Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Românul, când îi sare ţandăra

IONEL BEJENARU (n.24 sept.1948, Botoșani – m.7 mai 2013, Iași)

 

 

Lame alese de plânsul lumii (carte în pregătire pentru publicare


Românul, când îi sare ţandăra

 

Proverbialul calm al românului se îndreaptă spre a fi tot mai mult de domeniul trecutului. Acum, în eră şi lume nouă, se prefigurează, şi din acest punct de vedere, o altă condiţie. Între neajunsuri, nemulţumiri, frământări şi dezbateri, îşi iese repede din fire, îi sare, cu alte cuvinte, ţandăra. Este o reacţie firească la ceea ce nu-i convine. Şi sunt atâtea lucruri care nu-i convin. Îndemnurile şi autoîndemnurile la calm devin inutile.

Sărindu-i ţandăra sau muştarul, cum s-ar mai putea traduce, îl vezi într-o ipostază mai aparte, mai puţin obişnuită şi încerci să-l înţelegi şi să-l suporţi. Îţi vine greu, dar n-ai ce-i face. Este mica şi necesara sa dezlănţuire şi răfuială cu mai toţi. Noul sistem, aflat în plin proces de edificare, pune preţ, dacă pune, pe alte cele, nu pe ţandăra lui care sare. Probleme mult mai grave şi mai spinoase îi stau în faţă şi spre rezolvare, încât să-i mai ajungă timpul pentru soarta bietului şi marginalizatului nostru românaş. Sloganul dat de OMUL – CEL MAI PREŢIOS CAPITAL s-a stins de vreo treisprezece anişori, lăsând loc cuvenit preocupării pentru capitalul însuşi. Cel gol-goluţ.

Când îi sare românaşului ţandăra, câte-o înjurătură sau mai multe brăzdează în eter şi prin mulţime. Unii îi acceptă cu greu manifestarea, fără a-l înţelege, fără a pricepe factorii ei de provocare. Alţii, şi sunt tot mai mulţi, îi dau dreptate, ca expresie a unei solidarităţi spontane, ca raportare şi la condiţia lor. Căci, o nemulţumire generală încearcă să-şi facă loc, să se instituie.

Simţindu-se frustrat, nedreptăţit, nepus în drepturi, amânat, dus cu vorba, minimalizat, neluat în seamă, românului îi sare ţandăra împotriva unuia sau altuia din categoria celor ce nu-i dau dreptate. Care dreptate, ştie şi este convins, i se cuvine. Atunci? Ei, bine, atunci, să o strige măcar în gura mare, să încerce să o facă auzită.

Când dă de o uşă închisă, de un organ public rău voitor, insolent şi incapabil de un răspuns cât de cât, când ştie că mâine îl paşte aceeaşi stare, firesc, îi sare ţandăra. Cu duhul blândeţii a încercat. O pungă de cafea sau un buchet de flori ceva mai scumpe nu s-a sfiit să strecoare. O invitaţie la un loc discret şi desfătător a făcut-o. Dar, a mers? Nicidecum. Şi, cum toate acestea trebuiau să ducă undeva, iată, au dus la a-i sări ţandăra şi, deşi deocamdată, cazurile sunt mai rare, mâine, cine ştie, săritul ţăndării ar putea fi cuplat şi cu pusul mâinii pe par. Noi semnalăm fenomenul ca posibilitate.

 („Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi”, 19-26 octombrie 2002)

Foto, din arhiva Editurii Agata



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5