Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Să ne amintim de Mihai Munteanu

 SĂ NE AMINTIM DE MIHAI MUNTEANU – POET, PROZATOR, DASCĂL ȘI OM DE EXCEPȚIE !

Mihai MunteanuLa 20 noiembrie 2009, poetul și prozatorul MIHAI MUNTEANU ar fi împlinit 79 de ani. Nu a fost să fie așa, marele poet s-a grăbit în drumul său spre eternitate și la 19 mai a.c. a lăsat în urma sa o vastă operă, cea mai mare parte nefiindu-i publicată. 

În dorința noastră de a-i păstra vie memoria și a contribui la o cinstire demnă a personalității lui Mihai Munteanu, în demersul nostru, redăm mai jos gândurile celui mai bun prieten pe care l-a avut, scriitorul VASILE FETESCU:

,,Pe Mihai Munteanu l-am cunoscut în toamna anului 1942 la concursul de admitere la Şcoala Normală „Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni. Eram nişte copii slăbuţi, neîmpliniţi trupeşte, aspiranţi la profesia de învăţători, proveniţi din familii de ţărani împovăraţi de nevoi, care trudeau din greu pe puţinul pământ pe care îl aveau.

Întreţinerea unui copil într-o şcoală secundară timp de opt ani era o încercare temerară pentru o familie care îşi asigura traiul din munca pământului. Şansa noastră a fost – îşi amintea la deplină maturitate Mihai Munteanu –, că în urma probelor de examen am fost admişi ca bursieri, ambii cu aceeaşi medie, a treia în ordine descrescătoare.

Cei opt ani de şcoală şi de trai în internatul cu condiţii precare ne-au apropiat sufleteşte, ne-au înfrăţit pentru tot restul vieţii. Încă din primii ani de elev normalist, Mihai Munteanu a îndrăgit lectura. Era un cititor pasionat şi, în taină, începuse să cocheteze cu creaţia poetică. Interiorizat, sensibil, de cele mai multe ori absent la ceea ce se petrecea în jurul lui, folosea orice prilej pentru a se întovărăşi cu cartea, cu lirica îndeosebi. Noi, colegii, nu ne dădeam seama că în mijlocul nostru germina personalitatea unui viitor poet, a unui scriitor împlinit. Acum, când reconstitui drumul prieteniei şi al colaborării noastre în domeniul scrisului literar, mi se întăreşte convingerea că Mihai Munteanu s-a contopit cu poezia pentru că el s-a născut cu ea. Poezia este aceea care l-a descoperit, l-a captivat şi l-a înstăpânit pentru toată viaţa.    

Întreaga existenţă a lui Mihai Munteanu a fost închinată scrisului. Cele 17 volume de poezie şi de proză, şi alte câteva care îşi aşteptau rândul, evidenţiază chemarea şi harul lui pentru arta cuvântului.

În scrierile sale poetul evocă adesea teiul falnic ce-i domină ograda şi care a fost martorul bucuriilor şi al întristărilor ce s-au petrecut în preajma lui. Sub coroana largă şi umbroasă a teiului, la masa rustică improvizată, se desfăşurau şuetele literare ale poetului cu vizitatorii, întotdeauna bine primiţi. Când floarea teiului, puternic parfumată, atingea stadiul optim de maturizare, pe care poetul îl aprecia fără greş, culegerea ei era transformată într-un adevărat ceremonial sărbătoresc la care erau invitaţi şi prietenii. Un ceai cu floare de tei, conservată după un tipic anume, cu zahăr cât mai puţin şi cu aromă din belşug, era un adevărat deliciu pentru amicul meu. 

Vizitele pe care i le făceam erau prilejuri de bucurie şi de tihnă sufletească pentru amândoi. I se lumina faţa şi i se unduia glasul când povestea despre oaspeţii care i-au călcat în bătătură şi i-au onorat casa ospitalieră. Şi nu erau puţine persoanele care veneau să-l vadă şi să se întreţină, măcar câteva ore, cu poetul. Unii prieteni, printre care mă număr, adăstau în casa încăpătoare şi în curtea inundată de verdeaţă chiar mai multe zile.

Erau reconfortante şi spiritualizate dialogurile directe, telefonice sau prin corespondenţă. Mihai Munteanu avea un adevărat cult pentru păstrarea hârtiilor: manuscrise, scrisori, fişe, însemnări, file de jurnal, fotografii, colecţii de ziare şi reviste. Pentru procurarea cărţilor şi pentru editarea propriilor volume nu făcea economii. Frumoasa şi bogata bibliotecă pe care şi-a alcătuit-o ca pe un edificiu cultural de-a lungul întregii vieţi îl defineşte ca intelectual rasat şi ca tezaurizator de valori spirituale. 

Citea şi adnota cu pasiunea însetatului de cultură şi împărtăşea cu dărnicie înţelepciunea izvorâtă din preaplinul spritului său pătrunzător şi creator, din bogăţia sa sufletească. Cei ce au avut fericitul prilej de a-l contacta şi de a sta de vorbă cu el nu îl vor uita niciodată.   

Dispariţia lui intempestivă a lăsat un gol imens în sufletele celor care l-au cunoscut, l-au preţuit şi l-au iubit. Ca cetăţean de onoare al Cordărenilor, ca poet şi prozator cu o bogată şi valoroasă operă, ca dascăl care a slujit învăţământul întreaga perioadă activă a vieţii sale, s-ar cuveni să i se cinstească memoria. Mă gândesc la atribuirea numelui său Căminului cultural din localitate, fixarea unei plăci comemorative pe faţada casei în care a trăit şi a creat, editarea următoarelor volume din jurnalul său, preluarea de către Arhivele judeţene şi crearea unui fond arhivistic Mihai Munteanu cu toate documentele rămase etc. 

Cu sufletul îndoliat, te încredinţez, prietene Mihai, că nu te voi uita niciodată, iar chipul şi spiritul său le voi păstra în memoria afectivă ca pe cele mai preţioase odoare.”     

*

N.R. Reprezentanții Editurii Agata și Mihai Munteanu, în data de 19 aprilie a.c., cu o lună înainte de trecerea sa în cealaltă lume, au convenit să preia opera în manuscris și să fie publicată. Acest proiect a fost interupt de neașteptata dispariție a poetului. Îndrăznețul proiect ar fi prins rădăcini, dacă urmașii ar fi înțeles aceast lucru și ar fi dat acordul scris predând manuscrisele. Nu cunoaștem motivele acestei abțineri. Poate, poetul, în modestia sa, a lăsat un ultim mesaj, pe care noi nu-l cunoaștem, acela de a opri publicarea, știind că personal a susținut cu bani grei apariția volumelor din timpul vieții și că nu ar fi dorit ca această povară s-o moștenească și urmașii săi. Cunoaștem, în același timp, promisiunea făcută și sincera intenție a colectivului Editurii Agata de a publica integral manuscrisele rămase pe seama bugetului editurii, cum de altfel era și una din condițiile pe care le acceptase Mihai Munteanu. Publicare manuscriselor regretatului Mihai Munteanu depinde de opțiunea urmașilor poetului, pe care dorim s-o cunoaștem.Trecerea timpului poate zădărnici proiectul Editurii Agata și acest lucru ar da satisfacție celor care nu l-au dorit în Uniunea Scriitorilor.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 28 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5