N.R.
Recent, a apărut o altă cartea a vechiului nostru colaborator (la rev. Luceafărul), Tudor PETCU.
Suntem onoraţi a avea posibilitatea să publicăm eseul de introducere „Sensuri spirituale si metafizice ale martirajului crestin”, semnat de Domnia Sa.

Sensuri spirituale şi metafizice ale martirajului creştin

Unul din subiectele pentru care am avut întotdeauna o afinitate deosebită, o pasiune care nu va pieri niciodată, este martirajul creştin. Este o parte din istoria umanităţii care dezvăluie celor ce se îndoiesc veridicitatea învierii lui Hristos din morţi. Martirii creştini, prin sacrificiul de sine, prin rezistenţa fizică şi morală de care au dat dovadă, au demonstat în primul rând celor ce aleg să creadă, că omul ca atare îl poate imita pe Hristos îmbrăţişând suferinţa înspre biruinţă şi acceptându-şi crucea pentru a primi lumina.

Exemple grăitoare în legătura cu aspectele şi realităţile menţionate mai sus sunt foarte multe şi nu voi ezita să fac referire la ele, însă înainte de toate, consider că ar fi util să problematizez ideea de martir pentru a înţelege atât cât este posibil ce înseamnă cu adevărat a fi martir, în special din perspectiva trăirii creştine.

Definiţii ale martirilor putem găsi în nenumăratele expuneri şi tratate teologice de referinţă, dar una din cele mai interesante mi se pare cea dată în Dicţionarul etimologic al limbii greceşti al lui Chantraine, care ne ajută să înţelegem că martirul este cel care a luat parte la evenimente, le-a înţeles şi poate să exprime clar autenticitatea lor.

Nu mai puţin interesante sunt meditaţiile lui Clement Alexandrinul din Stromate, cartea a IV-a, care percepe martiriul autentic în calitatea sa de perfecţiune spirituală reglementată prin cea mai înaltă virtute creştină, şi anume dragostea, iar când spunem dragoste, ne referim clar la comuniunea cu Dumnezeu. În acest sens, un caz relevant îl constituie viaţa Sfântului Antonie, care prin postul permanent şi abstinenţa de la cele lumeşti, subliniază continuitatea dintre martiriul fizic şi cel spiritual.

Vedem aşadar că martirul în sine poate avea mai multe sensuri, dar concluzia la care ajungem este una singură: omul înduhvnicit este întotdeauna capabil să îşi mărturisească credinţa în aşa măsură încât să fie demn de statutul de martir.

Eu personal îndrăznesc să spun că unul din sensurile concrete ale lumii în care trăim, definită în lumina propriei istorii îl constituie martirajul creştin, întrucât cei care au îmbrăţişat sacrificiul şi suferinţa în speranţa învierii au ţinut lumea laolaltă şi nu ar trebui să uităm că o asemnea descriere se potriveşte într-o oarecare măsură şi cu istoria ţării noastre.

Principala armă cu care poporul român s-a apărat în faţa nenumăratelor atacuri, fie că vorbim de invziile otomane sau de oricare alte atacuri, a fost întotdeauna creştinismul, ceea ce explică suficient de clar plantarea atâtor mănăstiri şi biserici pe teritoriul României. O mare provocare, poate cea mai recentă din istoria ţării nostre, cu care trăirea creştină românească a trebuit să facă cunoştinţă, a fost fără îndoială teroarea comunistă, considerată rod al procesului intenţionat de sovietizare. Iar când mă gândesc la creştinismul românesc oprimat de regimul comunist ţin să fac trimitere mai ales la mişcarea de rezistenţă a laicatului pentru care nu conta decât sacrificul, fie el şi suprem pentru valorile creştine şi naţionale.

Şi dacă am ales să aduc în discuţie şi subiectul martirajului creştin românesc, am responsabilitatea morală de a aminti în special  închisorile comuniste unde mulţi deţinuţi creştini au fost nevoiţi să treacă de cel mai dificil extemporal cu viaţa. În acele închisori era necesară mai ales o rezistenţă morală şi sufletească pe care unii au avut-o din plin, iar alţii au dobândit-o cu timpul. Ceea ce ne frapează mai mult în geografia concentraţionară din România comunistă, este, cel puţin din punctul meu de vedere, închisoarea de la Piteşti. Sigur, nu este acum cazul să vorbesc de metodele de reeducare aplicate acolo, dar ceea ce doresc să accentuez mai mult cu referire la martirajul creştin ar fi exemplul părintelui Gheorghe Calciu, care din călău a devenit victimă, chiar prin alegerile pe care le-a făcut, regretând cu demnitate perioada în care şi-a torturat colegii de celulă. Astfel, înţelegem că martiriul creştin implică şi transformarea stării de conştiinţă prin recunoaşterea păcatului.

De asemenea, nu aş putea da uitării unul din cele mai profunde îndemnuri, Să nu ne răzbunaţi!, venit din partea cuiva al cărui destin a fost măcinat de către tirania comunistă instalată în România. Un îndemn venit din partea lui Mircea Vulcănescu, prin a cărui dăruire de sine, a reprezentat un adevărat exemplu de infuzie duhovnicească. Prin asemenea cuvinte, să nu ne răzbunaţi!, parcă avem de-a face cu o rostire unică a sufletului creştin românesc, învăluită de aura mistică a iertării, înţelegând astfel că vocaţia primordială a martirului este aceea de a-şi ierta întotdeauna călăul sau duşmanul.

Desigur, martiri creştini şi veritabili mărturisitori au existat în multe alte colţuri ale lumii, mai ales în ţările ex-comuniste cum ar fi Polonia, care a fost binecuvântată cu o rezistenţă creştină anticomunistă extrem de puternică.

Aspectele pe care le-am menţionat până acum au fost nişte motive suficient de întemeiate încât să iau hotărârea de a realiza această carte de convorbiri cu teologul francez Didier Rance, unul dintre cei mai importanţi martirologi contemporani, dacă îmi este permisă această exprimare. În ceea ce priveşte personalitatea lui Didier Rance trebuie să menţionez că pregătirea sa curiculară este cea de istoric şi de asemenea că pentru o lungă perioadă de timp a îndeplinit în Franţa funcţia de director naţional al importantei organizaţii AED (Aide à l’Eglise en Détresse). A fost hirotonit ca diacon în 1985, iar în 1989, după căderea Cortinei de Fier, Didier Rance a fost primul istoric şi teolog francez care a reuşit să adune o serie de mărturii relevante şi valoroase de la acei creştini care au supravieţuit persecuţiilor comuniste, supravieţuitori pe care inspirat i-a numit martiri ce au deschis drumurile viitorului.

Date fiind contribuţiile pe care Didier Rance le-a adus studiului martirologiei şi unei cunoaşteri mai clare a rezistenţei creştine din perioada regimurilor comuniste am fost şi mai determinat să mă angajez într-un asemenea proiect dialogal, considerând că subiectul pe care l-am propus înspre dezbatere este unul încă nu îndeajuns de cunoscut, ca să nu spun aproape necunoscut, în ţara noastră.

După cum se va vedea răsfoind paginile acestei cărţi, obiectivul a fost acela de raportare la câteva din semnificaţiile importante ale martirajului creştin, la rolul-cheie pe care l-a avut în luptele anticomuniste, la dimensiunea ecumenică a rezistenţei creştine anticomuniste şi nu în ultimul rând la noile forme de totalitarism în urma căroara se pot naşte noi generaţii de martiri.

Desigur, sunt foarte multe de spus în legătură cu subiectul cărţii de faţă pe care spiritul lucid al lui Didier Rance l-a supus unor analize logice şi inteligente, dar un lucru trebuie să ne fie clar: una din calităţile excepţionale care a caracterizat evoluţia mai mult sau mai puţin lentă a umanităţii a fost vocaţia acelor puţini care au ales să fie martiri. Aceia au înţeles că pasiunea trebuie să depăşească legea organicului şi a biologicului prin supunerea faţă de nevoile celor neputincioşi dar şi prin curajul de a denunţa indiferenţa. De fapt, aici rezidă cu adevărat chemarea de a fi martir, în a refuza să fii indiferent căci indiferenţa nu doar ucide, ci şi poate să întrerupă ciclul normalităţii în istorie.

Într-adevăr, puţini sunt cei care au avut curajul de a le păsa şi de a-şi lua crucea în spate pentru a striga împotriva oricărei tiranii. Ei sunt cei care ne învaţă că adormiţi printre cei vii vom fi dacă vom trăi fără să vedem şi să auzim.

Martiriul este una din căile eliberării pe care fiecare dintre noi o poate experimenta la nivelul său prin raportarea la provocările pe care viaţa le implică uneori dar pe care deseori le ignorăm. Este mult mai uşor a prefera evadarea în abisurile fricii ori ale plăcerii decât a accepta exerciţiul înţelegerii situaţiilor în care suntem puşi din timp în timp, acele situaţii care ne-ar arăta cât de important este glasul nostru pe care îl pierdem în favoarea îmbrăţişării trădării. Nu întâmplător, curajoşii devin exilaţi, iar laşii generalii unor armate moarte.

Cert este că fiecare poate alege: demnitatea reîntregirii spirituale sau deformarea anatomiei sufleteşti. Nu avem decât să nu acceptăm aceste posibilităţi, ele însă există…, acolo undeva, dincolo de zidul conceptelor şi al întrebărilor.

Tudor Petcu