Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

S-a stins o stea a învățământului vornicenean !

Articol preluat în întregime de pe site-ul www.vornceneanul.ro

S-a stins o stea a învățământului vornicenean !

Autor, profesor Teodor Epure

Când, tremurându-și jalea și sfiala,
Un cânt pribeag îmbrățișează firea,
Și-un trandafir crescut în umbră moare,
Și soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniță,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliță.

                                                                                               ”Dăscălița” de Octavian Goga

                Când afli că firul vieții unor colegi, prieteni mai apropiați se întrerupe brusc, rămâi consternat. Marți, 9 iulie 2013, în miezul unei zile de vară, s-a stins la Sibiu, unde se întorsese, sfărâmată de o boală necruțătoare și bântuită de o neliniște interioară, după o săptămână petrecută în mijlocul fraților și surorilor sale din satul natal, învățătoarea Alexandra Istrate. A plecat pe nesimțite, fără să se plângă de cumplita boală, așa să ne rămână în amintire, cum am cunoscut-o, în plină glorie, gata în orice clipă să sară în ajutorul cuiva. Toți suntem muritori dar când oameni ca Alexandra Istrate dispar așa devreme, durerea este și mai mare. Sufletul său s-a strecurat printre brazii înalți și s-a urcat la cer, unde îl aștepta soțul său, plecat dincolo acum 14 ani în urmă, pentru a sta măcar câteva momente la taifas și apoi să-și doarmă somnul de veci liniștit. M-am hotărât să scriu aceste rânduri gândindu-mă, cu multă nostalgie, la cei 45 de ani în care am lucrat împreună, la aceeași școală, când i-am descoperit spiritul, neobișnuit de viu, inima, deosebit de bună precum și talentul, care a făcut să se înscrie printre cei mai destoinici educatori ai generației sale. Am privit-o mereu cu admirație, fiindcă a știut să împartă știința ca pâinea cea caldă înspre gurile flămânde de carte ale copiilor. Misiunea sa n-a încetat și nu va înceta niciodată în timp, pentru că învățătura sa va rămâne ca o flacără vie ce călăuzește calea foștilor elevi iar dragostea de viață și de oameni va rămâne podoaba ei pentru totdeauna.

Primele-invatoatoare-vorniceniAlexandra Istrate are rădăcini bucovinene. Bucovina, e fără dubii, ținut românesc, parte din vechea Dacie, cu o populație română majoritară, cu o cultură de o uimitoare originalitate, o regiune ce aparține din punct de vedere istoric de Moldova originară. Alexandra, fiică a plaiurilor bucovinene a văzut lumina soarelui în satul Mânăstirea Humorului, la 2 octombrie 1939, într-o familie de țărani. Atât satul cât și mânăstirea, zidită în timpul domnitorului Petru Rareș în anul 1530, poartă numele pârâului Humor, care împarte satul în două părți egale. A copilărit în gospodăria părinților săi, așezată la aproximativ 300 de metri de mănăstire. La școala din apropiere a urmat 7 clase, absolvite în anul 1953. A colindat cu drag, împreună cu surorile sale și cu vecinii mai apropiați Obcinile Mari, la cules de ciuperci, fragi, zmeură, afine și mure, s-a bucurat de libertate, de frumusețea dealurilor împădurite, de prospețimea aerului înmiresmat de la munte și de răcoarea apelor ”frumos curgătoare”.

În vremea copilăriei sale a cunoscut și pericolele create de bulboanele și vârtejurile râului Humor, care trece prin fața casei părintești și care în timpul ploilor de vară forma un șuvoi nedomolit, pe valurile căruia pluteau la vale trunchiuri de brazi smulși din munte, garduri și porți luate din gospodăriile cetățenilor din satul vecin, Poiana Micului.

Dragostea și atașamentul față de copii precum și unele aptitudini muzicale au făcut să aleagă profesia de învățătoare. S-a pregătit pentru această meserie cu multă dragoste. Gândul că va avea posibilitatea să cunoască copiii, să-i educe, parcă îi dădea aripi. Astfel, în anul 1953, a devenit elevă la Școala Pedagogică de fete din Gura Humorului pe baza unui examen de admitere foarte exigent. În anul 1957 termină cursurile Școlii Pedagogice și este repartizată, împreună cu alte trei colege ca învățătoare la Școala Elementară de 7 ani din Vorniceni, având curajul de a se desprinde de bunăvoie și nesilită de nimeni de prispa casei părintești pentru a-și căuta un rost în viață. Deși avea rădăcini bucovinene, cu diverse tradiții și obiceiuri, Alexandra s-a acomodat repede cu satul, cu oamenii și năzuințele lor, cu școala și cu întreaga comunitate vorniceneană. Meseria pe care a practicat-o până la pensie i-a permis să discute cu toți cetățenii satului, să cunoască până în cele mai adânci detalii viața fiecăruia. De la copiii care intră pentru prima dată pe poarta școlii până la părintele care bate la ușa cancelariei, toți au îndrăgit-o, pentru că era o persoană blândă, surâzătoare, cu un fin simț pentru frumusețe, un om sociabil și curat la suflet.

Grup vocalCu dulcii ei ochi albaștri, cu zâmbetul său iscoditor, ce se vedea sub ochelari, a dat tot ce a avut din bogăția sufletului său comunității în care a trăit. Inima ei, care a bătut mereu pentru școală, a rămas mereu tânără. Nici în vremea când era pensionară nu s-a depărtat de școală, de colegi, n-a stat departe de ceea ce se petrecea în școală. O fostă elevă, în prezent învățătoare cu gradul I la aceeași școală mi-a mărturisit : ”Când eram elevă în clasa a IV-a, doamna învățătoare ne preda lecția de istorie în așa fel încât aveam impresia că trăiam cu adevărat ceea ce ne spunea iar prin felul său de a se apropia de noi, ne determina să învățăm și să nu venim niciodată cu lecția neînvățată. În aceste împrejurări, orele de istorie deveneau o sărbătoare mult așteptată”.

În anul 1959, se căsătorește cu profesorul Constantin Istrate, întemeindu-și o familie frumoasă și respectabilă, reușind mai târziu să-și construiască o casă cu patru camere, înconjurată de o grădină mare, pe care o îngrijea cu multă atenție. Viața i-a fost o adevărată luptă de autodepășire. Printr-o muncă susținută obține definitivatul în învățământ în anul 1962 iar în anul 1972 gradul al II-lea. În semn de apreciere a competențelor sale metodico-științifice, autoritățile învățământului botoșănean au cooptat-o în colectivul obștesc pentru a efectua inspecții speciale în vederea acordării gradelor didactice. Adeseori, Alexandra Istrate, în diverse împrejurări colegiale vorbea despre prietenie și colegialitate, care trebuie să existe în școală, în procesul de educare a copiilor : ”Cu cât vom fi mai colegiali, între noi, mai prietenoși și mai umani cu noi înșine și cu elevii noștri, cu atât ne va fi mai ușor să obținem rezultate bune în procesul de educare”.

Pe întregul parcurs al vieții sale a avut convingerea de neclintit că cei mai buni educatori în școală sunt cei care au copii, pentru că ei reușesc să dea școlarilor lor și ceva din grija de părinte, urmărind în același timp atât pe copiii de la școală cât și pe cei de acasă. La școală, în fiecare elev îi vedea pe cei trei copii ai săi, cărora le urmărea zilnic evoluția intelectuală. Acasă îi vedea adesea, în copiii săi, pe elevii din clasa sa și știa mai bine cum să-i pregătească pentru viață. Cu alte cuvinte, avea gânduri, avea visuri și satisfacții firești pe care le proba ca părinte și ca educator, cu adevărată dragoste părintească și cu răbdare.

Stalpii-inv-vornicenean   Încă din primii ani ai carierei sale didactice s-a afirmat ca un principal animator al vieții spirituale a satului vornicenean. Și-a înțeles misiunea, nerezumându-se la rigorile catedrei ci afirmându-se într-un climat social mult mai larg, ca un adevărat apostol, ca un luminător al satului, implicându-se în destinul acestuia, așa cum aprecia marele reformator al învățământului românesc, Spiru Haret : ”Cadrele didactice trebuie să fie factori hotărâtori la propășirea morală, spirituală și materială a comunității.”

Alexandra Istrate a susținut în cadrul căminului cultural conferințe pe teme de educație, a făcut parte din echipa de dansuri populare, al cărei instructor era soțul său ; a interpretat cântece populare bucovinene, creând o atmosferă veselă în sala căminului cultural iar sătenii au fost profund impresionați, determinându-i să participe cu mult drag la aceste evenimente culturale.

O mare parte din viața sa, care din păcate s-a încheiat prea devreme, și-a închinat-o familiei, pentru a-i asigura toate condițiile necesare pentru un trai decent. A născut, crescut și educat trei băieți : Romeo, Costel și Cătălin, toți cu studii superioare și cu o ținută morală deosebită.

Deși a educat 11 generații de elevi, unde a dat dovadă de o adevărată dragoste părintească, o răbdare de înger, preocupare de specialist și generozitate până la uitare de sine, destinul a făcut însă să fie înmormântată foarte departe de ei, în comuna Șura Mare, care este situată în partea de nord-est a municipiului Sibiu, la o distanță de 7 km, pe drumul ce merge spre Mediaș, unde s-a stabilit fiul său mai mare, Romeo-Dumitru. În semn de profund respect, am fost prezent la catafalcul său, împreună cu un grup de cadre didactice din Vorniceni. Cu acel prilej am rostit un cuvânt de adio, din care citez : ”Cu adâncă mâhnire și tristețe am aflat că inima doamnei Alexandrei Istrate a încetat să mai bată, după o boală chinuitoare și grea. În aceste clipe grele au venit la catafalcul tău frați, cumnați, colegi, nepoți, prieteni din Bucovina, Moldova, Ardeal și Maramureș să-ți aducă ultimul salut și să te conducă spre viața veșnică. Eu am plătit suferința ta prin lacrimi, care nu sunt numai ale mele, ci ale tuturor celor din Vorniceni care te-au cunoscut și te-au iubit. Ai fost o persoană de rară delicatețe și de o mare distincție, un adevărat arbore falnic din Obcinile Mari ale Bucovinei, care a slujit școala cu devotament, credință statornică și vibrație patriotică. Moartea ta mi-a răscolit nu numai amintirile, tu m-ai făcut să meditez mai mult asupra sensului existenței omenești. Vei rămâne în memoria comunității vornicenene așa cum ai fost întotdeauna, un adevărat dascăl, gata mereu să dăruiască din bogăția sa spirituală. Cu sufletul îndoliat, îți promitem că nu-ți vom uita niciodată chipul și spiritul tău frumos.

Odihnește-te-n pace, draga noastră prietenă!”

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5