Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018

Iulian-Cătălin NECHIFOR: ROMÂNIA ȘI DECLARAȚIA DIN APRILIE 1964

Coperta, Romania-si-declaratia-aprilie 1964 [640x480]

IULIAN-CĂTĂLIN NECHIFOR

ROMANIA SI DECLARATIA DIN APRILIE 1964

Dominaţia comunistă care a fost impusă în România la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a cunoscut în interpretarea istorică asupra rolului jucat în istoria României mai multe semnificaţii. Până în 1989, noul regim a fost considerat ca fiind de factură populară şi democratică, singurul capabil să ducă România la un grad de dezvoltare conform cu dorinţele populaţiei. După 1989, în contextul descătuşării de comunism, majoritatea istoricilor au considerat perioada 1945-1989 ca fiind un accident istoric care a aruncat România într-o situaţie din care cu greu se mai poate ieşi. Desigur că, sunt elemente care sunt duse la extreme, însă adevărul poate fi plasat undeva în centrul acestora.

Am considerat că prin alegerea acestei teme putem explica anumite evoluţii în cadrul regimului comunist, care au influenţat în mod decisiv evoluţia politicii româneşti în deceniul al şapte-lea. Anul 1964, în jurul căruia, din punct de vedere cronologic, se situează tema lucrării de faţă, a însemnat un reper în evoluţia regimului comunist din România. Până în 1964, România s-a aflat sub controlul autoritar al Uniunii Sovietice, care prin intermediul presiunilor politice şi militare a impus României un nou regim politic care nu era în linia tradiţională a politcii româneşti. Noul regim s-a sprijinit pe trupele sovietice staţionate în ţară şi, în aceste condiţii, acesta s-a impus pe plan intern. A urmat o perioadă în care, prin colectivizare, industrializare forţată, s-a transformat o economie funcţională din perioada interbelică, într-o economie centralizată şi controlată de stat. Acesta a devenit unicul proprietar al capacităţilor productive din industrie şi agricultură.

Începând cu anii ’60, liderii români realizează că este nevoie de o politică diferită de cea a anilor ’50. Conducătorii comunişti construiesc o nouă politică, bazată pe elemntul naţional, cunoscută sub numele de naţional-comunism. Noua politică presupune o delimitare de Uniunea Sovietică, delimitare ce urmează să se realizeze pe toate planurile: politic, economic, militar şi cultural. Liderii de la Bucureşti vorbesc în ani ’60 de o politică de independenţă faţă de Uniunea Sovietică. “Independenţa” trebuie înţeleasă ca o delimitare, în limitele permise, în cadrul blocului socialist faţă de politica acestuia.

Pe plan intern, noua politică s-a concretizat prin exacerbarea naţionalismului românesc, prin conceperea unei propagande prin care România era prezentată ca o ţară cu un rol important în cadrul relaţiilor internaţionale. Este adevărat că a crescut prestigiul României pe plan extern, dar nu în măsura pe care o prezentau liderii de la Bucureşti. Tot pe plan intern, în această perioadă, apare o anumită evoluţie a societăţii care explică situaţia de mai târziu, a anilor ’80, unde societatea civilă a fost lipsită de valul reformator Faţă de cum se procedase în politica externă. Societatea românească a rămas în continuare sub controlul statului şi nu s-a permis o relaxare a acestuia, cum a fost exemplul Cehoslovaciei din 1968.

Tot în cadrul perioadei în care se raportează lucrareade faţă are loc schimbul de ştafetă la nivelul conducerii supreme în stat. Gheorghe Gheorghiu-Dej, iniţiatorul politicii de desprindere faţă de Uniunea Sovietică a României, se va stinge din viaţă, în circumstanţe încă neelucidate, la 19 martie 1965. Succesorul acestuia, Nicolae Ceauşescu, continuă să promoveze această politică într-un stil personal. Dej, care a condus România din 1948, a fost cel care a stalinizat ţara, transformând-o, prin statut, într-un stat fidel Uniunii Sovietice. Sub conducere sa a fost exterminată crema intelectualităţii române de marcă, intelectuali care s-au stins în condiţii deosebite în diferite închisori sau lagăre de muncă comuniste. Spre sfârşitul vieţii sale, conducătorul român şi-a schimbat optica politică, răscumpărându-şi în parte greşelile făcute. Nicolae Ceauşescu, arogant din fire, a imprimat politci româneşti un caracter de grandomanie care a avut urmări negative asupra societăţii româneşti. Au fost construite obiective economice care nu aveau fiabilitate şi care aduceau mai multe pierderi decât profituri economiei naţionale. Rgimul represiv al acestuia s-a înăsprit, ajungându-se la situaţia din 1989, când a fost îndepărtat datorită nemulţumirilor populare crescânde.

În ceea ce priveşte perioada deceniului al şaptelea ,lucrările de specialitate care au fost publicate până în prezent, nu tratează integral perioada 1958-1968.Există lucrări de sinteză publicate cu privire la istoria Partidului Comunist Român sau a comunismului în România, cum ar fi lucrarea lui Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944- 1977,(1991), cea a lui Dennis Deletant, România sub regimul comunist,(1997) în care se fac o prezentare generală a instaurării regimului comunist în România, a evoluţiei acestuia. Aceste lucrări nu analizează anumite perioade ale regimului comunist din România, ci doar fac o punctare a principalelor elemente cronologice şi a semnificaţioilor acestora. Lucrări cu privire la istoria partidului sunt cele ale lui Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, în care se face o prezentare în detaliu a activităţii P.C.R. şi a principalelor sale puncte de referinţă, precum şi lucrarea lui Victor Frunză, Istroia stalinismului în România,(1990) cu un conţinut asemănător cu cea a lui Ghiţă Ionescu. Ambele lucrări au ca termen limită a perioadei expuse anii ’70.

S-au mai scris lucrări cu privire la anumite momente ale acestei perioade. Pentru anul 1964, anul publicării declaraţiei de independenţă din aprilie au scris Alexandru Oşca, România. O fereastră deschisă în Cortina de Fier(1997), care prezintă rolul jucat de statul român în polemica sovieto-chineză a anilor ’63-’64. În lucrare este prezentat modul în care liderii români au profitat de aceste neînţelegeri sovieto-chineze pentru a-şi impune politica de suveranitae.

Pentru sfârşitul perioadei de conducere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, interesante sunt memoriile unor lideri comunişti, cum ar fi Paul Niculescu Mizil în lucrarea O istorie trăită(1997), şi Silviu Brucan în Generaţia irosită. Memorii(1992). Ambii autori îşi arată rolul pe care l-au avut în luarea unor decizii din perioada respectivă. Aceste interpretări au şi un anumit grad de subiectivism care se răsfrânge asupra calităţii ştiinţifice a respectivelor lucrări.

Conţinutul lucrării de faţă este structurat în cinci capitole împărţite în subcapitole. Primul capitol se referă la situaţia internaţională a anilor 1958-1968. Relaţiile dintre România şi Uniunea Sovietică au cunoscut o transformare în această perioadă. Începând cu 1958, după opinia unor autori, cum ar fi Stelian Tănase, România începe să promoveze o politică “naţională”. Anul 1958 marchează retragerea Armatei Roşii din România. Consfătuirile de la Moscova şi Berlin din 1962, respectiv 1963 au determinat conducerea română să se distanţeze de politica liderilor sovietici. În cadrul respectivelor conferinţe, U.R.S.S. a încercat să impună principiul diviziunii internaţionale a muncii, principiu ce a fost respins ferm de către România. Pe de altă parte, România şi-a asumat rolul de mediator în cadrul polemicii sovieto-chineze, care a dus la creşterea prestigiului ţării pe plan extern. România nu a mai urmat exemplul din 1948, când a condamnat politica dusă de Tito, menţinând relaţii de bună vecinătate cu Iugoslavia. Statul român a reînnoit tradiţia contactelor sale cu Occidentul, tradiţie întreruptă în 1945. România s-a orientat spre relaţii de cooperare cu statele occidentale pentru a compensa distanţarea faţă de U.R.S.S. şi nu a rămâne izolată politic.

În capitolul al doilea este prezentată situaţia internă a României. În perioda 1958-1961 are loc al doilea val al industrializării, însoţit de o intensificare a campaniilor de represalii şi arestări politice. Pe de altă parte, are loc, după 1964, o palidă încercare de revitalizare a societăţii civile, sub imboldul Declaraţiei din aprilie, imbold stopat odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu în 1965. În paralel cu aceste fenomene, se încearcă o întărire a P.C.R. prin atragerea de membri din zone care refuzaseră comunizarea. În timp, partidul se transformă într-o organizaţie de masă, trăsătură caracteristică unui regim distatorial. Este interesant de observat modul în care liderii de la Bucureşti au încercat să egalizeze veniturile salariale ale intelectualilor şi ale personalului specializat cu muncitorii necalificaţi. Această măsură va duce la o scădere a interesului pentru muncă, a primei categorii de salariaţi şi la scăderea în timp a eficienţei economice a întreprinderilor de stat.

Al treilea capitol prezintă situaţia economică României în perioada tratată de lucrare. Are loc în România un proces de industrializare forţată, prin dezvoltarea unei industrii grele, compusă din siderugie, industria constructoare de maşini, industria chimică, în detrimentul industriei uşoare şi a prestărilor de servicii cu efecte negative care sunt observabile şi astăzi. În agricultură, în decursul a 14 ani are loc un vast proces de colectivizare, care va lăsa ţăranul român fără pământ. Acesta îşi va pierde motivaţia muncii şi cu toate investiţiile făcute în agricultură, aceasta va rămâne ineficientă. În schimb, o mare parte a ţăranilor vor părăsi satul natal îndreptându-se spre oraş, unde va constitui o forţă de muncă necalificată şi ieftină. În cadrul comerţului exterior se vor cunoaşte noi orientări, conforme cu noua politică a României. Deşi peste jumătate din comerţ era dezvoltat cu ţările socialiste, produsele româneşti se vor îndrepta într-un procent mai ridicat spre ţările occidentale. România va respinge încercarea Uniunii Sovietice de a transforma C.A.E.R. într-un organism suprastatal, fapt care va duce la promovarea unor presiuni sovietice asupra statului român , concretizate prin planul Valev. Acesta consta în amestecul sovietic în cadrul economiei naţionale, prin crearea unui complex interstatal la Dunărea de Jos. România a respins acest plan, disensiunile româno-sovietice acutizându-se.

Al patrulea capitol prezintă Declaraţia din aprilie 1964, actul politic determinant al perioadei. Declaraţia a reprezentat gândirea politică românească a anilor 60 care a dus la schimbarea caracterului relaţiilor româno-sovietice. A fost un act comun al întregii elite comuniste. Prin principiile inserate, ale suveranităţii, egalităţii, neamestecului reciproc şi dreptului de dezvoltare propriu al sistemului socialist, Declaraţia a atacat principiul internaţionalismului sovietic. Urmările sale au fost semnificative prin amploarea lor, confirmând noua linie politică românească şi imprimând un nou tempo dezvoltării României.

Ultimul capitol tratează problema naţional-comunismului în România. Am încercat să arătăm în ce măsură a existat un naţionalism în politica promovată de liderii comunişti, în comparaţie cu caracterul comunist al acesteia,. Am arătat, de asemenea, faptul că membrii P.C.R. înţelegeau comunismul ca şi majoritatea liderilor sovietici, ca fiind singura cale de dezvoltare, neexistând alternative. Discursul acestora are un caracter ideologic, care îşi pune amprenta asupra acestuia, însă dacă este analizat mai profund, vom observa şi anumite atitudini caracteristice anilor ’60. În perioada 1958-1968 are loc o reevaluare o istroie a literaturii şi culturii naţionale, punându-se accent pe naţionalitatea poporului român. Comunismul naţional a apărut în aceste condiţii ca un rezultat logic al acestor revoluţii. Liderii au început a fi mai naţionali decât comunişti, în sensul că promovau strict interesele României.

În eleborarea lucrării de faţă, pe lângă lucrările generale de istrie, am folosit memorii ale lui Silviu Brucan şi Paul Niculescu Mizil, enumerate mai sus, lucrări de politologie ale lui Vladimir Tismăneanu, sociologie, prin contribuţia lui Stelian Tănase. Am folosit şi lucrări ale românilor din exil, cum ar fi Traian Golea, Romania Beyond the limits of endurance(1998), lucrare critică la adresa regimului comunist, Mihai Botez, Românii despre ei înşişi(1990) şi Ion Raţiu, România astăzi. Comunism sau independenţă. Datorită faptului că în multe alte lucrări informaţiile relatate sunt aceleaşi(1990), am apelat la publicistica vremii. Am consultat “Scânteia” pe o perioadă delimitată de 1956 şi 1968, “Buletinul Oficial” în aceeaşi perioadă, 1956-1968. Pe lângă acestea am mai consultat reviste de specialite cum ar fi “Lumea”, axată pe probleme de politică externă (1963-1968) şi “Viaţa Economică”, axată pe probleme economice. Aceste surse au fost completate cu broşurile diferitelor plenare C.C. ale P.M.R., însă ele au fost folosite mai puţin ca material documentar.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 17 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5