ROMÂNIA ŢARĂ DE DOR…

            Cele cinci volume (Vaslui, Tradiţionalism vol I, Itinerarii Vol. II şi III, Editura PIM, Iaşi, 2010, România administrativă, Vol. IV şi V, aceeaşi editură, 2013) constituie un bogat si incitant studiu despre  Istoria judeţului Vaslui în România de astăzi.Ingrijorati de ceea ce va aduce viitoarea regionalizare – cunoscut fiind faptul ca fiecare mişcare teritorial-administrativă constituie o povară pentru ţară „dar şi pentru pălmaşi”- a precizat autorul I.N.Oprea in cartile sale-, multi oameni de seama au spus sau au scris pertinente cuvinte de apreciere  a realitatii istoriografice. Citez:Andreea Ştefan în Convorbiri literare(dupa Internet dar doamna nu-si recunoaste calitatea de autor la Peregrinus, Nicolae Ionescu în revista Elanul,  Ion Hurjui în revista Plumb de la Bacău, Florin Păncescu …

S-a subliniat şi faptul că multe pagini din cărţile citate aduc în actualitate unele referiri cu care ar trebui să fim mândri. Nu numai o simpla mândrie nationala,ci o stare de recunoastere care să îndemne la păstrarea şi îmbunătăţirea celor create şi dăruite de Dumnezeu Tarii si poporului roman.. O asemenea pagină de istorie constituie o mandrie pentru fiecare şi, cu bunăvoinţa dumneavoastră, o redau ca exemplu, desprinsă din volumul V, p.126-127,  concluziile rămânând ca un corolar pentru toti.

“…Acum  aproape 80 de ani, în 1934, National Geographic,din Statele Unite ale Americii, dedica două numere „României vrăjite” pe care o socoteau „o perlă a Europei de Est”, o ţară  „plină de culori, obiceiuri străbune, cu o ospitalitate” rar întâlnită şi „un Bucureşti ce aduce un pic si  cu New Yorkul”.

Cele peste 120 de pagini ale fiecărui număr, plin de fotografii, prezentau o  Românie cu o Basarabie lipită de patria mamă, o Românie pitorească plină de folclor şi oameni ospitalieri, făcând observaţii  favorabile poporului român.

Atunci, în 1934, o echipă de publicişti de la National Geographic încerca să ajungă la Sibiu cu maşina care s-a împotmolit în gropile – care nici astăzi nu lipsesc – pe drumurile României, oaspeţii înnoptând în maşină, sub privirile curioase ale localnicilor.

Despre acest lucru se ocupa articolul cu peste 50 de pagini care începea,  din acest punct, descriind cătunele pierdute de lume, unde drumurile nu aveau pietre, nici pavaj şi unde ţăranul român conducea căruţa cu boi pe poteci de pădure,  dar şi drumurile de oraş, ca şi cele de la ţară,erau total noroioase,greu practicabile.

Despre Bucureşti se vorbea insa ca despre un oraş care era parcă „rupt”  total de restul ţării. „Deşi Parisul  poate reprezenta Franţa, Bucureştiul nu prea se potrivea cu restul României. Această capitală nu are aproape nimic în comun cu restul ţării”, scriau reporterii. „Este un oraş vesel, cosmopolit, deseori numit „Micul Paris din Balcani”. Arcul de triumf era deja înălţat, construit cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.

Străzile oraşului erau aglomerate, întreţinute cu grijă…cu femei frumoase si ofiţerilor de poliţie le străluceau uniformele , dar… străinii contrastau cu ţiganii jerpeliţi şi ţăranii români îmbrăcaţi în portul lor tradiţional…

Ziariştii se opreau şi făceau aprecieri de pe malul Dâmboviţei, de la Predeal, Constanţa, Balcic, Vâlcov,din Transilvania, dar şi deosebite prezentari despre Moldova şi comorile sale încă ascunse Europei.

„Dar ce ştie lumea despre bogăţia bogăţiilor arhitectonice reale şi artistice din România – mânăstirile  medievale fortificate ?! De ce nu vin turiştii aici să se bucure de frumuseţile monumentelor bizantine ,aşa cum se duc să vadă moscheile din Istambul, de exemplu ? De ce atât de puţini oameni au vizitat şi au povestit despre mânăstirile ce înglobează atâta istorie şi legendă ?” se întreba revista, –cum am proceda şi noi…intrebandu-ne în ..2013,  după atâta vreme – şi concluziona nu prea pe placul conducătorilor noştri de astăzi – „simt că însuşi poporul român este puţin conştient de valorile pe care le are Moldova în mânăstirile care sălăşluiesc acolo!”

Autorii articolului făceau, încă atunci,in 1934… cea mai bună reclamă posibilă României, descriind în termeni aproape poetici, senzaţiile pe care le trăiseră la revederea minunăţiilor din Bucovina şi Moldova străbună, mânăstirile înălţate de Ştefan cel Mare, „unicul albastru de Voroneţ şi picturile de o minuţiozitate remarcabilă”, considerate „aproape incredibile”, ca realizare. Iar locul în care demnitarii le înălţaseră, era undeva, „liniştit, departe de oraşe, astfel încât liniştea era ca într-un templu”.

În aceiaşi termeni erau descrise mânăstirile Neamţ, Cozia,dar si bibliile, cărţi rare, pe care le găzduiau lăcaşurile respective… „În văile adânci, pline de fagi şi de stejari, pe crestele înalte ale Carpaţilor, se află aceste rare comori de o frumuseţe incomparabila, învăluite într-o atmosferă de romanţată legendă medievală care abia aşteaptă să încânte pe cel ce are curiozitatea să le caute”- încheiau autorii articolului la care ne-am referit-, pe un ton elogiativ, care, probabil, ne-ar face bine şi astăzi,dupa aproape 80 de ani,intr-o Romanie in perpetua asteptare si transformare,dar plina de stravechi comori.

Nu  întâmplător articolul din” National Geographic USA”purta in 1934 titlul „Ţara de unde vin călător, e ţara de dor”…

Ion N. Oprea