IONEL BEJENARU (n.24 sept.1948, Botoșani – m.7 mai 2013, Iași)

Lame alese de plânsul lumii (carte în pregătire pentru publicare

Românul şi păcăleala

Dând curs unei realităţi, românul este predispus să păcălească, dar să se lase şi păcălit. În fond, unii sunt făcuţi pentru a păcăli pe alţii, după cum alţii să fie păcăliţi de unii.

Românul care-şi păcăleşte semenul o face rareori în glumă, iar atunci când o face este 1 Aprilie, altminteri o face la modul cel mai serios, fără scrupule, fără remuşcări, cu cinism. Nici că-i pasă de consecinţele pe care le determină. În acest fel s-a ajuns la alaiul păcăliţilor şi păgubiţilor Caritas, Gerald, FNI ş.a. Păcăleala trasă a ţinut şi ceea ce este mai frumos e că nimeni nu le-a introdus mâna în buzunar întru depunerea banilor, ci singuri au făcut-o. Cu mâna lor. Vedeţi, românul este predispus să vină în întâmpinarea păcălelii şi a păcălitorului.

O naivitate tipică, pe care românul nu încearcă să şi-o tămăduiască – de altfel, pentru ea, nu există medicamente -, îl conduce drept în direcţia spre a fi păcălit. Bătrân fiind, trecut deci prin ale vieţii, el semnează uşor un contract, fie şi în faţa unui necunoscut, sub fluturarea şi încântarea unor condiţii mai avantajoase pentru restul vieţii, trezindu-se, cum altfel, rămas fără locuinţă, fără orice, trezindu-se rămas în stradă. Şi aşa ajunge un păcălit notoriu.

Tânărul cade uşor în mirajul dat de un loc de muncă în Occident, bine plătit, acceptând uşor să ia calea marilor perspective, după care constată cu amărăciune că a fost tras pe sfoară, că a căzut păcălit, dându-se cu capul de pereţi. Prea târziu însă. De aici, până a fi o verigă în traficul de carne vie nu mai este decât un mic pas.

Într-o lume în care interesul îşi câştigă tot mai mult loc primordial, problema căsătoriei se pune iarăşi pe făgaşul materialicesc, vechea zestre revine în actualitate, lăsând dragostea pe un plan periferic. Prin zestre se pune de fundamentul fericirii. Şi, uite-aşa, trudesc părinţii din greu, spre a-i face odraslei iubite cuvenită zestre, spre a-i croi falnic şi fericit viitor. Altfel, rămân cu ea pe cap şi este mai grav.

Românul păcălit, când realizează ce i s-a întâmplat, încearcă puţin scandal, protest, reclamaţie, spre a sfârşi resemnat şi cu greu recunoscându-şi greşeala, naivitatea, gafa. Nu este exclus ca fenomenul să-l mai pască o dată sau chiar de mai multe ori, nu fiecare învăţând din greşeli.

De aceea, câte unul, mai vulnerabil şi mai neiertător, conchide –  aşa-i trebuie!

Noi, ce să zicem? Cum că, prin românii păcăliţi şi prin românii păcălitori, societatea noastră este mai frumoasă, probând că merge înainte.

(„Jurnalul de Dimineaţă”, 22 octombrie 2002)
Foto, din arhiva Editurii Agata