Publicat, 16 nov. 2013, de Tudor Petcu,
doctorand Facultatea de Filosofie,
Universitatea Bucureşti

            Cultura română, adesea marcată pe parcursul evoluţiei ei de flăcările mistificatoare ale credinţei în Nevăzutul tainic, a abundat în dragostea emblematică faţă de mediul rural pe care l-a încadrat într-un orizont aparte ce merită o atenţie deosebită. Nimic din tot ceea ce reprezintă universul creaţiilor artistice, literare şi filosofice din spaţiul românesc nu pare să fie mai prezent decât satul perceput parcă, fară a exagera, că o magie a matricei noastre identitare. De unde şi de ce acest cult pentru satul românesc poate că nu ar fi o întrebare demnă de formulat, întrucât o dragoste nu trebuie să aibă neapărat nişte fundamente, ea bazându-se pur şi simplu pe un extaz al abandonului. Iar dacă tot s-a amintit de creaţiile culturale româneşti, un asemenea abandon s-a manifestat pregnant, făcându-ne să înţelegem într-un fel semnificaţia simplităţii specifice mediului rural ca bogaţie paradoxală a vieţii.

Întruchipări ale sufletului românesc, rostiri filosofice româneşti autentice, mituri ale eroismului românesc sunt elemente pe care prezenţa satului românesc în gândirea paideică din cultura noastră le-a configurat cel mai clar. Metafora satului şi splendoarea sa aurolară au făcut posibil mitul regenerării moralei naţionale elementare reglementată în desăvârşirea fiinţială prin asumarea sacrificiului ca virtute. În acest sens, avem o geografie largă de exemple, de la balada mioriţei până la sacrificiul meşterului Manole, ca să nu mai vorbim de legea dragostei necondiţionate şi a dăruirii de sine  atât de bine localizate într-un personaj reprezentativ pentru literatura română, şi anume Vitoria Lipan din romanul Baltagul al lui Mihail Sadoveanu.

Pe de altă parte, dată fiind întreaga ludicitate şi gamă de artificii tehnice la care a fost supus satul românesc pe tărâmul revoluţiilor culturale, idealismul transcendent nu şi-a găsit doar un prilej de fiinţare, ci şi un mod sau chiar proiect de viaţă ce s-a vrut a fi împregnat şi în cotidianitate. O asemenea afirmaţie nu este nici pe departe hazardată căci dacă ne raportăm la constanţa miturilor preznte în poetica eminesciană, în creaţiile blagiene sau în romantismul mistic al sămănătorismului întruchipat de Nichifor Crainic, ne confruntăm cu aşa-zisa dilemă a provocării idealiste la care satul românesc prin tradiţiile şi cutumule sale nu a renunţat. Atingând acest punct al discuţiei, ar trebui în egală măsură să luăm în considerare maniera în care idealismul mai sus amintit a îmbrăcat ulterior forma unei reprezentări identitare naţionale, desigur la nivel cultural.

Jertfa pentru creaţie şi exilul în singurătate, la care au recurs majoritatea celor ce au hotărât să prezinte litera carţii ca un sens al vieţii în calitate de revoluţie paradisiacă şi nelinişte luciferică, par să fi introdus semnele unui idealism transcendent încurajator dar totuşi paradoxal. Paradoxal pentru că majoritatea operelor literare – cultura română se defineşte cel mai concret prin bogăţia literară – pornesc de la destinul nefericit al poporului român, atât de încercat de o viaţă de luptă pentru a ajunge la o rază de lumină. Iar satul românesc se potriveşte ca o piesă de puzzle acestei naturi moarte a destinului identitar deoarece aşa cum de-a lungul istoriei românii au fost nevoiţi să lupte cu neliniştea scandalizatoare provocată de puterile cuceritoare ale Europei în scopul apărării valorilor proprii şi al evitării dizolvării naţionale, tot la fel s-a întâmplat şi în satul românesc, vorbind în acest caz de un alt nivel, şi anume lupta cu obstacolele vieţii, cu privaţiunile materiale şi financiare, cu nedreptăţile sociale şi nu numai, toate menite parcă pentru a înlocui puritatea şi inocenţa spirituală a interiorităţii umane cu un mecanism pragmatic descralizant. Sunt într-adevăr lupte continue şi uneori de neinţeles, dar în operele literare pe marginea căruia discutăm, binele întotdeauna trimufă, indiferent de ceea ce s-ar putea întâmpla. Indiferent de natura raului, oricât de distructivă ar fi ea, moralitatea elementară rămâne intactă, în timp ce eclipsesle destinului sunt doar nişte obstacole pe care viaţa le lansează tocmai pentru a fi depăşite şi a ajunge în acel stadium al desăvârşirii. Cine oare ar putea face abstracţie de Fefeleaga lui Ion Agărbiceanu, care în ciuda unui destin asemenea lui Iov, personajul biblic, reuşeste să-şi păstreze intactă credinţa? Iată voinţa idealizatoare şi transcendenţa care se manifestă în staul românesc aşa cum este el conturat într-una din operele literare româneşti. În aceiaşi termeni vorbim despre personajul Vitoria Lipan amintit în rândurile de mai sus şi de multe alte personaje cheie care evidenţiază adevărata taină sacrosanctă a mediului rural fundamentat pe nişte valori tradiţionale care dăinuie poate din cele mai stravechi timpuri. Până la urmă, idealismul este o realitate la fel de adevărată şi concretă asemenea realităţii obiectuale şi pragmatice sau cotidiene dar cei mai mulţi o preferă pe aceasta din urmă de vreme ce este mult mai comod a crede în semnele înşelătoare şi eronate ale aparenţelor decât în frumosul Nevăzutului care are cu totul alte rădăcini. Aşadar, vorbim într-adevăr de o transcendenţă care idealizează şi până la urmă absolut necesară. Latura identitară a unui popor este înţeleasă numai în lumina unor parametri ideatici care devin idealişti, iar idealismul la rândul lui devine posibil cu ajutorul tradiţiei. Poporul român înnoată într-o autenticitate de tradiţii, toate adunate în configuraţia satului, una din comorile de netăgăduit ale culturii române.

Satul românesc înseamnă, cel puţin sub aspectul unei realităţi imaginare constante şi omniprezente în operele literare, pietate, curaj, acceptare a destinului, resemnare dar în egală măsură o luptă continuă, cu alte cuvinte un amalgam de elemente etice care contribuie la un sistem axiologic cultural fundamentat pe responsabilizarea faţă de tradiţiile strămoşeşti al căror glas se face auzit numai în mediul rural. Aceasta este prezenta de care se bucură satul în majoritatea creaţiilor literare româneşti cu ajutorul cărora înţelegem semnificaţia lui în cultura noastră şi în ce măsură este el o transcendenţă idealizată care îmbracă ulterior forma unei reprezentări identitare naţionale.