Publicat de Ion N. OPREA, dec.2013

Poate mâine va fi mai bine, răspundeam unui amic care mă felicita de Crăciun şi anul nou 2014, căruia mă destăinuiam, ca motiv să-i relatez scrisorile care urmează.

Acum 14-15 ani, am cunoscut un tânăr, Ioan –Florin Florescu, student la teologie, era redactorul-şef al ziarului Monitorul de Iaşi, apoi al ziarului Obiectiv, am lucrat  timp îndelungat, 3-4 ani împreună, era un optimist şi un generos, când Monitorul a devenit Ziarul de Iaşi a fost lăsat la o parte, cum s-a întâmplat şi cu  mine şi alţii, neplătiţi câteva luni, că aşa au vrut diriguitorii, patronul pe care nu l-am cunoscut nici atunci nici până azi, deşi număr de număr ziarul a vorbit despre „deschidere”.

M-am mai întâlnit pe parcurs cu omul Ioan-Florin Florescu care este un mare caracter, ne revedeam în sălile Bibliotecii Universitare Mihai Eminescu, lucra la o editură, mi se pare la Polirom, apoi la un Institut ştiinţific, îşi pregătea doctoratul şi se bucura sincer când  aflase că scriam literatură documentară şi despre perioada când lucrasem  împreună, încurajându-mă să continui.

Mai târziu l-am reîntâlnit, ca şi acum, pe Internet,  scria ceva despre munca lui în străinătate, despre familia sa, mai ales despre fetele lui, pentru care, el teologul, omul de ştiinţă, ziaristul, care, nu şi-a mai găsit loc de muncă acasă, sau nu putea trăi din ceea ce câştiga cinstit, şi a ieşit „afară”, devenind un român nu român-român, ci, aflu acum, unul de pretutindeni, situaţie care, se vede şi din scrisorile alăturate, nu-i convine.

Nu-i convine, poate, pentru că frumos şi corect ar fi ca românii să lucreze la ei în ţară, dacă oameni ca Iliescu, Roman şi atâţia alţii ca ei, în succesiune, nu ar fi vândut ţara cu kilogramul sau la metru pătrat, poate chiar pe nimic, să le fie lor şi acoliţilor lor bine, să nu aibă ce mai administra şi să trăiască din comisioane..

Păcat, dar citiţi-l pe Ioan-Florin Florescu, omul cu care am făcut gazetărie la Monitorul, director onorific al ziarului fiind pe atunci regretatul Aurel Leon.

Am primit ieri, pe grupul yahoo romaniansinedinburgh o scrisore din partea domnului senator Viorel Badea, care s-a gândit să mă felicite cu ocazia „Zilei românilor de pretutindeni”:

Dragi români de pretutindeni,

Cu prilejul „Zilei românilor de pretutindeni”, – ( iată avem şi o asemenea sărbătoare! n.n. )-  vă adresez vouă românilor din lumea întreagă, calde felicitări, precum şi îndemnul de a păstra în suflet spiritul, cultura şi limba românească.

Doresc să vă felicit şi să vă mulţumesc pentru contribuţia pe care o aduceţi la dezvoltarea  comunităţilor şi a ţărilor în care vă aflaţi, precum şi pentru păstrarea şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor româneşti. Din Australia  până în America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de performanţă drapelul naţional al României, au dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai românesc şi excelează în orice domeniu activează, făcând cinste ţării natale.

Trebuie să reamintim că suntem români în fiecare zi dăruită nouă de Dumnezeu şi să păstrăm vii în inimile noastre cuvintele lui M. Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă ura  împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru, nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”.

Doresc să vă  felicit, de asemenea, şi cu ocazia „Zilei Naţionale a României”. Avem datoria de a păstra  vie şi a cinsti amintirea celor  ce au luptat pentru unitatea şi libertatea poporului, precum şi de a privi spre viitor cu optimismul, curajul (şi încrederea cu care au făcut şi strămoşii noştri  de la cei căzuţi pe câmpul de luptă, până la cei care au pierit în închisorile comuniste.

Cu această ocazie, transmit românilor de pretutindeni cele mai bune gânduri şi urări de sănătate, fericire şi succes. Fie ca Dumnezeu să binecuvinteze România şi pe români, oriunde s-ar afla ei.

La mulţi ani România!
La mulţi ani români de pretutindeni!”

Din Birul Senatorial, semna scrisoarea Viorel Badea, senator pentru românii din Europa şi Asia, membru al Delegaţiei româneşti a Parlamentului României la APCE, preşedinte al Comisiei pentru Românii de Pretutindeni.

La care i se răspundea:
Dragă Domnule senator Viorel Badea,

Sunt şi eu unul dintre „românii de pretutindeni” care am primit scrisoarea Dumneavoastră cu ocazia, nu ştiam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă mulţumesc pentru caldele urări şi îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dumneavoastră sunt exagerate în ce mă priveşte pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresaţi.

Nu am adus nici o „contribuţie” comunităţii care a binevoit să mă  primească (în afară de câteva taxe),  nu am afirmat prin nimic „valorile româneşti”, nu practic sport de performanţă sub drapelul ţării, iar singurul domeniu în care excelez deocamdată este livrarea de mâncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver (un fel de ospătar, am înţeles n.n.) la un restaurant dintr-un orăşel scoţian.

Alta ar fi fost însă situaţia dacă mi-aţi fi scris, dumneavoastră sau unul dintre numeroşii dumneavoastră colegi din Parlament, acum şase luni, când încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iaşi. Aş fi putut să vă răspund că sunt cercetător ştiinţific la Universitatea „Al. I. Cuza” şi că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediţie critică a celei mai vechi Biblii româneşti (ştiaţi că suntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o ediţie critică?). M-aş fi mândrit cu fetele mele, care practicau un sport de performanţă sub drapelul ţării, cum spuneţi, şi m-aş fi lăudat că am dus şi eu puţin din “graiul ţării” mele pe la Paris şi Geneva, sau că mi-am petrecut şapte ani printre vechile manuscrise româneşti, primind pentru munca mea o summa  cum laude. Dar nici dumneavoastră nu mi-aţi scris, nici eu nu v-am răspuns. Aşa  merg lucrurile, cum s-ar spune.

De ce îmi scrieţi tocmai acum, când mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, şi ne-am alăturat şi noi “românilor de pretutindeni” care îşi caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în ţară?

Ca să-mi arătaţi că vă pasă! Dacă vă pasă atât de mult de valorile şi tradiţiile româneşti, de ce nu mi-aţi scris, dumneavoastră sau colegii dumneavoastră, pe când eram în ţară?  De ce nu m-aţi întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu şi colegele mele,  tineri doctori în filologie şi slujbaşi ai  culturii române pentru care suspinaţi acum? V-aş fi rugat atunci, dacă ştiam că vă interesează atât de mult istoria neamului, să faceţi ceva pentru profesorul  meu de istorie care se stinge de boală pentru că  din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-aş fi chemat la Iaşi, să vedeţi cum trăieşte de pe o zi pe alta un antrenor de performanţă, pentru care s-a cântat Imnul României  la Berlin, şi cum nişte copii devotaţi se antrenează să devină campioni pe podele roase şi pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-aş fi dus prin oraş şi v-aş fi arătat Filarmonica ieşeană, care de zece ani stă să se prăbuşească sub schele şi Teatrul Naţional într-un cub de carton. Şi la urma urmei, dacă tot invocaţi acum cuvintele lui Sadoveanu şi îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-aş fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, minţit, furat şi umilit în ţara mea. Şi că am obosit să devin „vrednic” printre şmecheri, canalii politice şi „băieţi deştepţi”.

Dar, repet, nici dumneavoastră nu m-aţi întrebat,  nici eu nu v-am răspuns. Şi atunci, de ce v-aţi găsit tocmai acum?

Domnule senator, e un cinism fără margini să-i heretisiţi pe emigranţii români cu ocazia unei aşa-zise „Zile a românilor de pretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor şi a României din care găştile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine şi pe alte milioane de compatrioţi, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinţii şi prietenii şi să ne căutăm  pe aiurea pâinea şi dreptatea. Ce sărbătoare, vedeţi în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărţite, pentru fraţii şi prietenii lăsaţi în urmă, sau pentru acei “români de pretutindeni” ai căror copiii s-au spânzurat în ţară de dorul lor. Şi, în general, nu există sărbători adevărate când te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.

Iertaţi-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiţi dumneavoastră de „valorile româneşti”. Ocupaţi-vă de ele în ţară, acolo unde „cultura şi valorile româneşti” sunt lăsate în paragină.

Şi v-aş mai ruga ceva!!!  Sunteţi un reprezentant al clasei politice româneşti. Aveţi decenţa de a nu amesteca în gesturile dumneavoastră electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”. În Franţa am cunoscut un om care şi-a pierdut o mână în masacrul de la Otopeni, în decembrie 89. Lucrează acum ca magaziner la un depozit, din mila unor străini generoşi. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sunt amintiţi eroii din decembrie 89. Altfel, o duce bine (în curând, îl veţi putea vedea şi auzi într-un documentar TV despre Revoluţie, apropo, nu-i aşa, de cei care… „fac cinste ţării natale!”).

La sfârşit, aş vrea să vă asigur că nu mi e ruşine că sunt român.  Aşa mi-am învăţat şi fetele, să nu le fie ruşine să spună de unde vin.

Singurele momente în care mi e ruşine că-s român sunt atunci când politicienii îmi vorbesc  despre România. În gura lor, România pute ca o  hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-aş cere să păstraţi măcar distanţa tăcerii.

Ioan – Florin Florescu

Cu luni în urmă, când a fost publicată Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică, 2012, de Marian Petcu, Editura Polirom, am constatat că nu se vorbeşte nimic- ca ziarist- despre IoanFlorin Florescu de la Iaşi, lucru care l-am criticat la vremea respectivă, (nu pentru că în tăcere a fost lăsată şi persoana mea). Mă bucur că a rămas pe baricade din colectivul care scria la ziarul care “stătea de vorbă cu oamenii” – astăzi pagina cititorului este numai cu numele – profesionistul Michel Astner, şi-l felicit!

Ioan-Florin Florescu a dus pe umeri întreaga povară a celor două ziare, Michel numai a paginii destinate cititorilor, iar în ea rubrica mea permanentă cu titlul  “Din scrisorile, telefoanele şi audienţele zilei”. In pagină, cititorii scriau rubrici diverse, la a mea, dar şi la „repere”, „arena civică”, „asta e părerea mea”, „atitudini”, „lovitura de rever”, „ce ne mai doare”, „poştalion”, „cititorii Monitorului pot schimba lumea”, :cititorii în rubrici de ziare” (vezi volumul „Cu capul pe umărul meu… jurnalistică împreună cu cititorii” de Ion N. Oprea, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2005).

Astăzi cititorii, în democraţia deplină(!) nu mai au acces la ziar, le-a rămas doar pagina, în care scriu 2-3 profesionişti-amatori, iar ei, ca să poată schimba lumea stau pe scările instituţiilor care fac împărţirea dreptăţii dacă plătesc bine…