesta. Aceste „Istorii” sunt un pericol educaţional şi social. Operele, ca tendinţe pot fi totuşi surprinse câteva dintre trăsăturile pe care le dobândesc valorile estetice în present, trăsături pe care, fără îndoială, un istoric le va putea reconstitui mult mai bine în viitor.

Opera de artă este – cum scria Tudor Vianu – limitat simbolică şi în acest sens nu se poate vorbi niciodată de o semnificaţie unică, ci dimpotrivă de o mare varietate de interpretări şi înţelesuri în funcţie de individ, grup social sau epocă istorică. Coexistenţa în timp a unor opera dintre cele mai diferite, provenind din epoci istorice diferite, face că tabloul să apară şi mai complex, astfel încât marele număr de unicate artistice să se înfăţişeze în mod caleidoscopic celui care se apropie de ele.

 Fiecare epocă aduce cu sine o problemă umană proprie şi în condiţiile contemporane apar premisele dispariţiei înstrăinării şi a efectelor dezumanizante ale unei lumi dominată de obiecte care ajung să-şi subordoneze individual. Caracterul formative al operei constă în faptul că ea este un factor esenţial de cunoaştere şi înrâurire a gândirii şi sensibilităţii umane având un rol specific în înfăptuirea progresului social. Integrarea valorii estetice în istorie va fi cu atât mai direct şi mai efectivă cu cât ea va răspunde democraţiei şi a nevoilor sociale în continuă transformare.

 CRESTOMAȚIA apărută la Botoșani, orașul lui Eminescu, se află pe raftul din față și va rămâne acolo ca o prezență a istoriei literaturii române. Fiindcă ele sunt “fructul unei existențe cu sens”(Ion Istrate), cum spune Dorina Rodu în titlul cărți sale “De ieri, de azi…pentru mâine. “

            În condiţiile fenomenului de globalizate, de integrare europeană a ţării noastre, o parte din tradiţiile poporului român, a unor opere, vor dispărea, vor trece în penumbra uitării, rolul acestei  „Crestomații’, întocmită de Ion Istrate și Dorina Rodu, este de a deveni o „ladă de zestre“ a spiritualităţii româneşti, purtând peste vremuri creaţiile scriitorilor de astăzi. Fiindcă, vorba lui Emil Cioran: “Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Patrie asta înseamnă şi nimic altceva. “

                                                                                   Al.Florin Ţene
                                               Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
                                                           Preşedintele Național al Ligi Scriitorilor Români

*Mulțumesc domnului director al Revistei LUCEAFĂRUL, scriitorul Ion Istrate, pentru dedicația de pe cartea domniei sale “ Lacrimi din cărți“, care spune: “Domnului Alexandru Florin Țene, neobosit și remarcabil promotor și om de cultură, un sprijinitor al Rev.Luceafărul! Cu profundă considerație, ss Ion Istrate, Botoșani, 13 mai 2019.“

 *Mulțumesc distinsei scriitoare Dorina Rodu, redactor șef al revistei Luceafărul pentru gentilețea cuvintelor din dedicația de pe cartea domniei sale ”De ieri, de azi…pentru mâine “: ”Cu deosebit respect pentru întreaga activitate literară, Omului de cultură Alexandru Florin Țene, cu mulțumirile de rigoare pentru publicațiile și contribuția dvs. La Revista Luceafărul. Din partea autoarei, redactor- șef al Revistei Luceafărul. Ss Dorina Rodu.“