Primit pentru publicare: 3 aug. 2016
Autor: Tudor PETCU
Publicat: 3 aug. 2016
Redactor ediţie: Olivian IVANICIUC
Editor: Ion ISTRATE

Sacrificiul ca virtute în conștiința creștină românească

Nu de puține ori m-am întrebat care sunt de fapt caracteristicile principale ale poporului român în sânul căruia m-am născut și am fost educat. Un popor contestat mai mult din interior și admirat încetul cu încetul din afară.

Aș putea spune că admirația crescândă față de spiritualitatea românească a anumitor personalități occidentale m-a făcut să fiu mai atent la misterul românesc, la idealismul transcendental care se ascunde în conștiința românească măcinată de vicisitudinile istorice, dar mereu preocupată de trezire duhovnicească. Acest concept, atât de suav și sacrosanct în sine, această simfonie de cuvinte a fost motivul identitar românesc pe care l-au descoperit acei occidentali aflați în fața unui Necunoscut românesc, care treptat devine o evidență a ritmicităţii autenticului spiritual. Un autentic pe care l-au expus atât de frumos în jurnalele lor de memorii, pe care, am avut și eu privilegiul de a le răsfoi, înțelegând în cele din urmă de ce a fi român nu este doar o stare concretă de fapt, ci un Noroc ontologic.

Trezirea duhovnicească de care tocmai am făcut vorbire și de care conștiința românească nu s-a săturat niciodată s-a identificat mai întotdeauna cu ceea ce într-o paradigmă filosofică am putea numi sacrificiul ca virtute. Dorința de induhovnicire a fost stârnită mai întotdeauna de nedreptățile istorice la care românii au fost supuși și pe care nu le-au refuzat, resemnându-se în fața destinului, înțelegând că numai acceptând suferința, implicit și sacrificiul, vei putea dobândi lumina, după cum foarte frumos se exprima și părintele Nicolae Steinhardt.

Nu este deloc întâmplător faptul că spiritualitatea românească în sine a fost marcată de ciclul parcă neîntrerupt al suferințelor istorice, totul culminând într-un fel cu universul concentraționar românesc, care a atras atenția atâtor istorici occidentali, cum este cazul lui Stephane Courtois. Un univers concentraționar care, prin cele petrecute acolo, a contribuit la scrierea unei istorii a Duhului Sfânt în România. Așa se și explică starea de neofilie spirituală pe care o resimțim atunci când citim file de istorie românească și descoperim portretele sfinte ale unor martiri autentici precum părintele Arsenie Boca, Monsegnorul Vladimir Ghika, Cardinalul Alexandru Todeauna și mulți alții. Toți aceștia, prin suferințele pe care le-au trăit, ne arată într-un fel posibilitatea întoarcerii la inocența pentru că, de cele mai multe ori, suferința, care îmbracă și forma sacrificiului, duce la acea stare de purificare interioară care implică un mai mare grad de responsabilitate etică și spirituală față de celălalt. În felul acesta canonul de a nu face rău aproapelui este mai bine respectat, iar acest fapt ne este demonstrat din plin de cei pe care tocmai i-am menționat, întrucât aceștia au fost capabili să accepte inclusiv închisoarea ca pe o binecuvântare.

Închisoarea a fost pentru ei un privilegiu de a reflecta mai bine asupra propriei stări de conștiință, asupra raporturilor sociale pe care le dezvoltaseră și, nu în ultimul rând, ea a fost asemănătoare din anumite puncte de vedere cu viața monastica în sensul în care a fost practicată continuu rugăciunea inimii, ceea ce nu ar fi fost posibil într-o viață cotidiană. Mai mult decât atât, acolo a fost învățată aproape la perfecție lecția iertării chiar și față de cei care provocau suferința, pentru că mesajul central al creștinismului constă în puterea de a-ti ierta și iubi dușmanul. Îmi aduc cu foarte mare emoție aminte de cuvintele încărcate de spirit pe care unul dintre reprezentanții de seamă ai Rugului Aprins, trecut prin reeducare de la Pitești, părintele Roman Braga, le-a exprimat în fața unui jurnalist american care îl întrebase cum se raportează la cei care l-au torturat: „Dumnezeu să-i ierte și să-i binecuvânteze dacă încă sunt în viață!”

Acestea sunt de fapt adevăratele caracteristici ale poporului român care a învățat de mult că principala virtute a vieții pe care trebuie să o cultivăm este sacrificiul. Este cea mai potrivită lumină în care ar trebui să înțelegem structura și psihologia poporului român, față de care ne exprimăm nedrept dezamăgirile, nefiind de fapt în stare să ne situam la nivelul dramei sacre pe care acesta a fost capabil să o trăiască.